Vreau o tara ca acasa!

Ma uit in jur si nu inteleg de ce nu ne mai place acasa si de ce nu ne mai incape tara aceasta. Am pierdut cu totul semnificatia lui "acasa". Cerem nevricosi o tara ca afara. Poate n-am inteles noi: suntem afara, suntem cu totul pe dinafara! Ne este rusine cu ceea ce suntem, ne desconsideram si nu mai pretuim deloc identitatea acestui popor care s-a cladit cu multa truda si nevointa. Globalizarea ne sterge usor, usor orice legatura cu spiritul autentic romanesc, cu neamul nostru si mai mult decat atat ne face sa-l uram. Am ramas fara industrie, agricultura si armata. Doar Biserica se roaga cu staruinta pentru iubitoarea de Hristos armata. Care si a cui armata?

Schingium istoria peste masura, ne-am lepadat de trecut si parca vrem sa taiem atat de subtirele cordon ombilical care ne leaga cu tara aceasta pentru care generatii dupa generatii au varsat lacrimi si sange. Am pierdut constiinta trecutului si ne lipim tot mai tare de aceasta lume mare si larga care ne promite bunastare, siguranta, pace. Promite sa traim bine.
M-a uimit dintotdeauna dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid din Scrisoarea a lll a. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Odinioara, mai-marii statului isi pretuiau avutul si erau chiar recunoscatori pentru avutul lor.  Stiau ca goana continua dupa avutii nu foloseste la nimic, din contra, epuizeaza si aduce multa suferinta. Cum spune si Ecleziastul: Mai bine o mana plina de odihna, decat amandoi pumnii plini de truda si goana după vant.
Iubirea de mosie - ce vorbe mari si ce simtaminte... Cine mai intelege azi iubirea de mosie? Cine ar mai lua bacul in tara aceasta daca s-ar cere definitia cuvantului "mosie" din acest context? Candva legatura omului cu glia, cu pamantul, cu neamul... aducea liniste, impacare si sentimente nobile. Umplea inima de bucurie. Taranii plangeau pentru pamantul lor si-l sarutau cu recunostinta. Lacrimile celor drepti au odihnit generațiile care, agatate de cer, au razbit mai lesne incercarile vietii. Stefan cel Mare si Sfant spunea: Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor (Barbu Stefanescu Delavrancea, "Apus de Soare").
Acum cateva sute de ani aveau constiinta trecutului, dar erau preocupati indeosebi de viitor. Stiau ca au responsabilitate pentru generatiile viitoare. Aveau o paine de asigurat pentru nepoti si stranepoti. Carma tarii nu putea fi lasata la voia intamplarii. Le-ar fi crapat obrazul de rusine. Nu s-au ridicat cu manie impotriva celor puternici, dar nici nu au dispretuit pe cei mai slabi. Stramosii nostri erau frumosi si intelepti. Si-au aparat avutul de dusmanii care ravneau bogatiile acestei tari, caci tara era bogata. Se traia bine din resurse proprii. Astazi nu ne mai ajung nici toate bunataturile pamantului, iar tara se vinde din interior. Nu e nevoie sa mai vina nimeni sa ne atace. Vindem sau mai bine zis dam noi totul pe gratis.
Astazi parca generatiile sunt manate de convulsii prostesti si de o asa-zisa intelepciune lumeasca care naste monstri si robi. Pamantul e plin de conducatori si de condusi. Generatiile se contesta intre ele, cer mult unii de la altii, cultiva raul raspunzand cu manie la manie, cu ura la ura si cu indiferenta la orice. Toti vor o lume mai buna si pare ca-i mai buna in alta parte... Au trecut civilizatii, imperii, au cazut neamuri, au trecut faptele lor, limbile lor au fost uitate si urmele lor au fost sterse precum se sterge praful de pe o carte veche. Si-au intins bratele ca niste caracatite inghitind popoare, ca mai apoi sa se rupa in bucati si sa flamanzeasca.
Istoria e lunga si intortocheata, morala e scurta: nimic nou sub soare. Civilizatiile curg si se nasc altele care-si scriu numele peste cenusa lor. Si mor si iar se nasc, de fiecare data mai lacome si mai insetate de putere. S-au ridicat pastori, invatatori si intelepti pe care lupii lumii fara de iubire i-a ingropat ca sa le stearga urmele. Creaturi fara de tel au creat situatii generatoare de istorie, evenimente hilare pe care omenirea le-a indurat si pe care inca le indura crezand ca intr-o zi vor stapani pamantul. Cei vrednici de dispret sunt pusi la carma lumii, luptand pentru drepturi, dar semanand continuu moarte. Limbi mincinoase ambaleaza raul si-l vand frumos.
Grasii pamantului nu se mai satura, sunt niste marionete in cautarea slavei lumesti. Dorintele intunecate si iluzii vremelnice dicteaza cursul vietii tuturor. Scormonesc pamantul pentru a-i lua resursele. Cararile pamantului au devenit plictisoare, caci generațiile le-au exploatat neincetat. Lumea e in cautarea bunastarii, desi inca se mai moare de foame. Are pretentia ca e generoasa, dar egoismul fiecaruia e stimulat si alimentat permanent. Pretinde ca e sanatoasa, insa cancerul si depresia fac ravagii chiar si in randul pruncilor. Lumea este cel mai mare cimitir. Pamantul cunoaste mai multi morti decat vii, insa acest curcubeu de iluzii ne sopteste neincetat ca moartea e foarte departe. Traim de parca n-am muri niciodata si cu toate acestea singura certitudine pe care o are omul este aceea ca va muri.
Pana si natura si-a intors spatele de la noi. Anotimpurile s-au razvratit, si-au pierdut ordinea si durata lor. Pamantul refuza sa-si mai dea roada lui la vreme. Timpul biciuieste toate chipurile lumii care cer neincetat, iar noi mergem orbeste dusi de val. Nu mai producem, doar consumam. Nu mai prețuim, risipim doar. Nu mai gandim, facem asa cum ni se spune. Iar noi... tinem cu unii, maine cu altii, roman dispretuieste pe roman si impreuna dispretuiesc tara. Ne dam mana cu strainii si-i numim frati, in timp ce acasa copiii nostri mor de foame. Numim pe altul frate, iar copilul de acasa nu are cui sa zică "tata". Intrusii au un drept mai mare in tara noastra, in timp ce ai nostri sunt sclavi in tara lor.
Unde sunt patriotii de altadata si mai-marii care nu-si tradeaza patria?
Unde e neamul de piatra care iubea tara si o apara pana la ultima suflare? Cui ii este dor de Romania, cine vrea sa stea acasa?
Unde au disparut mandria cu care se canta odata?

Muica, suntem neam de piatra
Cand e vorba pentru vatra,
Suntem pui de Brancoveni,
De panduri si de Jieni.

Daca n-aveam munti cum sunt,
Ii scoteam si din pamant,
Dunare daca n-aveam,
Jiul Dunare-l faceam.
Oare cati mai au curajul si pot sa spuna fara teama Vreau o tara ca acasa! 

Nume romanesti care au revolutionat intreaga existenta a lumii

De la Sfantul Apostol Andrei, Intaiul chemat al Mantuitorului Iisus Hristos, a inceput mantuirea neamului nostru. El este luminatorul pamantului tarii noastre, cel ce ne-a invatat a ne inchina Preasfintei Treimi. Strabunii nostri, ducand o viata simpla, dar curata, au ales calea cea stramta a mantuirii, sfintind adesea pamantul cu rugaciunile, lacrimile si sangele lor. La tampla Bisericii a prins contur unitatea, identitatea si sensibilitatea neamului acestuia, de aceea suntem datori sa ne rugam astfel: "Sfintilor romani, voi, care sunteti podoaba neamului nostru si roada lui cea mai de pret: mucenici, care ati murit pentru Stapanul Hristos; ierarhi, care ne-ati pastorit cu sfintenie; cuviosi, care v-ati nevoit ca niste ingeri in trup; marturisitori, care ati pazit dreapta credinta; si voievozi, care ne-ati aparat Biserica si neamul, stati tari, precum ati si stat, inaintea tronului lui Dumnezeu, rugandu-va cu lacrimi sa ne ierte pacatele si sa ne intoarca spre toata fapta cea buna."

Si asa am ajuns sa fim cunoscuti ca fiind un popor credincios si muncitor, care a nascut sfinti, dar si oameni care au revolutionat intreaga existenta, contribuind la dezvoltarea si modernizarea lumii pe toate planurile. Fie ca vorbim de tehnica, medicina, transporturi, constructii, sport... etc., nume mari si-au pus amprenta decisiv schimband cursul istorie. Am fost primii in multe, deschizand drumuri si noi orizonturi, am fost scanteia care a generat schimbarea. Poate putini mai stiu sa scrie in zilele noastre cu stiloul, insa pentru noi romanii ar trebui sa fie o mandrie si o datorie sa-l folosim, deoarece acesta a fost inventat de un roman. In anul 1827, Petrache Poenaru si-a brevetat atat de utila inventie: primul stilou modern cu pompita, folosit cu succes pana in zilele noastre. Inlesnirea scrierii a favorizat cu siguranta dezvoltarea pe toate planurile.
Prima rafinarie langa Ploiesti si petrolul romanesc, primul combustibil comercializat, au facut ca Bucurestiul sa devina in anul 1857 primul oras din lume iluminat cu petrol lampant. De asemenea Timisoara, primul oras cu tramvai tras de cai, este si primul din Europa, iluminat public. In anul 1884, strazile sunt dotate  cu 731 de lampi de iluminat electric, pe o lungime de 59 km. Ideile bune s-au raspandit repede, astfel incat astazi aproape toate orasele lumii se bucura de iluminatul public.
Primele silozuri din beton armat, din lume, sunt construite de catre Anghel Saligny, la Braila si Galati (1888-1889), iar intre 1890 si 1895 construieste podul peste Dunare de la Cernavoda. Cel mai lung din Europa la acea data, considerat pana in zilele noastre o adevarata capodopera si un simbol al ingineriei romanesti. In anul1906, inventatorul roman Traian Vuia realizeaza primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decat aerul. E drept ca a zburat pe o distanta de doar 12 metri, la o inaltime de aproximativ un metru, ceea ce pare foarte putin in zilele noastre, insa a reprezentat un pas urias in istoria aviatiei. A fost dovada ca se poate, iar astazi mii si mii de avioane impanzesc cerul.
Nicolae Constantin Paulescu revolutioneaza medicina descoperind hormonul antidiabetic eliberat de pancreas: insulina. O descoperire colosala care a salvat vieti si a redat multora puterea de a lupta cu demnitate impotriva mortii. O lume intreaga salvata de ilustrul nostru om de stiinta.
10 absolut! Am putea spune ca istoria sportiva cunoaste apogeul la 10 absolut. Vara lui 1976, Jocurile Olimpice de la Montreal, o fetita din Onesti, de numai 14 ani si 7 note de 10. Este, cu siguranta, cel mai cunoscut moment sportiv din toate timpurile. Primul si surprinzatorul 10. Atat de surprinzator, ca tabela a afisat nota 1.00. Nadia Comaneci, prima sportiva din lume cu un exercitiu perfect.
Nici la capitolul fotbal nu am stat foarte rau… Nu am excelat, dar am avut momentele noastre de glorie, iar pentru ca tocmai sa incheiat Campionatul, nu pot sa nu amintesc cate ceva. Helmuth Duckadam -Eroul de la Sevilla a carui performanta este inscrisa in Cartea Recordurilor - a aparat toate cele patru lovituri de departajare in Finala Cupei Campionilor Europeni cu FC Barcelona. Visul oricarui portar a fost implinit in 1986 de catre portarul echipei Steaua Bucuresti. Si tot roman este si primul fotbalist care a castigat Cupa Campionilor Europeni cu doua echipe diferite. Miodrag Belodedici castiga Cupa in 1986, jucand la Steaua Bucuresti, iar in 1991 jucand si inscriind un gol pentru Steaua Rosie Belgrad.
Performante formidabile, minti de invidiat si experiente care, exploatate fiind, au dus la progres. Am mentionat doar cateva momente care s-au remarcat de-a lungul timpului, insa istoria abunda de astfel de momente in care romani priceputi si talentati au iesit in fata, uimind o lume intreaga. Eu cred ca Romania este o tara frumoasa si bogata, o tara cu resurse si oameni inzestrati. Cine crede altfel nu are decat sa cerceteze istoria acestui neam de la inceputurile lui si va afla. 

Dacă am învăța de la albine…

Zile călduroase una după cealaltă. Soarele nemilos încinge totul în jur. Am fugit din orașul fierbinte și m-am retras într-o zonă liniștită, cu multă verdeață și umbră. Mi-am luat o carte și m-am așezat confortabil pe canapeaua de pe terasa plină cu flori. Cu o limonadă rece cu miere și mentă în dreapta mea, am început să citesc, însă atenția mi-a fost discret atrasă de o mică vietate care a poposit curioasă pe paiul roz ce ieșea din limonadă. Mica pofticioasă a simțit imediat dulceața mierii și a venit să guste. Apoi s-a dus în flori, bucurându-se de fiecare în parte, luând câte ceva din fiecare, alegând hărnicuță de la una la cealaltă. Și tot urmărind spectacolul, am văzut că și alte surate zburătoare și-au făcut apariția, ignorând prezența mea și văzându-și fiecare de treabă. Nici nu-i de mirare, cu atâtea flori în jur…

Și stând așa, mă gândeam că noi, oamenii, am avea mult de învățat de la albine. Pentru ele lumea este alcătuită din flori, culori vii și dulceață. Lumea lor e vie și parfumată. E bucurie, gust bun și miros fin. Nu știu dacă sunt albine cercetașe ori albine lucrătoare, cert este că își văd de treaba pentru care au plecat din stup și nu zăbovesc. Viața în stup este foarte bine organizată și fiecare locatar își are rolul său bine definit. Nimeni nu e în plus, nimeni nu trage chiulul de la treabă. Dacă ar fi în societatea noastră așa…

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/daca-am-invata-de-la-albine/96575

De la moarte la viata si de pe pamant la cer

In Biserica Ortodoxa, cultul sfintilor si-a pastrat continuitatea de-a lungul veacurilor, deoarece venerarea sfintilor inseamna de fapt adorarea lui Dumnezeu. Sfintii sunt cei care au urmat voia Lui, pazind intru totul poruncile Lui. Ei sunt cei ce au inteles clar si raspicat cuvintele Mantuitorului: "Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" si le-au urmat intocmai, invrednicindu-se astfel de Imparatia cerurilor in care cu totii suntem chemati.
Sfintii sunt pentru noi modele de mantuire, pilde de vietuire in duh si adevar, calauze care ne indruma sa putem vedea mai clar si mai drept drumul spre desavarsire, sunt brate care ne sprijina in nevoi si aripi care ne inalta. Sunt exemple de vitejie si hotarare, care au marturisit neinfricat pe Hristos in diferite feluri de vietuire, unii dintre ei chiar cu pretul vietii lor. Prin iubire au biruit marea vietii, cursele si fricile lumesti, iar cu inima si mintea la Dumnezeu s-au imbarcat pe corabia pocaintei pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

Dupa felul in care s-au nevoit si au marturisit credinta lor, se impart in mai multe categorii: cuviosi, drepti, facatori de minuni, luminatori, marturisitori, mucenici...
Lucrarea sfantului se face prin darul Sfantului Duh nu in localitatea de nastere, ci acolo unde acestuia i s-a harazit a implini lucrarea. De exemplu Sfintii Apostoli au fost trimisi de insusi Mantuitorul la propovaduire in toate partile lumii. "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei, capitolul 28).
Poate nu intamplator neamul nostru a primit invatatura si binecuvantare de la insusi Intaiul chemat,Sfantul Apostol Andrei. Astfel a patruns credinta crestina pe meleagurile noastre, iar de atunci si pana acum, multi sfinti s-au ridicat chiar dintre stramosii nostri, tinand candela rugaciunii aprinsa, incununand bolta intregii ortodoxii cu vietile lor luminoase. Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, calugar cu metania la Manastirea Neamt, unul dintre sfintii recent canonizati, s-a nevoit 24 de ani in Tara Sfanta, iar astazi moastele sale sunt puse spre inchinare in Manastirea Sfantul Gheorghe de la Hozeva, unde credinciosi din intreaga lume vin sa se inchine. Desi nu s-au nascut in Romania si nici nu s-au nevoit in tara noastra, Sfintii Dimitrie Basarabov si Cuvioasa Parascheva sunt ocrotitori si ajutatori in mod deosebit poporului nostru. Se intelege clar ca sfintii nu au nationalitate. Ei sunt rugatori universali si ajutatori tuturor celor care au nevoie si le cer ajutorul. Ei nu sunt legati neaparat de locul nasterii, ci mai degraba de locul in care au fost chemati sa-si desavarseasca lucrarea. Sfintii cuviosi si-au desavarsit misiunea in obste, in pustie, izolati in munti, pesteri... si de aici ca vulturii au luat drumul spre ceruri.
Ioan de la Prosop, Teodora de la Sihla, Ioanichie cel Nou de la Muscel sunt doar cateva exemple de sfintii care si-au petrecut viata laudand pe Domnul, nevoidu-se departe de lume si de ispitele ei.
Unii au primit cununa sfintei prin mucenicie, indurand chinuri cumplite, fiind prigoniti in fel si chip. Istoria mentioneaza acest lucru cat se poate de real. Curajul fizic in fata mortii si marturisirea de credinta pana la moarte au impresionant pana si pe prigonitori, ducand adesea la convertiri in masa. E plina istoria de episoade sangeroase care s-au savarsit in numele credintei. Martirizarea Domnitorului Constantin Brancoveanu si a fiilor sai in anul 1714 la Constantinopol ramane pentru poporul nostru expresia cea mai inalta a demnitatii in marturisirea de credinta.
Altii s-au remarcat invatand pe multi adevarul de credinta, alcatuind liturghii, imne, rugaciuni sau lasand in urma scrieri importante, traduceri, imbogatind, explicand si transmitand cuvantul Sfintei Scripturi tuturor neamurilor. Cu darul lui Hristos, dascali si luminatori au transmis invatatura despre cunoasterea lui Dumnezeu din generatie in generatie ca pe un odor de mare pret.
Si Ortodoxia Romana se poate lauda cu dascali luminati care s-au remarcat prin neobosita talmacire si talcuire a cuvintelor evanghelice: Sfantul Ierarh Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti, Sfintii Ierarhi Dosoftei si Varlaam, Mitropolitii Moldovei, Sfantul Ierarh Andrei Saguna, Mitropolitul Transilvaniei. Pentru merite deosebite au primit cununa sfinteniei.
Canonizare Sfantului se face prin constatarea si recunoasterea de catre Biserica Ortodoxa a sfinteniei unui fiu al ei. Viata curata a acestuia si marturisirea cu vehementa a dreptei credinte, proslavirea lui de catre Domnul cu felurite daruri, evlavia manifestata de credinciosi sunt criterii esentiale pentru canonizare.
Importante de retinut sunt numele, faptele, minunile, invataturile, imprejurarile mortii, dar si data mortii care ramane ca data de praznuire a sfantului. Praznuim Sfantul la data trecerii din lumea aceasta la lumea vesnica. Este data la care el s-a nascut in Imparatia lui Dumnezeu, caruia i-a dedicat intreaga sa existenta pamanteasca. Este ziua trecerii de la moarte la viata si de pe pamant la cer, iar in aceasta zi credinciosii in semn de recunostinta si apreciere, merg la slujbe, fac coliva, se inchina cu multa evlavie la racle sfintilor, multumesc pentru toate binefacerile primite si slavesc puterea Domnului care s-a aratat prin ei. Mai mult decat atat credinciosii ridica biserici in numele lor si boteaza copiii cu numele lor, pentru ai avea ocrotitori pe sfintii pe care-i indragesc.
Apostoli si mucenici, marturisitori si cuviosi, toti bineplacutii lui Dumnezeu care au alergat spre El in tot timpul vietii pamantesti, alearga acum spre lume revarsand binecuvantari, tamaduind, luminand, invatand, usurand poverile, alinand suferinte. Au parasit lumea cu cele materiale ale ei intru totul, pentru ca acum din inalt sa slujeasca oamenilor. S-au retras din lume, dar nu i-au parasit pe oameni. Chiar si in pustie erau cercetati de cei aflati in nevoi. Oamenii strabateau pustia, urcau pe muntii, cutreierau paduri, cautau pesterile in care se nevoiau cuviosii, pentru a primi un cuvant de folos. Prin rugaciune au ramas in permanenta comuniune cu lumea.
Sfintii iubesc pe cei curati la inima, dar nu-si astupa urechile nici la rugamintile pacatosilor. Cu rugaciunile lor scot sufletele din robia patimilor, impacandu-le cu Dumnezeu, restabilind legaturile pierdute prin pacate.
De aceea, cinstirea sfintilor nu poate fi pana la urma decat o marturisire de credinta in adevar, care este in permanenta expansiune, deoarece numarul celor ce se bucura de proslavirea Domnului este in continua crestere.
Dupa marea schisma doar Biserica Ortodoxa a odraslit sfinti, de aceea cultul sfintilor este atat de important si inseparabil de ortodoxie. Dupa cum considera Cuviosul Vryennios, sfintii prin invatataturile lor ne conduc spre adevar: "Dumnezeu a aprins pentru noi sori neapusi - pe sfintii invatatori, ale caror cugete si rostiri, fiind glasuri ale Duhului Sfant, iar nu vorbe ale unor oameni de ieri, de alaltaieri, alunga ratacirea, calauzesc catre lumina, si infatiseaza limpede adevarul. De altfel, este cu neputinta sa cunoasca adevarul sau sa se atinga de teologie cel care nu-i urmeaza pe Sfinti."
Tocmai in aceasta consta minunea ca nu stim cum se numesc si unde sunt localizati si totusi in anumite zone inexplicabil se petrec minuni urmate de descoperirea de noi sfinti. 

Manastirea Comana, continuitatea vietii monahale in Tara Romaneasca

In vremuri in care pamantul pare ca a declarat razboi Cerului, cand omul cu inima invartosata de patimi nu se mai preocupa catusi de putin de latura sa spirituala, iar viata nu mai e considerata dar dumnezeiesc, Manastirea Comana se incapataneaza sa marturiseasca despre o credinta vie, ce dainuieste de secole. In ciuda timpurilor moderne, la doar o aruncatura de bat de Bucuresti, Comana ramane o vatra spirituala statornica, cu o bogata incarcatura istorica, care a tainuit de-a lungul anilor plansul de-o viata al multor monahi. Se spune ca fara manastiri lumea nu ar mai fi si cred cu tarie acest lucru, deoarece resimtim adesea ca lumea a devenit un cosmar, ca timpurile s-au schimbat cu repeziciune, ca ne indreptam cu pasi mari si grabiti spre nicaieri. 

Ratacirea omului care nu-l mai vede pe Dumnezeu e cumplita, usuca fiinta, iar incarcatura lumeasca ne copleseste si ne sufoca de cele mai multe ori. Nu mai putem sa intoarcem spatele lumii, nu ne mai putem ascunde fetele. De vorba cu Dumnezeu au ramas doar monahii, ostasii lui Hristos, care cu ochii la virtuti au împodobit biserica cu sufletele lor. Dintre apele Neajlovului, Manastirea Comana, din judetul Giurgiu, se ridica ca o inima semeata ce sfideaza parca lumea noastra mincinoasa si vicleana. Aici, pe insula dintre ape, Cerul saruta pamantul de cateva secole. Manastirea a fost atestata documentar printr-un hrisov al domnitorului Vlad Tepes, in anul 1461, insa mai multi domnitori au contribuit la mentinerea si intretinerea acestui loc in repetate randuri. Domnitorii nostri intelegeau sa investeasca in valori netrecatoare, prin urmare, ctitoriile domnesti se gasesc la tot pasul pe teritoriul tarii noastre.

Vitregiile istoriei au macinat nemilos zidurile manastirii, insa pronia divina a biruit, manastirea renascand din propria-i cenusa, de fiecare data mai frumoasa si mai solida. Ca o stafeta predata din mana in mana pana in zilele noastre. Ctitoria lui Vlad Tepes, locas de inchinaciune, dar si de aparare a tarii, este refacuta de boierul Radu Serban in anul 1588, cand acesta zideste biserica cu hramul Sfantul Nicolae, iar in 1609 o si zugraveste. Intre anii 1699 si 1703, manastirea este restaurata in stil brancovenesc de Serban Cantacuzino, care adauga chilii, repara zidurile distruse, adauga un foisor pe partea de nord, reface biserica si zideste un paraclis. In anul 1728 este inchinata Sfantului Mormant de catre Nicolae Mavrocordat, insa acest lucru aduce multa paguba, manastirea pierzand mai multe  averi si mosii.
Cutremurul din 1802 afecteaza cladirile, care sufera grave distrugeri. In incinta manastirii, trupele germane au amenajat in anul 1916 un cimitir de campanile, in care au fost depuse sutele de trupuri neinsufletite ale ostasilor romani sau straini cazuti pe campurile de lupta. La initiativa Reginei Maria si a lui Nicolae Iorga, in 1919, s-a hotarat construirea unui mausoleu. Acesta a fost construit intre anii 1926 si 1932 de catre Societatea Cultul Eroilor, pe ruinele fostului paraclis. Osuarul de la Comana pastreaza amintirea razboiului prin care poporul nostru a trecut. Timpul a sters multe, insa semnele gloantelor ce au ucis eroii neamului se vad si astazi in oasele care sunt depuse aici. Zeci de cranii gaurite vorbesc de tristele si cutremuratoarele vremuri nu de mult apuse.
Manastirea a suferit multe transformari, fiind parohie, scoala generala, inchisoare in timpul razboiului ruso-turc, prefectura, cimitir militar, sediu al CAP-ului, atelier de lucru pentru Uniunea Artistilor Plastici,  insa astazi o gasim mai frumoasa si mai infloritoare ca niciodata. In anul 1992, prin purtarea de grija a Preafericitului Parinte Patriarh Teoctist, Comana se redeschide ca manastire de calugari. Monahi cu cugetare ingereasca au stiut ca rugaciunea cu suspin si lacrima nu se mai intoarce inapoi, ci ramane lipita in cer. Prin multa truda au cladit casa Domnului pe pamant si palat in inimile lor, au tinut nestinsa candela in acest loc incarcat de rugaciune si istorie. 

Din anul 2006, sub pastorirea Preasfintitului Parinte Ambrozie, incep importante lucrari de restaurare, ce aveau sa cuprinda: Beciurile Domnesti, Biblioteca, Sala Tronului si Muzeul Manastirii. De asemenea, pentru buna functionare a vietii de obste au fost amenajate trapeza, bucataria, cancelaria si secretariatul.

S-au adus imbunatatiri corpurilor de chilii si s-a construit un gard imprejmuitor. Lucrarile insa continua chiar si astazi, cand Comana ni se infatiseaza ca fiind o adevarata oaza de spiritualitate, un spatiu de legenda, dar si o importanta necropola domneasca. Aici sunt inmormantati Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai Viteazul, Radu Serban Voievod si mai multi membri ai familiei Cantacuzino. Aici, cerul te vede,  pamantul te vede, totul te vadeste asa cum esti. Simtirea prezentei lui Dumnezeu nu te lasa sa treci pragul manastirii fara emotie. Credinciosii gasesc la Comana un minunat loc de reculege si rugaciune,  dar si o pagina de legenda si istorie. Aici se gasesc si moastele mai multor sfinti la care  credinciosii vin sa se inchine cu multa evlavie. Moastele Sfintei Mucenite Ecaterina, ale Sfantului Nicolae, ale Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfantului Nectarie sau ale Sfantului Apostol Filip sunt doar cateva dintre bogatiile care se gasesc la Comana. Din indepartate vremuri, monahii si-au spus intristarea si bucuria, ingenuncheati la rugaciune. Mai feriti de iscoada lumii nu s-au ratacit pentru ca stiau de Dumnezeu. Si astazi rugaciunea continua. Frumoasa Comana ramane marturia de peste veacuri a unui popor credincios si binecuvantat. 

Lemnul binecuvantat

Citind Sfanta Evanghelie dupa Matei, capitolul III, am ramas cu aceasta idee lipita de mintea mea:Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc. Se refera evident la viata omului care trebuie traita in voia si dupa poruncile lui Dumnezeu, astfel incat roada buna sa-l scape de chinurile vesnice. Comparatia este foarte bogata in sensuri, insa foarte transanta, tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc. Uneori cadem atat de mult, incat si un copac ajunge sa aiba valoare mai mare decat omul. Si-am luat-o mot a mot si m-am gandit ca totusi nu tot pomul ajunge in foc. Adesea ajunge masa, pat, casa, carte, obiect de arta sau de uz casnic.

Dumnezeu a creat lumea si l-a pus pe om stapan peste toate bogatiile ei. Pamantul, stancile si pietrele, izvoarele si marile, flora si fauna au fost intotdeauna resurse fara de care viața omului nu ar fi fost posibila. Natura i-a fost adapost, iar rodul pamantului i-a fost hrana si mijloc de dezvoltare. Din prea-plinul pamantului s-a ajuns la bunastarea de azi. Omul a exploatat toate aceste resurse care l-au ajutat sa progreseze si sa prospere. Dintotdeauna padurea a fost prietena sa. Aici a gasit adapost, dar si cele necesare traiului. Lemnul i-a fost materia prima pentru toate cele cotidiene, dar si resursa pentru explorarea si cunoasterea intregii lumi. Din lemn si-a facut caruta, sanie, barca, hartie, carti si multe altele.
Tara noastra a fost binecuvantata cu paduri din belsug, astfel incat lemnul a fost de-a lungul timpului foarte utilizat. Nelipsit in gospodaria taraneasca romaneasca, a fost din vechime intrebuintat pentru constructii, obiecte de uz casnic, piese de mobilier, obiecte de cult, unelte etc. In satele de altadata, prelucrarea lemnului era o indeletnicire de baza, la indemana oricui si cunoscuta de aproape toti barbatii. Lemnarii specializati si mesterii populari erau oameni foarte respectati si apreciati in comunitatile satesti.
Creatia culta depaseste lesne creatia populara, din mainile mesterilor lemnari iesind adevarate opere de arta. Ornamentele geometrice, ornamentele populare, motivele florare, simbolice, geometrice, zoomorfe si antropomorfe dau obiectelor o valoarea artistica deosebita. Constructiile din lemn au fost intotdeauna marturie ca poporul nostru a indragit acest mestesug, innobilandu-l si ducandu-l dincolo de banala utilitate. Zona Maramuresului este cunoscuta in intreaga lume pentru prelucrarea lemnului, in special pentru arhitectura ortodoxa. Lemnul spune aici povestea legaturii omului cu natura inconjuratoare, aducand in prim-plan o maturitate artistica ce uimeste pana si cele mai critice priviri. Casele, portile, troitele, bisericile realizate intr-un stil aparte vorbesc despre traditii vechi, despre oameni harnici si priceputi, despre o istorie bogata si zbuciumata, dar si despre o viata spirituala adanc inradacinata in identitatea noastra. O credinta vie transmisa din generatie in generatie odata cu mestesugurile vremurilor.
Poate putini stiu ca in Romania se gaseste cea mai inalta constructie de lemn din lume. Manastirea Sapanta Peri din Sapanta, Maramures, cu o inaltime de 78 de metri, este mentionata ca fiind cea mai inalta constructie de lemn din lume. Intreaga zona a Maramuresului este cunoscuta pentru constructiile din lemn, iar 8 biserici au fost incluse in Patrimoniul Mondial UNESCO. Bisericile din lemn masiv sunt dovada unei vieti spirituale vechi, sunt expresia dainuirii poporului nostru in dreapta credinta. De asemenea bisericile vechi din Moldova graiesc despre vremuri in care istoria a fost greu incercata. Construite in exclusivitate din lemn, acestea erau demontate, urcate in care trase de boi si purtate peste munti si vai atunci când popoarele cotropitoare navaleau pe meleagurile noastre. Oamenii erau nevoiti sa renunte la multe, insa nu-si lasau biserica, nu renuntau la credinta lor. Atat de multa dragoste aveau fata de biserica, incat o luau cu ei. Stiau sa-si inchine viața lor lui Dumnezeu, stiau ca viața lor nu poate fi in afara bisericii; prin urmare nu se desparteau de ea.
In vremuri grele, stramosii nostri realizau lucruri demne de toata lauda. In toate gospodariile taranesti, constructiile si obiectele din lemn erau prezente. Astazi, acestea au disparut treptat, fiind înlocuite de materiale mai usoare, mai comode, mai ieftine, mai trainice in timp, dar care nu au nici pe departe aceeasi valoare estetica si care nu transmit nimic. Plasticul, betonul, PVC-ul, sticla, fierul nu au fost nicicand elemente vii, prin urmare, nu transmit aceeasi emotie ca si obiectele din lemn. Mirosul lemnului vechi sau proaspat lacuit, al lemnului ars, al rumegusului nu ne mai gadila de mult narile. Noi ne-am facut ecologisti si plini de virtuti, sprijinind copacii. Prezența lemnului in marile orase este discutabila in vremurile noastre. Rareori mai intalnim ceea ce odinioara se gasea la tot pasul. Doar bisericile mai pastreaza obiectele de lemn. Catapetesmele frumos sculptate, raclele sfintilor, stranele… ne mai aduc aminte de natura, noua, celor crescuti printre betoane.
Si alt loc mai potrivit pentru a te putea intalni cu lemnul nu putea fi decat biserica. Din moment ce Mantuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce si a sfințit lemnul cu scump sangele Sau, nu se cadea ca acesta sa lipseasca din Casa Domnului. Intotdeauna m-au fascinat altarele din lemn sculptat sau traforat, care lasa sa se intrevada arta in plinatatea si splendoarea ei. Adevarate dantelarii redau scenele biblice purtand direct in suflet mesaje sfinte. Motivele vegetale precum vita-de-vie, ciorchini, spice de grau, floarea-soarelui intregesc tabloul religios. Mobilierul lasat natural sau aurit, sculptat sau pictat imbraca si intregeste spatiul bisericesc. Sculptura decorativa pusa in slujba credintei capata aspecte somptuoase. Lemnul binecuvantat ajunge sa dainuiasca in timp, iar timpul ii da valoare. Mostenirea stramoseasca a poporului nostru este si ramane o lectie pentru generatia de astazi, cat si pentru cele ce vor urma, iar biserica nu face altceva decat sa pastreze si sa puna in valoare o bogatie fara de pret.

Vreme trece, vreme vine!

Ne laudam si ne falim cu traditiile si obiceiurile noastre, ne mandrim cu istoria poporului nostru, vorbim semeti despre trecutul nostru pe care nici macar nu-l cunoastem foarte bine. Ne amintim vag ca dacii care erau muncitori si curajosi au fost cuceriti de romani, ca Stefan cel Mare, desi era un om mic de statura, era viteaz si a construit multe biserici, ca Mircea cel Batran s-a luptat cu turcii veniti sa ne cotropeasca tara, Tu esti Mircea?/ Da-mparate!, iar Mihai Eminescu a scris Luceafarul. Atat mai stim si cu atat putem trece Bacul si la romana, si la istorie, iar daca avem promovabilitate peste 50%, facem si o sarbatoare nationala. Suntem mici si in gandire, si in simtire si nici nu ne doare capul. Vorba poetului: Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza; In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza.
Avem produse recunoscute in toata lumea, sportivii nostri sunt de temut in competitiile sportive mondiale, portul popular a facut inconjurul pamantului, iar manastirile noastre sunt obiective turistice care atrag si impresioneaza pe multi straini. Suntem apreciati in lume pentru multe, insa am uitat sa ne apreciem intre noi. Ne inghiontim permanent pentru un loc mai in fata, pentru o stare materiala mai buna, pentru o pozitie sociala mai inalta. Cei mai rasariti au plecat deja din tara pentru un asa-zis viitor mai bun. Am uitat istoria, cultura si credinta neamului nostru, nu mai stim ce sa le spunem copiilor nostri, pe care ii lasam in grija bonelor, a scolii si a societatii secularizate care naste monstri. Cu toate acestea, suntem patrioti. Ne batem cu pumnul in piept ca avem o anume identitate si demnitate.
Suntem o Romanie unita, frumoasa si membra UE.
Desi istoria se repeta, refuzam sa invatam ceva din trecut. Visam, planificam si luptam cu indarjire pentru un viitor mai bun, comod, prosper si am uitat cu desavarsire sa ne mai bucuram de prezent. Cu maine zilele-ti adaogi, Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi. Nu mai traim pentru azi, nu mai multumim, nu ne mai bucuram. Trec toate pe langa noi cu o viteza ametitoare, iar noi deja nauci ne credem moderni si in trend. Vrem o tara ca afara!, in conditiile in care habar nu avem pe ce lume traim. Nu ne cunoastem radacinile, trecem grabiti pe langa toate bogatiile patriei noastre si privim cu jind la altii, imaginandu-ne ca ei au inventat laptele si mierea peste noapte si ca noi nu trebuie decat sa ne lingem bine si repede pe degete.
Ne incearca uneori sentimentul ca Romania ne-ar face de ras, ca ne-ar stirbi maretia. E trist ca nimeni sa te stie, Dar si mai trist sa-ti zici mereu/ Ca te-a patruns nimicnicie/ Desi ai fost ca Dumnezeu.
Nu tara ne face de ras, nici istoria, nici semenii, ci doar faptele noastre. Indiferenta, lipsa de respect, de profunzime, egoismul... sunt cateva trasaturi ale omului de azi. Suntem produsele unei societati care ne secatuieste latura umana, emotionala, afectiva. Vremea trece peste noi lasand amprente reci si rani pe care fara sa stim le lasam generatiilor viitoare.
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine/ Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramai la toate rece.
Depinde doar de noi sa discernem ce ne este cu adevarat de folos. Poate daca am citi mai des poezia lui Eminescu si pe toti poetii neamului, am intelege mai bine vremurile pe care le traim.
Sfantul Apostol Pavel spunea in epistola intaia catre Corinteni: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Mesajul este cat se poate de actual si astazi. Intr-o lume cu multe tentatii e bine sa ai radacini solide si identitate pentru ca vremurile sa nu te copleseasca si sa nu cotropeasca Omul din tine.

Vremea colindelor, vremea faptelor bune

Noapte de vis/ Timp prea sfant/ Pastorasi, vin cantand/ Ingerii cant' Aleluia/ Lumii vestesc bucuria/ Domnul e pe pamant! E vremea colindelor, vremea veseliei si a faptelor bune. E timpul tainic al iubirii, al regasirii, al iertarii, al impacarii. Din prea multa Sa dragoste pentru faptura creata, Domnul S-a intrupat si a venit in lume asa cum spun colindele: O, ce veste minunata, In Betleem ni se-arata, Ca astazi s-a nascut, Cel far' de-nceput, Cum au spus proroci. Lumea a primit in dar un Mantuitor, insusi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit nascandu-Se in iesle saracacioasa, pentru noi, iar noi am uitat cu totul de venirea Sa si ne-am inventat mos. Tot pamantul il slaveste pe Mos Craciun.
Copiii il asteapta cu nerabdare, il adora, ii scriu scrisori. Am schimbat cu desavarsire sensul real al sarbatorii. In goana noastra dupa cumparaturi am devenit egoisti, extravaganti, iubitori de sine, insensibili la nevoile celorlalti... Brazi mai mari sau mai mici, globulete multicolore, ghirlande, luminite, cadouri sofisticat impachetate spun povestea unei sărbători comerciale, lipsita de orice traire duhovniceasca. Vrem Craciun cu mese imbelsugate, cu multa bautura si distractie, lumini, artificii si brazi impodobiti. Vrem doar pentru noi si pentru cei apropiati ai nostri.
Dar ce facem cu Craciunul celor pe care multi nu-i mai vor? Sutele de suflete abandonate de care am uitat pentru ca nu mai stim sa fim responsabili, sa ne asumam faptele si sa ne jerfim. Nu-i mai vedem si nu raspundem pentru ei. Ce ne facem cu Craciunul batranilor  si al sarmanilor, pentru care nimeni nu vrea sa-si asume nimic? Mor in spitale, in aziluri, pe strazi, sub ochii nostri, cand noi mergem mai departe indiferenti. Ce le spunem despre Craciun copiilor nostri? Ii trimitem la scoala pentru educatie sexuala. Ii trimitem la serbari de Halloween deghizati in strigoi si vrajitoare, la petreceri cu mosi craciuni animatori si craciunite dansatoare. Ce le mai spunem despre Nasterea Domnului?
Mai stiu ei ca Ingerii canta, Magii il adora, Pastorii alearga, Ieslea o-nconjoara, Mari minuni se intamplara? Au disparut păstorii, magii si bucuria Nasterii Domnului? A disparut Lumina Lumii, nu ne mai bucuram si nu ne mai odihnim in Ea? Azi ne inchinam insa cu frenezie luminilor din brad si nu Luminii coborate din Cer. Asteptam cadouri fel de fel, ignorand darul suprem pe care omenirea l-a primit de Craciun. Am uitat ca magia sarbatorii este de fapt taina inimii, bucuria sufletului care se traieste in Hristos. Ne-au mai ramas ca amintire doar cateva colinde strabune si cateva grupuri de colindatori care mai bat pe la usile crestinilor, ducand din casa in casa vestea ca S-a nascut Mesia. Slava sus in ceruri, pace pe pamant/ S-a nascut Mesia, Domnul nostru sfant.
Deschide usa crestine ca sa primesti vestea cea buna care sa-ti incalzeasca inima si casa in ziua cea sfanta. Sa intre in casa ta Cuvantul aducator de pace Din cer Cuvantul, In trup se arata/ Noaptea din lume, Zi se face indata.
Strange-i pe toti in jurul tau si bucurati-va impreuna de Nasterea Domnului. Rasaritul cel de Sus, care imbraca in haina noua tot pamantul. Cerul si pamantul, In cantec rasuna/ Ingeri si oameni, Canta impreuna.  Bucura-te de cei dragi ai tai, dar nu uita de cei napastuiti si singuri in zi de sarbatoare. Daruieste cu inima buna si celor aflati in nevoi, pentru ca Domnul S-a nascut pentru noi toti. Ingaduieste-ti sa fii nobil in aceasta zi mare. Sa aveti sarbatori cu pace, ingaduinta, rabdare si belsug de rodire intru toate! Sa va fie casa, casa; Sa va fie masa, masa; Tot cu mesele intinse; Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti, Sa va gasim infloriti!

Traditii delicioase: Zacusca

De cand ma stiu mi-a placut zacusca. Este aperitivul copilariei mele si cred ca al tuturor romanilor. Desi la origini nu este un preparat autentic romanesc, poporul nostru si l-a insusit, l-a asimilat si l-a inclus in bucataria noastra atat de bine si natural, incat astazi putem sa juram ca noi am inventat zacusca. Odinioara, bunicile noastre se intreceau in a prepara zacusca, fie de vinete, fie de ciuperci. La fiecare inceput de toamna, toate camarile se umpleau de bunatati. Astazi nu prea mai avem bunici, iar noi am cam uitat retetele de altadata, insa bunatatile de la Topoloveni sunt pe rafturile tuturor hipermarketurilor si la indemana oricarui pofticios nostalgic. Lumea s-a schimbat mult, insa nu si gusturile. Zacusca de vinete sau cea de ciuperci au fost si inca sunt in topul preparatelor preferate de romani. Ce sa mai vorbim despre cei plecati din tara... Adesea acestia cara in bagajele lor borcane cu zacusca, muraturi, gemuri si multe alte bunatati care le amintesc de tara si de gustul bun de acasa. Si pentru acestia salvarea vine tot de la Topoloveni. Borcanele cu bunatati au ajuns aproape in toata lumea, iar magazinele cu produse romanesti sunt frecventate de romanii care nu se pot dezobisnui de gusturile bucatariei noastre traditionale. Aproape in fiecare toamna eu obisnuiesc sa merg la padure. Pe de o parte ma bucur de priveliste, pe de alta parte culeg materia prima pentru zacusca de ghebe.
Anul acesta m-am bucurat din plin de ambele. Privelistea muntilor din zona Cheia, judetul Prahova, este una absolut incantatoare. Toamna este pictorul desavarsit care pune pe sevalet o multitudine de culori. Toate nuantele padurii incanta privirea, aerul curat este o adevarata binecuvantare pentru plamani, iar miscarea face bine. Ghebele asteptau culegatorii, palcuri, palcuri, mici si mari, cocotate in manunchiuri pe buturugi sau scotand semet capul dintre frunze. Am umplut repede cateva galeti si am pornit gafaind spre casa pentru a ma apuca de treaba, insa mai intai am dat o tura si prin gradina.
Si aici am intalnit darnicia toamnei. Tatal meu este un om gospodar si prevazator. Cultiva mai toate legumele, iar toamna culegem impreuna roadele. Rosiile, ceapa, morcovul si gogosarii de gradina sunt legume ce nu lipsesc din zacusca. Cu toate pregatite, am scos caietul vechi de retete al bunicii si am inceput lucrul. Am spalat legumele, le-am cantarit, le-am tocat, am calit, am fiert, am amestecat, am condimentat, m-am lins bine pe degete, iar la sfarsit am pus totul in borcane. Am sterilizat si am umplut camara. Nu pot sa va spun cum mirosea bucataria. Am muncit aproape toata ziua, insa cu multumire, deoarece camara plina ne va sprijini toata iarna si va face micul dejun o adevarata placere, iar  postul va trece mai usor. Celor care nu au placerea de a alerga prin paduri, sau nu au gradini, sau sunt in tari indepartate, sau nu au timp pur si simplu, le recomand cu incredere zacusca Topoloveana, care contine doar ingrediente naturale si respecta o reteta traditionala. Bunatati din ingrediente romanesti, pentru romanii de pretutindeni.

Halloween-ul – un prilej de maimuțăreală de pe urma căreia mulți fac profit

Halloween este o sărbătoare celtică, foarte veche, cu oarecare rădăcini religioase, care începând cu secolul al XIX lea s-a răspândit ajungând astăzi să fie celebrată aproape în întreaga lume. Pe parcursul vremurilor s-a pierdut întru totul caracterul și simbolistica religioasă, devenind, mai degrabă, o formă de promovare a morbidului având în centru tema morții. O sărbătoare cu strigoi, lilieci și vrăjitoare, carnavaluri și parade care s-a dezvoltat mult în timp, devenind o tradiție respectată cu strictețe în special pe continentul American. Dovleci ciopliți în chip de felinar împodobesc casele și mesele în data de 31 Octombrie. Costumele de Halloween sunt la mare căutare la sfârșitul lunii Octombrie. Măști, schelete, fantome, vrăjitoare, lilieci ce se dezlănțuiesc în toiul nopții într-un spectacol terifiant.
„A scary Halloween!” – este urarea cea mai răspândită a zilei.
Dar ce înseamnă, de fapt, toate acestea? Unde ne duc și ce ne aduc petrecerile vrăjitoarelor și ale ciudățeniilor imaginare? Noi nici nu știm ce se sărbătorește. Am preluat totul de-a gata. Deși nu conștientizăm acestea, sunt instrumente care ne controlează trăirile, emoțiile, ne invadează timpul și spațiul, ne conduc în iluzoriu, într-un cerc vicios îmbibat de fantasme care nu alt rol decât acela de ne face să cheltuim. Mesaje și reclame care țipă spre noi și ne induc în eroare „am speriat prețurile”, „reduceri înfricoșătoare” în slujba milioanelor de dolari, euro, roni… și toate monedele pământului. Idei de genul „e un bun prilej de sărbătoare pentru copii” ne duc la gândul că nu e nimic rău, că e doar un prilej de distracție… și cu toate acestea, mulți se îmbogățesc.

Continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/halloween-ul-un-prilej-de-maimutareala-de-pe-urma-careia-multi-fac-profit/82440

Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, s-a incheiat

Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, de la Catedrala Patriarhala, este fara indoiala cel mai important si asteptat eveniment al Bucurestilor. Este o sarbatoare a sufletului, un prilej de bucurie si de marturisire a credintei noastre ortodoxe. Uniti in rugaciune, pelerini din toata tara vin la racla Sfantului pentru a cinsti moastele sale cu mare evlavie si multa recunostinta. Multe guri rele spun ca pelerinajul ar fi un gest mostenit, ca o traditie banala, o superstitie fara sens, insa grupurile de credinciosi care revin an de an dau marturie pentru lucrarile minunate pe care sfintii le implinesc. Unii vin cu necazuri, cu boli, cu multe tristeti adunate in suflet, insa tot la fel de multi sunt si cei care vin doar pentru a multumi pentru binefacerile primite. Pentru poporul nostru, cultul sfintilor este un act plin de semnificatii, din cele mai vechi timpuri. In vreme de apriga prigoana, in vreme de razboi, in vreme de seceta sau de boala, oamenii s-au rugat sfintilor pentru pace, bunastare si sanatate, cu nadejdea ca Dumnezeu se va indura si va indulci soarta lor. Stramosii nostri aveau prieteni pe sfinti, iar legatura dintre ei era cea mai strasnica asigurare de viata pe care o incheiau in numele copiilor si al nepotilor. Sa nu uitam ca din insusi poporul roman s-au ridicat mari sfinti, de-a lungul istoriei, meleagurile noastre fiind sfintite de rugaciunile sihastrilor stiuti si nestiuti, iar libertatea s-a castigat cu sangele martirilor. Poate de aceea romanii s-au simtit mereu apropiati si ocrotiti de cei bineplacuti lui Dumnezeu, neuitand ajutorul primit si invatand generatiile viitoare sa duca pe mai departe aceasta legatura vie. La pelerinaj vin oameni diversi, din toate colturile tarii. O mama ninsa de ani, cu multa suferinta cioplita pe chip, tinand strans la piept poza unui fiu si un buchetel mic de flori, urca cu pas hotarat Dealul Patriarhiei. Nu spune nimic, dar buzele ei toaca marunt, abia soptit si necontenit rugaciuni. Parinti cu copii, varstnici si tineri deopotriva pasesc plini de speranta si incredere, rugandu-se sau ascultand slujbele care rasuna pe Colina Bucuriei.
Cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, slujbele au fost oficiate la Altarul de vara din apropierea Catedralei Patriarhale, pentru ca toata lumea sa se poata bucura de cuvantul Domnului. Preafericirea Sa, impreuna cu Inaltpreasfintitului Parinte Pavlos, Mitropolit de Drama, special invitat pentru acest eveniment, alaturi de numerosi preoti si ierarhi au slujit sfintele slujbe pe toata durata sarbatorii.  

Anul acesta, pelerinii s-au putut inchina la moastele Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou si ale Sfintilor Imparati Constantin si Elena, dar si la racla cu particele din moastele Sfintilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul si Ioan Gura de Aur, adusa de la Manastirea Sfantul Pavel din Sfantul Munte Athos. Un motiv in plus pentru credinciosi sa vina la aceasta mare sarbatoare. Clerici si oameni simpli, uniti prin rugaciune, impreuna au dat slava lui Dumnezeu pentru toate. Zile si nopti de bucurie si recunostinta sfanta adusa celor ce mijlocesc pentru binele si sanatatea noastra.
Zilele caldute si noptile blande de toamna au scos din case zeci de mii de credinciosi veniti de departe sa raspunda chemarii Divine. S-a indurat pana si cerul vazand atata evlavie si recunostinta, desi se stie prea bine ca vremea nu a fost niciodata un impediment cand a fost vorba de marturisirea credintei. Indiferent de vreme, sfintii s-au bucurat de cinstirea credinciosilor care, incalziti de rugaciune, nu au contenit sa vina, sa multumeasca si sa dea slava lui Dumnezeu. Nicicand putina jerfa nu a fost pe masura bogatei rasplatiri. Oamenii stiu asta si mai stiu ca nimic nu este prea mult cand e vorba de Dumnezeu. In orele petrecute la coada, pelerinul isi cerceteaza constiinta, facand totodata un pelerinaj spre interior, spre sine, spre fiinta cazuta si impatimita, strans legata de duhul lumii cu tentatii si ispite marunte. Pelerinajul te pune fata in fata cu tine cel slab, risipit si neputincios, fiind un bun prilej de bilant. E momentul in care-ti constientizezi starea si decizi incotro. Si cu siguranta, alt moment mai bun nu exista.
Acum cand te-ai aflat ticalos si in nevoie e momentul in care trebuie sa incepi sa strigi catre ajutorul sfintilor, sa ti-i faci prieteni si mijlocitori inaintea lui Dumnezeu. Ei sunt pemanent gata sa primeasca strigatul tau de pocainta si umilinta si sa te impace cu Dumnezeu. Poti sa restaurezi legaturile pe care le-ai pierdut ratacind prin lume fara sens, poti cere iertate si vreme pentru indreptare. Trebuie doar sa vrei si imediat rugaciunea ta, purtata de sfinti, strapunge cerul. Am vazut pe multi cu bucurie si lumina pe chip dupa ce s-a inchinat la racle. Ei stiu deja ca rugaciunea lor e pe maini bune si ca mila lui Dumnezeu se va revarsa din plin asupra lor. E o credinta tare. Adevarata. Neindoielnica. Credinciosii nu asteapta minuni, ci le traiesc pur si simplu, natural, si asta se intampla deoarece legatura lor de prietenie cu sfintii este una trainica si indelungata. Chiar fireasca. Si nici nu ar putea fi altfel din moment ce pentru multi dintre ei comuniunea aceasta este o stare de normalitate, mostenita de la bunici, strabunici, mosi si stramosi. A fi in preajma Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou de ziua praznuirii Sale este pentru multi ca si cum si-ar vizita un vechi prieten sau o ruda apropiata. Prilejul reintalnirii e un moment de bucurie autentica si sfanta care incalzeste inima.
Sarbatoarea Ocrotitorului Bucurestilor devine sarbatoarea tuturor romanilor si nu numai. Se stie ca sfintenia nu are granite si nu cunoaste limite, sfintii fiind universali si ai tuturor ajutatori. Suntem cu totii frati si egali in fata lui Dumnezeu indiferent de nationalitate, iar slujirea din aceste zile in care cele doua Biserici si-au dat mana dovedeste acest lucru.
Noi nu putem decat sa ne inclinam cu recunostinta in fata Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane, si sa multumim pentru dragostea, implicarea si slujirea neobosita de care permanent da dovada. De asemenea, multumim si tuturor celor care au organizat acest eveniment, pentru grija pe care au aratat-o fata de pelerini. Inca o data intelegem ca Biserica este casa lui Dumnezeu in care petrec oameni si sfinti laolalta si ca doar impreuna, intariti in credinta, putem trece cu pace in suflet peste toate incercarile vietii.

Ceramica romaneasca, un mestesug inca viu

Strainii care ne viziteaza tara raman adesea surprinsi sa descopere un popor care isi pastreaza cu sfintenie mestesugurile populare ce supravietuiesc in ciuda vremurilor moderne. Lumea intreaga s-a obisnuit cu oferta pietei. Obiecte de serie, obiecte lucrate de masinarii roboti, obiecte contrafacute, industriale, copii, kitsch-uri, chilipiruri... Pe noi, romanii, insa, obiectele artizanale care au prins suflet din stradania taranilor ne fac cunoscuti in lume pentru pricepere si indemanare. Domeniul ceramicii ramane poate cel mai fascinant, avand in vedere modul autentic de lucru care se pastreaza neschimbat de mii de ani. Un mestesug stravechi, inca viu, care a inmagazinat toata priceperea, stradania, simplitatea si iubirea de frumos a stramosilor nostri. Olaritul este cunoscut pe teritoriul tarii noastre din cele mai vechi timpuri, marturii evidente despre prelucrarea vaselor de lut fiind mereu aduse in lumina de arheologi. La inceput, vasele de lut aveau intrebuintari practice, fiind folosite la depozitarea alimentelor. Oale, strachini, cani, urcioare, ghivece si multe alte vase erau nelipsite din bucataria si gospodaria taraneasca pana nu demult. Astazi, bucatariile moderne le-au uitat. Locul vaselor de lut a fost luat de vase de inox, de portelan si de... caserole. Sticla si plasticul ne-au devenit prietene. Doar batranii nostalgici mai pastreaza astfel de obiecte pentru deosebita valoare sentimentala. Ceea ce era practic si util odata a devenit cu trecerea timpului cel mult obiect de decor. Statuete si vaze artizanale se mai zaresc timid prin apartamentele orasenilor, amintind de vremurile de odinioara. Mestesugul olaritului a ramas acelasi, doar intrebuintarea obiectelor s-a schimbat.
Pe roata sa, olarul transforma lutul in arta in acelasi mod ca acum 2000 de ani. Dospirea si framantarea lutului, uscarea si arderea vaselor sunt secrete bine pastrate, transmise din generatie in generatie, in general in cadrul familiei, de la parinti la copii, de la bunici la nepoti, fiecare generatie aducand un plus de noblete si rafinament, perfectionand, diversificand si infrumusetand un mestesug cu o indelungata istorie. Este o arta a pamantului. Toate materialele folosite sunt naturale. Olaritul e rodul pamantului transpus in arta, inmuiat cu apa si intarit cu foc, iar mai apoi infrumusetat in culori naturale, care sunt obtinute tot din pamant. Este o alta relatie a omului cu pamantul. Legatura cu pamantul ridicata la rang de arta, o arta nascuta pe roata olarului. Unul dintre prestigioasele centre de ceramica populara din tara pe care le-am vizitat de curand se gaseste la Horezu. Toata lumea a auzit de Horezu si de bogatiile artizanale care se lucreaza aici. Toti identifica ceramica de Horezu pentru ornamentele specifice zonei: un motiv central, inconjurat de cercuri concentrice, trasate cu gaita. Soarele, cocosul, pestele, pomul, spicele, spirala sunt elemente des intalnite in zona.
Micile magazine de la marginea drumului asteapta curiosi de toate felurile. Universul interior este unul de poveste. Odata ce ai trecut pragul, intalnind ceramica romaneasca, ai senzatia ca ai intrat intr-o lume de basm. Obiecte mai mici sau mai mari, frumos impodobite cu motive traditionale, colorate, smaltuite, dau o caldura deosebita locului. Ochii se bucura impreuna cu sufletul la vederea atator obiecte vii care spun o poveste straveche, aceea a culturii materiale si spirituale a poporului nostru. Am privit, m-am incarcat de atata bucurie si am trecut dincolo, in atelierul de lucru, acolo unde incepe povestea fiecarui vas. Pamant framantat si modelat pe roata, pus la uscat, pictat manual, smaltuit, apoi ars in cuptor. Aparent un proces simplu, insa tocmai in aceasta simplitate sta toata frumusetea. Lucrul facut de mana omului dupa o tehnica veche de cand lumea fascineaza si azi. Pacat ca acest mestesug nu este pretuit la adevarata valoare. Ceramica romaneasca este un brand de care nici nu suntem constienti. A trecut de mult granitele tarii si ne da recunoastere la nivel mondial. Povestea simpla a lutului ne da valoare si identitate in lume.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că văd lumea cu toate splendorile, culorile și podoabele naturii sale. Văzând înțeleg, mă bucur și mă înalţ mereu. Văd lumina din înalt ce se revarsă peste toți, și buni, și răi. Văd oameni frumoși, arte deosebite, gesturi și taine care mă curățesc și cu ochi bun pictez în suflet tablouri diverse pe care le păstrez bine ascunse în muzeul inimii pe care-l vizitez cu drag atunci când depăn amintiri.
 
Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că aud cântecul vieții, cu râs și plâns, cu vuiete și strigăte, cu laude și cântări tămăduitoare. Aud vocea naturii cu vânt și susur de ape, aud glasurile oamenilor, aud pe mama și pe tata. Aud cuvântul Tău bogat în sensuri, dătător de energie și nu mă mai satur de el.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că miros parfumul lumii. Din flori, din struguri copți, din lemne arse, din iarbă proaspăt cosită, din tei și liliac de primăvară. Miros parfum sfânt de tămâie, de icoană și de ceară caldă. Miros liniștea mării sărate care se agață disperată de țărmuri.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că simt brațe de copil în jurul gâtului, simt ploaia rece ce-mi cade pe creștet și fir de iarbă în talpa piciorului, simt lacrimi fierbinți grăbite pe obraz, fiori reci pe șira spinării. Le simt pe toate în jur vibrând, căpătând sens și noi înțelesuri care mă șlefuiesc.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că merg, iar pașii mă poartă spre locuri noi, pe drumuri și cărări necunoscute. Pășesc cu încredere sau uneori cu teamă, descoperind, explorând. Îți mulțumesc pentru genunchii cu care mă plec în fața măreției Tale și pentru că mă însoțești atunci când nu știu drumul și pentru că mă porți pe brațe atunci când picioarele mele sunt bolnave, sau obosite, sau prea îndărătnice.

continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/azi-vreau-sa-ti-multumesc/80415