Lumina de acasa

De sarbatori, romanii se intorc acasa. Aproape un sfert dintre noi sunt plecati peste hotare cu nadejdea unui trai mai bun, insa nu au putut taia cordonul ombilical care-i leaga de origini. Poate au un job bun, sunt respectati, bine imbracati, bine vazuti, sunt bine din multe puncte de vedere, dar nimeni nu stie ce e cu adevarat in sufletele lor. Bucati din ele au ramas acasa. Pe multi ii mistuie dorul ce nu poti sa-l stingi cu nimic din lumea aceasta. 

Fiecare are un dor in inima sa si de aceea revine cu drag la un anumit interval de timp si in special de Paste sau de Craciun. Nomazi pe drumurile altora, cu rani adanci in sufletele lor pribege, privesc mereu inapoi spre casa. Parca sunt pasari migratoare ce umplu orasele si satele din toata Romania spre bucuria parintilor, a fiilor sau a nepotilor. Fiecare are un acasa.
Acasa este mama care nu mai razbeste sa coaca bunatati pentru cei dragi. Casa e curata si miroase a cozonaci din strada. Un tata gospodar pe prispa, bucuros ca a terminat de taiat via, priveste cu emotie spre poarta. Acasa sunt drobul si pasca, zacusca si sarmalele, compotul si dulceata, lada de zestre in care inca asteapta stinghere ia si o pereche de opinci.
Acasa sunt dealurile si vaile copilariei, sunt padurile ce au dat multor plamani aer curat, sunt izvoarele ce au potolit setea in zilele fierbinti de vara, e fanul care a gadilat talpile grabite. Sunt turmele de oi si carutele cu cai, furca si coasa, lanurile de grau si capitele de fan, zarzarii si merii. Sunt Carpatii si Dunarea ce au imbatranit odata cu neamul. Sunt manastirile in tinda carora, de secole, s-au plecat genunchii garboviti de greutati.
Acasa sunt piata cu zarzavaturi, branza si cea mai buna miere. Sunt oameni gospodari care pastreaza retete traditionale cum nu gasesti nicaieri in lume. Malaiul si faina macinate la moara, varza si cartofi cu care s-au hranit de generatii romanii. Sunt taranii care-si vand la pret de nimic lucrul mainilor lor; cosuri de nuiele si oale de lut, fluiere, maturi si linguri de lemn.
Acasa este locul in care vorbesti cu Dumnezeu. Si El a asteptat ca mama si ca tata privind in zare un fiu ratacitor sa vina de departe. Bisericuta veche, troita de la marginea drumului si acelasi parinte albit de ani intampina cu dragoste pe toti cei osteniti veniti din pribegie. Prescura, candela, tamaia si icoanele sunt mireasma multor copilarii.
Acasa este cimitirul in care odihnesc bunicii. In fiecare an e mai bogat; noi cruci ce poarta un nume apar din loc in loc. S-au dus impacati ai nostri doar cu o coliva, o cruce si un sunet de clopot. Acasa este pamantul nostru romanesc sfintit cu sangele neamului. In el sunt oasele eroilor si moastele sfintilor, sunt oasele strabunilor si sudoarea parintilor.
Acasa sunt doina si hora. Acasa canta cucul, acasa bate toaca, acasa e Romania.
Acasa canta, pentru toti romanii, acelasi Gheorghe:
Acolo este tara mea,
Si neamul meu cel romanesc!
Acolo eu sa mor as vrea,
Acolo vreau eu sa traiesc!
Fratii nostri, va asteptam pe toti acasa! Mor ai nostri In tara turmelor si-a painii, imbatraniti de singuratate si fara lumanare la capatai.
Veniti pana nu seaca fantanile, pana nu vin lupii la stana, pana nu se usuca candelele.
Veniti, veniti sa luati Lumina... de acasa!
Paste fericit romanilor de pretutindeni! 

Vreau o tara ca acasa!

Ma uit in jur si nu inteleg de ce nu ne mai place acasa si de ce nu ne mai incape tara aceasta. Am pierdut cu totul semnificatia lui "acasa". Cerem nevricosi o tara ca afara. Poate n-am inteles noi: suntem afara, suntem cu totul pe dinafara! Ne este rusine cu ceea ce suntem, ne desconsideram si nu mai pretuim deloc identitatea acestui popor care s-a cladit cu multa truda si nevointa. Globalizarea ne sterge usor, usor orice legatura cu spiritul autentic romanesc, cu neamul nostru si mai mult decat atat ne face sa-l uram. Am ramas fara industrie, agricultura si armata. Doar Biserica se roaga cu staruinta pentru iubitoarea de Hristos armata. Care si a cui armata?

Schingium istoria peste masura, ne-am lepadat de trecut si parca vrem sa taiem atat de subtirele cordon ombilical care ne leaga cu tara aceasta pentru care generatii dupa generatii au varsat lacrimi si sange. Am pierdut constiinta trecutului si ne lipim tot mai tare de aceasta lume mare si larga care ne promite bunastare, siguranta, pace. Promite sa traim bine.
M-a uimit dintotdeauna dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid din Scrisoarea a lll a. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Odinioara, mai-marii statului isi pretuiau avutul si erau chiar recunoscatori pentru avutul lor.  Stiau ca goana continua dupa avutii nu foloseste la nimic, din contra, epuizeaza si aduce multa suferinta. Cum spune si Ecleziastul: Mai bine o mana plina de odihna, decat amandoi pumnii plini de truda si goana după vant.
Iubirea de mosie - ce vorbe mari si ce simtaminte... Cine mai intelege azi iubirea de mosie? Cine ar mai lua bacul in tara aceasta daca s-ar cere definitia cuvantului "mosie" din acest context? Candva legatura omului cu glia, cu pamantul, cu neamul... aducea liniste, impacare si sentimente nobile. Umplea inima de bucurie. Taranii plangeau pentru pamantul lor si-l sarutau cu recunostinta. Lacrimile celor drepti au odihnit generațiile care, agatate de cer, au razbit mai lesne incercarile vietii. Stefan cel Mare si Sfant spunea: Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor (Barbu Stefanescu Delavrancea, "Apus de Soare").
Acum cateva sute de ani aveau constiinta trecutului, dar erau preocupati indeosebi de viitor. Stiau ca au responsabilitate pentru generatiile viitoare. Aveau o paine de asigurat pentru nepoti si stranepoti. Carma tarii nu putea fi lasata la voia intamplarii. Le-ar fi crapat obrazul de rusine. Nu s-au ridicat cu manie impotriva celor puternici, dar nici nu au dispretuit pe cei mai slabi. Stramosii nostri erau frumosi si intelepti. Si-au aparat avutul de dusmanii care ravneau bogatiile acestei tari, caci tara era bogata. Se traia bine din resurse proprii. Astazi nu ne mai ajung nici toate bunataturile pamantului, iar tara se vinde din interior. Nu e nevoie sa mai vina nimeni sa ne atace. Vindem sau mai bine zis dam noi totul pe gratis.
Astazi parca generatiile sunt manate de convulsii prostesti si de o asa-zisa intelepciune lumeasca care naste monstri si robi. Pamantul e plin de conducatori si de condusi. Generatiile se contesta intre ele, cer mult unii de la altii, cultiva raul raspunzand cu manie la manie, cu ura la ura si cu indiferenta la orice. Toti vor o lume mai buna si pare ca-i mai buna in alta parte... Au trecut civilizatii, imperii, au cazut neamuri, au trecut faptele lor, limbile lor au fost uitate si urmele lor au fost sterse precum se sterge praful de pe o carte veche. Si-au intins bratele ca niste caracatite inghitind popoare, ca mai apoi sa se rupa in bucati si sa flamanzeasca.
Istoria e lunga si intortocheata, morala e scurta: nimic nou sub soare. Civilizatiile curg si se nasc altele care-si scriu numele peste cenusa lor. Si mor si iar se nasc, de fiecare data mai lacome si mai insetate de putere. S-au ridicat pastori, invatatori si intelepti pe care lupii lumii fara de iubire i-a ingropat ca sa le stearga urmele. Creaturi fara de tel au creat situatii generatoare de istorie, evenimente hilare pe care omenirea le-a indurat si pe care inca le indura crezand ca intr-o zi vor stapani pamantul. Cei vrednici de dispret sunt pusi la carma lumii, luptand pentru drepturi, dar semanand continuu moarte. Limbi mincinoase ambaleaza raul si-l vand frumos.
Grasii pamantului nu se mai satura, sunt niste marionete in cautarea slavei lumesti. Dorintele intunecate si iluzii vremelnice dicteaza cursul vietii tuturor. Scormonesc pamantul pentru a-i lua resursele. Cararile pamantului au devenit plictisoare, caci generațiile le-au exploatat neincetat. Lumea e in cautarea bunastarii, desi inca se mai moare de foame. Are pretentia ca e generoasa, dar egoismul fiecaruia e stimulat si alimentat permanent. Pretinde ca e sanatoasa, insa cancerul si depresia fac ravagii chiar si in randul pruncilor. Lumea este cel mai mare cimitir. Pamantul cunoaste mai multi morti decat vii, insa acest curcubeu de iluzii ne sopteste neincetat ca moartea e foarte departe. Traim de parca n-am muri niciodata si cu toate acestea singura certitudine pe care o are omul este aceea ca va muri.
Pana si natura si-a intors spatele de la noi. Anotimpurile s-au razvratit, si-au pierdut ordinea si durata lor. Pamantul refuza sa-si mai dea roada lui la vreme. Timpul biciuieste toate chipurile lumii care cer neincetat, iar noi mergem orbeste dusi de val. Nu mai producem, doar consumam. Nu mai prețuim, risipim doar. Nu mai gandim, facem asa cum ni se spune. Iar noi... tinem cu unii, maine cu altii, roman dispretuieste pe roman si impreuna dispretuiesc tara. Ne dam mana cu strainii si-i numim frati, in timp ce acasa copiii nostri mor de foame. Numim pe altul frate, iar copilul de acasa nu are cui sa zică "tata". Intrusii au un drept mai mare in tara noastra, in timp ce ai nostri sunt sclavi in tara lor.
Unde sunt patriotii de altadata si mai-marii care nu-si tradeaza patria?
Unde e neamul de piatra care iubea tara si o apara pana la ultima suflare? Cui ii este dor de Romania, cine vrea sa stea acasa?
Unde au disparut mandria cu care se canta odata?

Muica, suntem neam de piatra
Cand e vorba pentru vatra,
Suntem pui de Brancoveni,
De panduri si de Jieni.

Daca n-aveam munti cum sunt,
Ii scoteam si din pamant,
Dunare daca n-aveam,
Jiul Dunare-l faceam.
Oare cati mai au curajul si pot sa spuna fara teama Vreau o tara ca acasa!