Asa cum ne-am obisnuit de cativa ani in luna martie, romanii au ocazia de a participa la Marsul pentru Viata. Tema marsului de anul acesta este Unic din prima secunda. Organizat la data de 23 martie in peste 500 de localitati din Romania si Republica Moldova, are in primul rand rolul de a sprijini femeile in criza de sarcina, de a le incuraja si a le ajuta sa aduca pe lume pruncii pe care-i poarta in pantece. In al doilea rand, marsul are rolul de a trage un semnal de alarma in ceea ce priveste usurinta, chiar firescul cu care practica avortului s-a instalat in vietile noastre. Familia, medicii, apropiatii, toti il recomanda ca pe o solutie salvatoare in cazul unei sarcini nedorite.
E greu de crezut ca in zilele noastre trebuie sa militam pentru viata, insa datele arata ca e nevoie de suport. Rata avorturilor atinge cote alarmante. Cifrele sunt infricosatoare. Cauzele sunt diverse - de la lipsuri materiale si probleme medicale pana la lipsa unei familii care sa asigure un climat propice cresterii unui copil. Sunt situatii fel de fel, unele cu adevarat grele, insa, indiferent care sunt neajunsurile, trebuie sa intelegem si sa acceptam ca o viata e un dar de la Dumnezeu si nu o putem lua. Orice fiinta are dreptul sa se nasca, sa creasca si sa-si implineasca menirea pentru care a fost lasata pe pamant.
Nimic nu este intamplator, nici o viata nu este lipsita de importanta, nici un drum nu este lipsit de sens. Toate sunt ingaduite prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar daca El da viata, omul nu are dreptul sa o ia. S-a ajuns la asa o neglijenta, incat aproape in toate familiile s-au intamplat avorturi, mai toti cunoscutii nostri au recurs la un moment dat la un astfel de act. Dispunem de vieti in chip odios, decidem fara remuscare, ucidem fara sa privim in urma. Viata nu e o intamplare, e un dat. Un dat cu care prea lesne ne jucam. Milioane si milioane de suflete nenascute atarna si trag in intuneric neamul nostru, care si asa e destul de bolnav si batran. Nu mai vrem copii deoarece suntem comozi si coplesiti de griji mai mult sau mai putin intemeiate.
Alegem moartea, uitand ca cel mai de pret dar este viata. Desi suntem fiinte rationale, am devenit mai cruzi decat animalele. Avem o lista intreaga de drepturi, chiar si dreptul de a ucide. Nu acceptam o alta cale, nu ne asumam nimic, iar daca cineva incearca sa ne atraga atentia ca gresim, imediat linsam, catalogam, condamnam la tacere. Adesea, militantii pro-viata sunt vazuti ca niste inapoiati, ingusti la minte, care nu accepta ca societatea a evoluat. E drept ca a evoluat, dar omenirea a decazut atat de mult incat pacatul a devenit drept, patima este placere, iar grotescul este normalitate. Fiecare face ce-i place, iar restul e... tacere.
Marsul pentru Viata rupe tacerea. Este vocea pruncilor nenascuti care striga in intuneric. Sunt fii si fratii nostri care n-au apucat sa vada lumina zilei. Sunt Romania din umbra, care-si plange nesansa la viata. Toate aceste suflete nedorite si neiubite de nimeni sunt adanc amprentate in constiinta poporului nostru. Ele raman acolo ca un bagaj negativ ce inclina balanta in defavoarea noastra. Marsul pentru Viata ne reaminteste ca avem datoria de a avea grija de toate fiintele umane care se vor naste. Orice criza de sarcina este o responsabilitate a noastra, a tuturor.
Cine stie cate drame traiesc femeile si tinerele adolescente de langa noi? Doar Dumnezeu cunoaste framantarea launtrica a fiecareia. El stie masura, staruinta, rabdarea, suferinta si nevointa noastra. El vede zbuciumul mamei care nu-si poate aduce pe lume copilul, El vede frica si incertitudinea. Sunt multe greutati, temeri si reprosuri pe care uneori femeile pur si simplu nu le pot depasi. E nevoie de sprijin si intelegere. E nevoie de empatie. E nevoie de traire alaturi de aproapele nostru, cu inima larg deschisa, cu mainile ferm intinse. De cele mai multe ori Dumnezeu ne vorbeste si ne arata calea prin cei de langa noi.
Avem in jur familia, prietenii, colegii, profesorii, cunoscutii si necunoscutii. Se naste fireste intrebarea: prin care dintre ei vorbeste? La cine ne uitam? Cine este aproapele meu? Traim in comuniune si stim prea bine ca, iubind pe aproapele, iubim de fapt pe Dumnezeu. Usor si frumos de spus, insa egoul personal ne pune adesea in dificultate. Femeia in criza de sarcina poate fi aproapele care asteapta ajutorul si grija noastra. Familiile nevoiase, tinerii, cei singuri sunt aproapele nostru. Copilul nenascut inca poate deveni aproapele si prietenul nostru. Si cine stie? Poate salvatorul nostru...
sâmbătă, 23 martie 2019
sâmbătă, 9 martie 2019
Mucenicii - traditie si credinta
Noi romanii, desi suntem vazuti codasii Europei, inapoiati, ramasi in Evul Mediu, avem o bogatie de valori si traditii unice, care ne definesc intre natii. Suntem ospitalieri, primitori, iubitori de natura, dar mai cu seama suntem legati de obiceiurile pe care le-am mostenit de la strabuni. Aceste obiceiuri starnesc interes. Nu putini sunt cei care vin la noi in tara, cautand sa simta si ei un crampei din bucuria de a fi roman. Sunt surprinsi sa vada ca noi inca avem sate, straie populare, traditii, biserici, manastiri, mestesugari...etc.
Multi vad pentru prima oara o fantana, o capita de fan, o caruta, o coasa. Cel mai mult impresioneaza traditiile noastre, care in mare parte sunt legate de biserica si de marile sarbatori. Intr-o Europa secularizata, legatura pe care neamul romanesc o are cu Dumnezeu este ceva inedit, rar, insa incantator. Toate obiceiurile legate de botez, nunta, inmormantare, Craciun, Paste, Rusalii sunt surprinzatoare pentru europenii obisnuiti sa traiasca fara a se raporta la Dumnezeu.
Un obicei frumos, inedit si inca viu este si cel al "mucenicilor". In data de 9 martie, Biserica ii praznuieste pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia. Acestia si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, cu pretul vietii. Deoarece nu au vrut sa-si lepede credinta, au fost lasati sa inghete in lacul Sevastiei. In amintirea acestei sarbatori, poporul roman pastreaza mai multe obiceiuri. In traditia populara, ziua de 9 martie marca inceputul muncii pamantului. Acum plugul era scos si se trasau primele brazde care urmau a fi insamantate pentru recolta de peste an.
Tot in ziua de 9 martie, gospodinele pregateau un aluat din care formau 40 de figurine sub forma cifrei 8, pe care le coceau la cuptor. Forma cifrei 8 are un sens teologic, simbolizand ziua a opta, cea care nu se sfarseste, care este vesnica. In functie de zona, mucenicii aveau dimensiuni diferite si se serveau diferit. In Tara Romaneasca, figurinele mici se fierbeau in apa cu diverse mirodenii, in Moldova se faceau colaci mai mari, inmuiati in sirop si tavaliti in nuca. Mi-aduc si acum aminte cu mult drag cum, copil fiind, rasuceam coca si formam micile optulete pe care le puneam pe o hartie la uscat. Aveam grija sa fie toate la fel, sa nu fie strambe si sa nu se lipeasca intre ele. Faceam multe, cateva sute, si nu plictiseam. In dimineata zilei de 9 martie, bunica fierbea micile mele opere de arta, punand coaja de lamaie, zahar, esente, scortisoara si la sfarsit nuca macinata. Se imparteau in vase de lut, insotite de o lingura de lemn.
Acum din pacate, la oras, aceasta traditie si-a pierdut amploarea. Rar se mai fac in casa, deoarece magazinele ne asteapta cu mucenicii gata facuti la punguta, iar patiseriile ne imbie cu vitrinele lor pline de bunatati. Lucrurile s-au simplificat. Avem senzatia ca facem economie de timp si trecem prin toate in mare graba, insa trebuie sa reflectam bine la ceea ce pierdem. Bucuria lucrului facut in casa cu propria sudoare, bucuria lucrului facut in familie cu copii nerabdatori in jur, casa mirosind a toate aromele si bucuria impartirii din propria truda sunt lucruri pe care le pierzi atunci cand alegi o portie de mucenici de la patiserie. Pentru ca doresc sa impart la Biserica, am ales sa fac mucenici moldovenesti. Sunt mai usor de transportat si impartit.
Mi-am facut putin timp si am framantat aluatul din 450 ml lapte, 125 g zahar, 50 ml ulei, 2 oua, 3 pliculete drojdie uscata, zahar vanilat si aproximativ 1 kg faina. L-am lasat sa creasca cam o ora. Apoi mi-am uns mainile cu ulei si am modelat colaceii in forma cifrei 8, pe care i-am asezat in tava avand grija sa las putin spatiu intre ei, deoarece mai cresc. I-am pus in cuptor si am facut siropul dintr-o cana de apa, 150 g zahar si coaja de la o lamaie. Cand mucenicii s-au rumenit, am turnat siropul caldut peste ei. I-am lasat sa se bucure de baia calduta care i-a imuiat putin. Pentru un plus de savoare si aspect i-am uns cu miere si i-am tavalit prin nuca macinata. Mi-a luat ceva timp, dar merita tot efortul.
Este o traditie frumoasa pe care ar fi pacat sa o pierdem. Este o marturisire a faptului ca suntem crestini ortodocsi si ca iubim traditiile neamului nostru.
Un obicei frumos, inedit si inca viu este si cel al "mucenicilor". In data de 9 martie, Biserica ii praznuieste pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia. Acestia si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, cu pretul vietii. Deoarece nu au vrut sa-si lepede credinta, au fost lasati sa inghete in lacul Sevastiei. In amintirea acestei sarbatori, poporul roman pastreaza mai multe obiceiuri. In traditia populara, ziua de 9 martie marca inceputul muncii pamantului. Acum plugul era scos si se trasau primele brazde care urmau a fi insamantate pentru recolta de peste an.
Tot in ziua de 9 martie, gospodinele pregateau un aluat din care formau 40 de figurine sub forma cifrei 8, pe care le coceau la cuptor. Forma cifrei 8 are un sens teologic, simbolizand ziua a opta, cea care nu se sfarseste, care este vesnica. In functie de zona, mucenicii aveau dimensiuni diferite si se serveau diferit. In Tara Romaneasca, figurinele mici se fierbeau in apa cu diverse mirodenii, in Moldova se faceau colaci mai mari, inmuiati in sirop si tavaliti in nuca. Mi-aduc si acum aminte cu mult drag cum, copil fiind, rasuceam coca si formam micile optulete pe care le puneam pe o hartie la uscat. Aveam grija sa fie toate la fel, sa nu fie strambe si sa nu se lipeasca intre ele. Faceam multe, cateva sute, si nu plictiseam. In dimineata zilei de 9 martie, bunica fierbea micile mele opere de arta, punand coaja de lamaie, zahar, esente, scortisoara si la sfarsit nuca macinata. Se imparteau in vase de lut, insotite de o lingura de lemn.
Acum din pacate, la oras, aceasta traditie si-a pierdut amploarea. Rar se mai fac in casa, deoarece magazinele ne asteapta cu mucenicii gata facuti la punguta, iar patiseriile ne imbie cu vitrinele lor pline de bunatati. Lucrurile s-au simplificat. Avem senzatia ca facem economie de timp si trecem prin toate in mare graba, insa trebuie sa reflectam bine la ceea ce pierdem. Bucuria lucrului facut in casa cu propria sudoare, bucuria lucrului facut in familie cu copii nerabdatori in jur, casa mirosind a toate aromele si bucuria impartirii din propria truda sunt lucruri pe care le pierzi atunci cand alegi o portie de mucenici de la patiserie. Pentru ca doresc sa impart la Biserica, am ales sa fac mucenici moldovenesti. Sunt mai usor de transportat si impartit.
Mi-am facut putin timp si am framantat aluatul din 450 ml lapte, 125 g zahar, 50 ml ulei, 2 oua, 3 pliculete drojdie uscata, zahar vanilat si aproximativ 1 kg faina. L-am lasat sa creasca cam o ora. Apoi mi-am uns mainile cu ulei si am modelat colaceii in forma cifrei 8, pe care i-am asezat in tava avand grija sa las putin spatiu intre ei, deoarece mai cresc. I-am pus in cuptor si am facut siropul dintr-o cana de apa, 150 g zahar si coaja de la o lamaie. Cand mucenicii s-au rumenit, am turnat siropul caldut peste ei. I-am lasat sa se bucure de baia calduta care i-a imuiat putin. Pentru un plus de savoare si aspect i-am uns cu miere si i-am tavalit prin nuca macinata. Mi-a luat ceva timp, dar merita tot efortul.
Este o traditie frumoasa pe care ar fi pacat sa o pierdem. Este o marturisire a faptului ca suntem crestini ortodocsi si ca iubim traditiile neamului nostru.
sâmbătă, 2 martie 2019
Cartea si tiparul - lumini ale neamului
Suntem inconjurati de carti. Mai bune sau mai rele, le gasim peste tot, le iubim sau le ignoram, le dam importanta sau, dimpotriva, sub mirajul progresului tehnologic, incercam sa scapam de ele. Mai nou preferam cartile pe suport digital. Putem avea o intreaga biblioteca pe un mic stick pe care-l purtam cu noi oriunde mergem. Putem accesa usor informatia care ne intereseaza, fara a mai merge la biblioteca, fara a mai rasfoi carti groase si pline de praf. Lumea evolueaza atat de repede si se descotoroseste atat de usor de ceea ce considera invechit, incat ma tem ca in cativa ani cartile vor deveni doar simple exponate de muzeu. Probabil vor rade de noi nepotii cand ne vor vedea cu o carte in mana.
Ei nu vor intelege nostalgia noastra pentru cultura asezata si solida pe care cartea ti-o poate oferi. Desi accesul la informatie este facil, totusi gradul de cultura este in scadere. Unele studii arata cum capacitatea de memorare a scazut odata cu evolutia tehnologica. Avem mereu la indemana informatia, prin urmare, nu mai suntem nevoiti sa depunem nici un efort intelectual, creierul nemaifacand exercitiul de a memora. In timp, anumite capacitati cu care am fost inzestrati se pierd, nefiind exersate. Disparitia cartilor ar fi o mare pierdere pentru omenire din multe puncte de vedere. In urma cu cateva sute de ani, o carte era o mare valoare, astazi, ea este o banalitate. Generatia tanara nu o apreciaza si nu-i intelege importanta poate si pentru ca nu-i cunoaste traseul prin negura timpului.
Au fost vremuri cand cartile nici nu existau si asta e foarte greu de inteles in zilele noastre. Au fost vremuri cand pentru ca o carte sa vada lumina tiparului treceau ani intregi. Este ciudat sa intelegi asta, cand astazi si un copil poate sa scoata la imprimanta printr-o singura apasare de buton cateva pagini in doar cateva secunde. In zilele noastre, scoala este obligatorie, insa, acum cateva sute de ani, doar cei mai instariti aveau privilegiul de a urma o scoala. Nu existau carti, nu avea cine sa le scrie si nici nu prea avea cine sa le citeasca. Neamul nostru, fiind unul crestin, a avut acces la invatatura chiar prin intermediul bisericii.
Primele carti pe care stramosii nostri le-au citit au fost cartile de cult, iar primii invatatori au fost monahii si slujitorii altarelor. Scoala a inceput in biserica, iar cartea de baza era Ceaslovul. Mai intai s-a invatat de pe manuscrise, iar mai apoi a aparut si la noi textul tiparit. Asta se intampla in secolul 16, in Tara Romaneasca si ceva mai tarziu in Moldova. Prima carte a fost Liturghierul tiparit de Ieromonahul Macarie. Sarb de origine, iscusit in ale tiparului, a infiintat prima tipografie la Manastirea Dealu, Targoviste. Aici apar intre 1508 si 1512 primele carti de cult in limba slavona, Liturghierul, Octoihul si Tetraevanghelul. O alta personalitate marcanta in istoria evolutiei tiparului in tara noastra este Diaconul Coresi. El scoate de sub tipar mai multe titluri de carte care erau folosite in biserica, dar si in scoala. O parte dintre acestea chiar in limba romana. Odata cu dezvoltarea tiparului se dezvolta si scolile, dar in acest timp capata forma si limba romana, care se imbogateste si se incheaga.
In manastirile din Moldova functionau scoli de copisti. Manuscrisele au fost multa vreme singura posibilitate de raspandire a cuvantului, pe langa viul grai. Abia in 1643 apare la Iasi Cazania Mitropolitului Varlaam, o carte foarte importanta, care a circulat pe intreg teritoriul Moldovei, dar si in Transilvania. Mitropolitul Dosoftei, un alt mare carturar, reuseste printr-o munca asidua sa imbogateasca patrimoniul tipariturilor romanesti, prin traducerea si tiparirea textului Sfintei Liturghii in limba romana. Tot el este si autorul Psaltirei in versuri, dar si al traducerii Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Pe cheltuiala lui Serban Cantacuzino si sub atenta indrumare a Episcopului Mitrofan se tipareste "Biblia la Bucuresti", in anul 1688. O carte care da acces clericilor si crestinilor de rand sa cunoasca si sa aprofundeze textul Sfintei Scripturi.
Biserica, prin ierarhii ei, a fost permanent in sprijinul credinciosilor, mai ales in ceea ce priveste educatia. Nu numai prin transmiterea invataturii de credinta, dar si prin culturalizarea poporului, punand la dispozitie carti si invatatori, cu ajutorul carora oamenii de rand au deprins tainele scrisului si ale cititului. Ca marturie sta si primul abecedar din Moldova, alcatuit de Mitropolitul Iacov Putneanu. El indemna mereu parintii sa trimita copiii la scoala, pentru a nu ramane ca dobitoacele din batatura.
Ieromonahul Antim Ivireanu - tipograful georgian care s-a ciubarit la sanul poporului roman, a condus tipografia din Bucuresti. El impune limba romana in cult. Cunoscator a mai multor limbi, a iubit mai cu seama limba noastra. Invatand bine mestesugul tiparului, traduce si tipareste multe carti in limba romana. Ajuns egumen la Manastirea Snagov, infiinteaza o scoala de tipografi si tipareste mai multe carti. Apoi ajunge la Ramnic, unde tipareste Molitfelnicul, tot in limba romana. A contribuit la luminarea neamului, desi era strain. Poate ca a gasit aici acel acasa dupa care tot omul tanjeste. Pentru vrednicia, activitatea si implicarea sa a fost numit Mitropolit al Tarii Romanesti. Un carturar desavarsit, care a inteles si iubit atat de mult neamul romanesc, incat s-a pus cu toata priceperea mintii si inima in slujba sa.
Impresionanta este si lucrarea de traducere a Filocaliei de catre Sfantul Paisie Velicicovschi. Un eferot greu, poate chiar imposibil de imaginat in vremurile pe care le traim. In Transilvania, Sfantul Ierarh Andrei Saguna tipareste in tipografia de la Sibiu Biblia cu ilustratii (1856-1858) si multe alte titluri. Carti de cult si manuale deopotriva. Sunt multe figuri marcante alte istoriei tiparului in tara noastra care au contribuit la dezvoltarea culturii si a limbi. Tipografiile din Bucuresti, Iasi, Brasov, Buzau, Targoviste, Sibiu etc. au deschis accesul la educatie. Carturari luminati din toate cele trei provincii romanesti au facilitat ca fratii din acest spatiu sa aiba aceeasi cultura, aceeasi limba si aceeasi invatatura de credinta.
Meritul lor nu poate fi sters din istoria devenirii noastre, chiar daca ne-am modernizat. Ceea ce avem astazi se bazeaza pe ceea ce inaintasii nostri au adunat cu multa sudoare si ne-au transmis. Fara toata activitatea lor nu am avea cultura si dezvoltarea la care s-a ajuns. S-a plecat de jos, de la textul scris de mana la lumina lumanarii si nu trebuie sa uitam asta. S-a tradus cuvant cu cuvant, s-a cules litera cu litera, s-a tiparit pagina cu pagina, ore si zile, poate ani de truda, totul pentru o carte care sa slefuiasca minti, sa starneasca interes si sa deschida noi orizonturi. Fiecare carte a fost o caramida ce a contribuit la unitatea si zidirea culturala a neamului nostru. In fiecare tipografie s-a plamadit identitatea noastra culturala. Tiparul si cartea si-au dat mana pentru Romania Mare, iar daca pretuim Romania, trebuie sa pretuim toate acele lucruri care au condus la formarea ei.
Ei nu vor intelege nostalgia noastra pentru cultura asezata si solida pe care cartea ti-o poate oferi. Desi accesul la informatie este facil, totusi gradul de cultura este in scadere. Unele studii arata cum capacitatea de memorare a scazut odata cu evolutia tehnologica. Avem mereu la indemana informatia, prin urmare, nu mai suntem nevoiti sa depunem nici un efort intelectual, creierul nemaifacand exercitiul de a memora. In timp, anumite capacitati cu care am fost inzestrati se pierd, nefiind exersate. Disparitia cartilor ar fi o mare pierdere pentru omenire din multe puncte de vedere. In urma cu cateva sute de ani, o carte era o mare valoare, astazi, ea este o banalitate. Generatia tanara nu o apreciaza si nu-i intelege importanta poate si pentru ca nu-i cunoaste traseul prin negura timpului.
Au fost vremuri cand cartile nici nu existau si asta e foarte greu de inteles in zilele noastre. Au fost vremuri cand pentru ca o carte sa vada lumina tiparului treceau ani intregi. Este ciudat sa intelegi asta, cand astazi si un copil poate sa scoata la imprimanta printr-o singura apasare de buton cateva pagini in doar cateva secunde. In zilele noastre, scoala este obligatorie, insa, acum cateva sute de ani, doar cei mai instariti aveau privilegiul de a urma o scoala. Nu existau carti, nu avea cine sa le scrie si nici nu prea avea cine sa le citeasca. Neamul nostru, fiind unul crestin, a avut acces la invatatura chiar prin intermediul bisericii.
Primele carti pe care stramosii nostri le-au citit au fost cartile de cult, iar primii invatatori au fost monahii si slujitorii altarelor. Scoala a inceput in biserica, iar cartea de baza era Ceaslovul. Mai intai s-a invatat de pe manuscrise, iar mai apoi a aparut si la noi textul tiparit. Asta se intampla in secolul 16, in Tara Romaneasca si ceva mai tarziu in Moldova. Prima carte a fost Liturghierul tiparit de Ieromonahul Macarie. Sarb de origine, iscusit in ale tiparului, a infiintat prima tipografie la Manastirea Dealu, Targoviste. Aici apar intre 1508 si 1512 primele carti de cult in limba slavona, Liturghierul, Octoihul si Tetraevanghelul. O alta personalitate marcanta in istoria evolutiei tiparului in tara noastra este Diaconul Coresi. El scoate de sub tipar mai multe titluri de carte care erau folosite in biserica, dar si in scoala. O parte dintre acestea chiar in limba romana. Odata cu dezvoltarea tiparului se dezvolta si scolile, dar in acest timp capata forma si limba romana, care se imbogateste si se incheaga.
In manastirile din Moldova functionau scoli de copisti. Manuscrisele au fost multa vreme singura posibilitate de raspandire a cuvantului, pe langa viul grai. Abia in 1643 apare la Iasi Cazania Mitropolitului Varlaam, o carte foarte importanta, care a circulat pe intreg teritoriul Moldovei, dar si in Transilvania. Mitropolitul Dosoftei, un alt mare carturar, reuseste printr-o munca asidua sa imbogateasca patrimoniul tipariturilor romanesti, prin traducerea si tiparirea textului Sfintei Liturghii in limba romana. Tot el este si autorul Psaltirei in versuri, dar si al traducerii Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Pe cheltuiala lui Serban Cantacuzino si sub atenta indrumare a Episcopului Mitrofan se tipareste "Biblia la Bucuresti", in anul 1688. O carte care da acces clericilor si crestinilor de rand sa cunoasca si sa aprofundeze textul Sfintei Scripturi.
Biserica, prin ierarhii ei, a fost permanent in sprijinul credinciosilor, mai ales in ceea ce priveste educatia. Nu numai prin transmiterea invataturii de credinta, dar si prin culturalizarea poporului, punand la dispozitie carti si invatatori, cu ajutorul carora oamenii de rand au deprins tainele scrisului si ale cititului. Ca marturie sta si primul abecedar din Moldova, alcatuit de Mitropolitul Iacov Putneanu. El indemna mereu parintii sa trimita copiii la scoala, pentru a nu ramane ca dobitoacele din batatura.
Ieromonahul Antim Ivireanu - tipograful georgian care s-a ciubarit la sanul poporului roman, a condus tipografia din Bucuresti. El impune limba romana in cult. Cunoscator a mai multor limbi, a iubit mai cu seama limba noastra. Invatand bine mestesugul tiparului, traduce si tipareste multe carti in limba romana. Ajuns egumen la Manastirea Snagov, infiinteaza o scoala de tipografi si tipareste mai multe carti. Apoi ajunge la Ramnic, unde tipareste Molitfelnicul, tot in limba romana. A contribuit la luminarea neamului, desi era strain. Poate ca a gasit aici acel acasa dupa care tot omul tanjeste. Pentru vrednicia, activitatea si implicarea sa a fost numit Mitropolit al Tarii Romanesti. Un carturar desavarsit, care a inteles si iubit atat de mult neamul romanesc, incat s-a pus cu toata priceperea mintii si inima in slujba sa.
Impresionanta este si lucrarea de traducere a Filocaliei de catre Sfantul Paisie Velicicovschi. Un eferot greu, poate chiar imposibil de imaginat in vremurile pe care le traim. In Transilvania, Sfantul Ierarh Andrei Saguna tipareste in tipografia de la Sibiu Biblia cu ilustratii (1856-1858) si multe alte titluri. Carti de cult si manuale deopotriva. Sunt multe figuri marcante alte istoriei tiparului in tara noastra care au contribuit la dezvoltarea culturii si a limbi. Tipografiile din Bucuresti, Iasi, Brasov, Buzau, Targoviste, Sibiu etc. au deschis accesul la educatie. Carturari luminati din toate cele trei provincii romanesti au facilitat ca fratii din acest spatiu sa aiba aceeasi cultura, aceeasi limba si aceeasi invatatura de credinta.
Meritul lor nu poate fi sters din istoria devenirii noastre, chiar daca ne-am modernizat. Ceea ce avem astazi se bazeaza pe ceea ce inaintasii nostri au adunat cu multa sudoare si ne-au transmis. Fara toata activitatea lor nu am avea cultura si dezvoltarea la care s-a ajuns. S-a plecat de jos, de la textul scris de mana la lumina lumanarii si nu trebuie sa uitam asta. S-a tradus cuvant cu cuvant, s-a cules litera cu litera, s-a tiparit pagina cu pagina, ore si zile, poate ani de truda, totul pentru o carte care sa slefuiasca minti, sa starneasca interes si sa deschida noi orizonturi. Fiecare carte a fost o caramida ce a contribuit la unitatea si zidirea culturala a neamului nostru. In fiecare tipografie s-a plamadit identitatea noastra culturala. Tiparul si cartea si-au dat mana pentru Romania Mare, iar daca pretuim Romania, trebuie sa pretuim toate acele lucruri care au condus la formarea ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)