Pro-VIATA

Asa cum ne-am obisnuit de cativa ani in luna martie, romanii au ocazia de a participa la Marsul pentru Viata. Tema marsului de anul acesta este Unic din prima secunda. Organizat la data de 23 martie in peste 500 de localitati din Romania si Republica Moldova, are in primul rand rolul de a sprijini femeile in criza de sarcina, de a le incuraja si a le ajuta sa aduca pe lume pruncii pe care-i poarta in pantece. In al doilea rand, marsul are rolul de a trage un semnal de alarma in ceea ce priveste usurinta, chiar firescul cu care practica avortului s-a instalat in vietile noastre. Familia, medicii, apropiatii, toti il recomanda ca pe o solutie salvatoare in cazul unei sarcini nedorite. 
E greu de crezut ca in zilele noastre trebuie sa militam pentru viata, insa datele arata ca e nevoie de suport. Rata avorturilor atinge cote alarmante. Cifrele sunt infricosatoare. Cauzele sunt diverse - de la lipsuri materiale si probleme medicale pana la lipsa unei familii care sa asigure un climat propice cresterii unui copil. Sunt situatii fel de fel, unele cu adevarat grele, insa, indiferent care sunt neajunsurile, trebuie sa intelegem si sa acceptam ca o viata e un dar de la Dumnezeu si nu o putem lua. Orice fiinta are dreptul sa se nasca, sa creasca si sa-si implineasca menirea pentru care a fost lasata pe pamant. 
Nimic nu este intamplator, nici o viata nu este lipsita de importanta, nici un drum nu este lipsit de sens. Toate sunt ingaduite prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar daca El da viata, omul nu are dreptul sa o ia. S-a ajuns la asa o neglijenta, incat aproape in toate familiile s-au intamplat avorturi, mai toti cunoscutii nostri au recurs la un moment dat la un astfel de act. Dispunem de vieti in chip odios, decidem fara remuscare, ucidem fara sa privim in urma. Viata nu e o intamplare, e un dat. Un dat cu care prea lesne ne jucam. Milioane si milioane de suflete nenascute atarna si trag in intuneric neamul nostru, care si asa e destul de bolnav si batran. Nu mai vrem copii deoarece suntem comozi si coplesiti de griji mai mult sau mai putin intemeiate. 
Alegem moartea, uitand ca cel mai de pret dar este viata. Desi suntem fiinte rationale, am devenit mai cruzi decat animalele. Avem o lista intreaga de drepturi, chiar si dreptul de a ucide. Nu acceptam o alta cale, nu ne asumam nimic, iar daca cineva incearca sa ne atraga atentia ca gresim, imediat linsam, catalogam, condamnam la tacere. Adesea, militantii pro-viata sunt vazuti ca niste inapoiati, ingusti la minte, care nu accepta ca societatea a evoluat. E drept ca a evoluat, dar omenirea a decazut atat de mult incat pacatul a devenit drept, patima este placere, iar grotescul este normalitate. Fiecare face ce-i place, iar restul e... tacere. 
Marsul pentru Viata rupe tacerea. Este vocea pruncilor nenascuti care striga in intuneric. Sunt fii si fratii nostri care n-au apucat sa vada lumina zilei. Sunt Romania din umbra, care-si plange nesansa la viata. Toate aceste suflete nedorite si neiubite de nimeni sunt adanc amprentate in constiinta poporului nostru. Ele raman acolo ca un bagaj negativ ce inclina balanta in defavoarea noastra. Marsul pentru Viata ne reaminteste ca avem datoria de a avea grija de toate fiintele umane care se vor naste. Orice criza de sarcina este o responsabilitate a noastra, a tuturor. 
Cine stie cate drame traiesc femeile si tinerele adolescente de langa noi? Doar Dumnezeu cunoaste framantarea launtrica a fiecareia. El stie masura, staruinta, rabdarea, suferinta si nevointa noastra. El vede zbuciumul mamei care nu-si poate aduce pe lume copilul, El vede frica si incertitudinea. Sunt multe greutati, temeri si reprosuri pe care uneori femeile pur si simplu nu le pot depasi. E nevoie de sprijin si intelegere. E nevoie de empatie. E nevoie de traire alaturi de aproapele nostru, cu inima larg deschisa, cu mainile ferm intinse. De cele mai multe ori Dumnezeu ne vorbeste si ne arata calea prin cei de langa noi. 
Avem in jur familia, prietenii, colegii, profesorii, cunoscutii si necunoscutii. Se naste fireste intrebarea: prin care dintre ei vorbeste? La cine ne uitam? Cine este aproapele meu? Traim  in comuniune si stim prea bine ca, iubind pe aproapele, iubim de fapt pe Dumnezeu. Usor si frumos de spus, insa egoul personal ne pune adesea in dificultate. Femeia in criza de sarcina poate fi aproapele care asteapta ajutorul si grija noastra. Familiile nevoiase, tinerii, cei singuri sunt aproapele nostru. Copilul nenascut inca poate deveni aproapele si prietenul nostru. Si cine stie? Poate salvatorul nostru... 

În țara cu cele mai multe avorturi

Suntem suma faptelor bune și rele, a împlinirilor și a neîmplinirilor noastre și tot ceea ce facem are un ecou care se aude undeva mai devreme sau mai târziu. În urmă cu câteva sute de ani când aveau o nemulțumire, oamenii se răsculau. Își cereau drepturile ieșind la luptă. Astăzi când avem ceva de spus organizăm un marș, un miting. Avem o lozincă, câteva pancarde, eventual un steag. Ne cerem drepturile civilizat, organizat, cu aprobare de la primărie.
Pe vremuri era o rușine, o tragedie să lucrezi la carieră. O adevărată tortură, sclavie în toată regula. Astăzi dacă lucrezi 10-12 ore pe zi se cheamă că ești „om de carieră”, adică ești împlinit, realizat. Ai un statut, pentru care mulți te invidiază.
În trecut dacă nu făceai mai nimic toată ziua te numeai leneș sau puturos. Astăzi te numești sedentar. Trebuie să recunoaștem că sună mai bine…
Am evoluat în toate, ne comportăm civilizat, avem un limbaj ales, avem maniere, etică. Suntem educați, oameni cu caracter, specializați în foarte multe domenii. Am renunțat la multe dintre obiceiurile de odinioară, bucurându-ne azi de confort și acces la informație. Toate s-au îmbunătățit, am dobândit multe. Plătim însă un preț pentru toate aceste bucurii, fără ca măcar să conștientizăm. Am pierdut respectul pentru familie, pentru ceilalți și pentru viață. Dacă în trecut o familie numeroasă era o mândrie, astăzi e o ciudățenie. Familia nu mai este prim planul existenței noastre. Rar mai întâlnești familii cu mulți copii. Azi totul se rezumă la unul, poate doi copii, la care se adaugă câteva avorturi. Ne-am obișnuit să trăim fără copii, stilul de viață modern nu favorizează familia, nu prea mai avem cultura vieții. În 1905, doar în Țara Românească se înregistrau 248.000 de nașteri la o populație de 6,5 milioane. În anul 2013, statistica e nemiloasă: 180.000 de nașteri la o populație de 20 milioane! Nu este de mirare că suntem țara cu cele mai multe avorturi din Uniunea Europeană. Mergem pe stradă împrăștiind arome dulci, suntem bine îmbrăcați, civilizați și amabili, cetățeni europeni cu drepturi, însă ce se ascunde în spatele acestor măști frumos ambalate? Câte crime și orori? Dispunem de suflete, propovăduind cultura morții. În România se înregistrează ZILNIC 400 de avorturi. 400 de copii uciși în pântece, fără putere să strige după o zi de naștere, fără să aibă șansa de a rosti cuvântul „mama”. Risipim vieți răspândind moarte.
Când din ce în ce mai multe cupluri se confruntă cu problema infertilității, neputând aduce pe lume copii, alții îi aruncă la gunoi pe bandă rulantă. Sunt cupluri care apelează la tratamente costisitoare și complicate, recurgând uneori chiar la inseminare în vitro și tot nu au un rezultat, iar alții abandonează copii sănătoși din varii motive. De cele mai multe ori abandonul ascunde povești cutremurătoare și cred că e mai înțelept să nu judecăm, însă viața acestor suflete abandonate trebuie să continue cu demnitate. Fiecare merită o șansă, fiecare viață este un dar ce trebuie valorificat. Din păcate nici la capitolul adopții nu stăm foarte bine. Sistemul birocratic este parcă menit să descurajeze pe oricine are de gând să dea o șansa unui suflet abandonat. Pe de o parte copilul trebuie să fie declarat adoptabil, iar pe de altă parte familia adaptivă trebuie să obțină un atestat care dovedește că se califică. Ambele sunt de durată și destul de anevoioase. Cuplurile doresc în general copii cât mai mici, iar aceștia așteaptă uneori chiar și ani ca să fie declarați adoptabili. Când în sfârșit îndeplinesc toate condițiile, nu-i mai ia nimeni deoarece sunt prea mari. Este o așteptare continuă de ambele părți care nu duce nicăieri. Apoi mai intervin și prejudecățile. Adopția este privită cu foarte mare reticență. Puțini au curajul și tăria de un asemenea act jertfelnic. Să iei copilul nu știu cui, să-l aduci în casă ta și să-i dedici toată viața ta, fără să-ți pese că poate e traumatizat, că poate ascunde cine știe ce boli ereditare, că te judecă soacra, vecinul, prietenii… și câte și mai câte.

 Continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/in-tara-cu-cele-mai-multe-avorturi/70561