Spunea Avva Pimen: Cu cat mai putine dorinte lumesti avem, cu atat mai putine lanturi purtam. Pesemne asa se explica sentimentul libertatii pe care l-au trait cei inchisi in temnitele comuniste. Eliberati de orice duh lumesc, s-au descatusat de lanturi, zabrele, ziduri si bariere, traind intens in bucuria si lumina lui Hristos. Zeci si zeci de condamnati ai regimului comunist ateu au marturisit despre focul curatitor ce i-a modelat si intarit, nascand caractere vii, torte arzand pentru credinta, neam si tara. Marturisea peste ani poate cea mai chinuita femeie a acelor vremuri, insasi Aspazia Otel Petrescu: Experimentul cu totul iesit din tiparele umanitatii a dus la un rezultat la fel de exceptional: a slefuit o generatie capabila sa ierte. (Strigat-am catre tine, Doamne...)
Barbati si femei deopotriva au scris cu lacrimi si sange povestea dura prin care comunismul a vrut sa stearga din constiinta acestui neam credinta. Nascuta in anul 1923 in comuna Cotul Ostritei, Ucraina de astazi, Aspazia Otel Petrescu a fost una dintre marturisitoarele credintei in modul cel mai autentic si mai inversunat in conditiile date, indurand regimul aspru al inchisorilor vreme de 14 ani, fara sa fi comis vreo crima. Studenta inca a Facultatii de Litere si Filosofie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, in 1948 a fost arestata, deoarece facea parte din organizatia de tineret a femeilor din Miscarea Legionara, din cadrul Liceului Ortodox Elena Doamna din Cernauti.
Acest lucru i-a fost suficient pentru pronuntarea grelei sentinte. Guvernul ateu avea o singura tinta: reeducarea celor care nu se supuneau noilor ideologii. De cele mai multe ori, acest lucru se confunda cu exterminarea. Pe ea, insa, o chema Otel si de otel a fost in tot acest timp, cat si dupa. A fost condamnata la 10 ani de temnita, pe care i-a ispasit in mai multe inchisori: Mislea, Dumbraveni, Miercurea Ciuc. Cu sufletul otelit de rugaciune si cu gandul la ziua eliberarii, a indurat tortura cea mai grea, menita sa-i amputeze sufletul, sa-l scoata din piept si sa-l faca pierdut. Insa sufletul ei s-a aprins si a luminat mai tare cu fiecare zi de chin. Carcera, bataie, foamete, frig, umilinta, fiecare zi altfel si totusi la fel de chinuitoare. A fost condamnata si tratata ca o criminala.
Ea insa se incalzea cu rugaciunea, se invelea cu gandul la Hristos, manca din mana Lui si se intarea cu nadejdea Invierii. In calvarul si intunericul cel mai de jos, a gasit cea mai de pret ancora: Hristos. Aceasta a tinut-o intreaga la minte si la trup, recladind-o mai robusta, restaurand-o, innobiland-o. A renascut spiritual, a crescut, a inflorit sufleteste, invatand sa ierte, sa iubeasca si sa se daruiasca. Numai asa cu mintea atasata de Hristos a reusit sa se imbogateasca, culegand ori de cate ori avea ocazia zeci de diamante dragi sufletului pe care avea sa le pretuiasca toata viata. Alaturi de celelalte femei condamnate a trait bucuria prieteniei ce sta intr-o mana calda, o lacrima stearsa, o feliuta uscata de paine. Se odihneau sufleteste rostind impreuna rugaciuni, cantand, mancand un castron cu zoaie. Se imbarbatau, se sfatuiau, se alinau.
Strecurau printre lacrimi cate o Sfanta Liturghie, formata din raspunsurile pe care le da strana, sau gaseau prilejul unui te miri ce cadou. O mica broderie cusuta pe vreo bucatica de panza rupta dintr-o haina, sau un tort facut din paine uscata stransa saptamani intregi si putina marmelada au fost daruri regesti pentru cei pe care regimul ii socotea dusmani ai poporului. Aveau atata noblete sufleteasca, incat lacrimau de fericire la vederea unui fir de papadie rupt pe furis atunci cand mai ieseau pe afara. Dupa terminarea celor 10 ani in 1958, cand credea din tot sufletul ca pentru ea s-a incheiat calvarul, mai primeste inca 4 ani de inchisoare, executati la Mislea, Jilava, Botosani si Arad. A fost ca o lovitura puternica de ciocan, care a zdruncinat-o din temelii, insa nici aceasta nu a doborat-o.
Eliberarea mult asteptata a fost pentru ea o palma la fel de grea. Cu tineretea franta si zdrobita de povara atator nimicnicii, gaseste totusi puterea sa reia viata, cu firescul ei. Era dezamagita de felul cum societatea evoluase si se transformase. In sinea ei, aproape ca incepuse sa simta binecuvantarea anilor de inchisoare. Se angajeaza, se casatoreste si traieste mai departe cu demnitatea care i-a caracterizat intreaga existenta. A povestit cu impacare despre tineretea ei petrecuta in inchisoare, despre cei 14 ani de foc, prin care intreaga ei fiinta a capatat valoare. A scris despre toate acele lucruri cioplite pentru totdeauna in celula inimii ei. Avea o fata luminoasa si privire patrunzatoare, glas duios si zambet pe buze. Avea multa suferinta stransa in suflet, dar nu ura. Avea multe amintiri urate adunate in minte, dar nu se vedeau pe chipu-i senin, caci oricate aduna mintea, inima e cea care razbate.
Ninsa de ani, se muta la Domnul la 23 ianuarie 2018, lasand marturie ca omul si tot ce face el are valoare doar in Hristos. Marturisitorii din temnitele comuniste au fost ofranda unei generatii. O generatie care avea un crez pe care avem datoria sa nu-l uitam.
In jurul meu era numai alb. Un alb ca de zapada proaspata sub un soare stralucitor. Simteam o incredere netarmurita in ceva nespus de binefacator, in ceva binecuvantat si totusi mistuitor, ca un rug fara arsura. E greu sa definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. (Strigat-am catre tine, Doamne...)
