Sarbatoarea Pastilor la Valenii de Munte

Auzim adesea expresia Pastile se petrec in familie si stim cu totii cum aceasta sarbatoare este un bun prilej de regasire cu cei dragi, cu cei apropiati sufletului nostru. De Pasti ne reintalnim fratii, parintii, bunicii, prietenii si facem tot posibilul sa-i revedem pe toti, sa le transmitem un gand bun, un cadou, o bucurie cat de mica. Bucuria Invierii Domnului se traieste in comuniune cu ceilalti, iar familiile se reunesc. Unii calatoresc distante impresionante pentru a fi alaturi de cei dragi. Fiecare se gandeste la familia sa si suntem cu totii cuprinsi de o graba nebuna pentru a ajunge acolo unde ne dorim. Facem tot posibilul si nimic nu ne sta in cale! Niciodata nu cred ca ne-am intrebat cum este Pastile pentru cei singuri, pentru cei ce sunt departe si nu au posibilitatea de a ajunge acasa, pentru cei care i-au pierdut pe cei dragi, pentru cei abandonati, pentru batranii uitati de ai lor... Anul acesta, am avut ocazia sa vad ca, intr-o lume grabita si egoista, cineva are timp si dorinta de a oferi o bucurie si acelora care din diferite motive nu pot fi impreuna cu famiile lor sau nu au pe cineva drag care sa le fie aproape.
Parohia Manastirea din Valenii de Munte a organizat in a doua zi de Pasti, dupa Sfanta Liturghie, masa traditionala de Pasti, pentru toti cei dornici de a petrece aceasta sarbatoare in comuniune. S-au bucurat de acest eveniment deosebit, deopotriva, bogati si saracii, copii si batrani, cei singuri, cei apropiati parohiei si impreuna s-au veselit de primirea calduroasa a parintelui paroh si a diaconului. Organizarea a fost una aleasa, atent urmarita de parintele paroh.
Nu a fost o pomana, ci o sarbatoare cocheta in sensul bun, o agapa frateasca, menita sa aduca zambete pe chipuri. Binecuvantarea parintelui, masa imbelsugata si muzica populara au facut o atmosfera greu de uitat si greu de trecut cu vederea. Am fost placut impresionata de acest eveniment, care tine orasul viu si aproape de biserica.
Sunt mandra ca am participat la aceasta sarbatoare si sunt mandra sa spun ca m-am nascut la Valenii de Munte. Hristos a inviat!

Duminica Floriilor, in cautarea spiritului autentic romanesc

Cu adevarat, Duminica Floriilor a fost una binecuvantata si traita intens in tara noastra. In toate marile orase si nu numai, s-au organizat pelerinaje in amintirea Intrarii Mantuitorului in Ierusalim. Credinciosii s-au unit, cu mic, cu mare, purtand in maini flori si crengute de salcie, cantand si rugandu-se impreuna cu bucurie si smerenie in acelasi timp. Pentru credinciosii din comuna Snagov, sat Vladiceasca, Duminica Floriilor a fost una cu totul deosebita.
Parintele Constantin Lupu a propus pentru aceasta duminica sa readuca la viata traditiile de odinioara, reinviind parca satul de altadata, cu datinile si obiceiurile lui atat de pretioase. Credinciosii au fost indemnati sa participe la Sfanta Liturghie in costum popular, spre aducerea in actualitate a valorilor autentice romanesti. Cu mandrie buna, oameni din diferite locuri s-au unit intr-un gand, intr-o ruga, intr-un duh pur romanesc, spre bucuria tuturor, dar mai ales spre bucuria copiilor.
Copiii au asistat la o adevarata lectie de istorie. O istorie a neamului nostru, care e pe cale sa se piarda daca nu o propovaduim mai departe generatiilor ce ne urmeaza. Pentru ei a fost ca o serbare, la care au purtat un costum, iar la final au primit iconite si alte obiecte sfintite, fara ca macar sa fie nevoie sa spuna o poiezie. Participarea celor mari alaturi de ei a fost cu adevarat o surpriza si a dublat uimirea care se citea usor pe fetele lor inocente. Ei au primit Sfanta Liturghie ca un spectacol frumos, de care s-au bucurat asa cum numai ei stiu sa o faca, insa noi, cei mari, am trait un moment inaltator si parca fiecare, desi zambea, avea in suflet o lacrima.
O lacrima nostalgica, pentru ca atat de rar ne amintim sa traim romaneste. O lacrima grea, pentru ca ne doare dorul de stramosii nostri, de oamenii simpli care impleteau greutatile cu rugaciune si treceau prin viata cu fruntea sus. O lacrima amara, pentru ca nu mai stim sa apreciem o broderie, o basma, o pereche de opinci. Duminica aceasta, Parintele ne-a adus pe toti mai aproape de sat, de pamant, de simplitate si de spiritul autentic romanesc.

http://bisericavladiceasca.wordpress.com/2014/04/22/sarbatoarea-floriilor-2014-biserica-vladiceasca/

Adoptia, o alegere nobila

Intr-o lume debransata de la credinta, traditii si modele, o lume aproape aberanta care si-a pierdut vocatia, mai multe asociatii militeaza pentru dreptul la viata, pentru nobletea adoptiei si pentru punerea in drepturi a familiei crestine traditionale, atat de necesara intr-o societate pe cale sa se paganizeze. In 39 de orase din Romania s-au organizat marsuri pentru viata, cu scopul de a trage un semnal de alarma asupra atrocitatilor care se intampla din prea multa ignoranta, indiferenta si lipsa de iubire.
Viata este primul drept al omului, insa cei fara glas nu-si pot cere acest drept minim. Din nefericire, Romania a ajuns pe un loc fruntas in Europa la capitolul avorturi, cu o rata de aproximativ 480 la 1.000 de nasteri. Este o cifra rusinoasa si de-a dreptul dezgustatoare. Pantecele femeilor au ajuns sa fie morminte pentru sufletele fara aparare. Femeile au devenit cosciuge vii, fara constiinta si, de cele mai multe ori, fara remuscari.
Marsul pentru viata a propus adoptia ca fiind o alegere nobila, atat pentru scaderea numarului de avorturi, cat si pentru reducerea numarului copiilor abandonati, pentru care societatea este prea saraca in a gasi solutii.
Adoptia este gestul nobil care salveaza o viata si care naste un om perfect integrabil in societate. Un copil care are sansa de a creste in sanul unei familii are o sansa reala la o viata mai buna. Se spune despre copiii adoptati ca sunt copii crescuti in inima, deoarece aceia care infiaza un copil sunt oameni capabili de a imparstasi foarte multa dragoste si numai o dragoste puternica te poate impinge la un astfel de gest jertfelnic, pana la urma. Este o jertfa sa primesti un suflet strain in familia ta, creezi o punte sufletesca intre tine si el, iar la nevoie sa-l pui chiar mai presus de tine.
Intr-o lume mult prea preocupata de drepturile animalelor, milioane de vieti omenesti sunt luate pe nedrept si intr-un mod crud. Statistica este ingrozitoare. In Romania, in ultimii 50 de ani s-au inregistrat peste 22 de milioane de avorturi. Este echivalentul populatiei tarii noastre... 22 de milioane de victime tacute, intr-o tara care inchide ochii si nu observa. Oare cati ar fi putut ajunge medici, avocati, oameni de stiinta, inventatori, profesori? Oare cati ar fi devenit sfinti? Marsul pentru viata are ca scop recladirea unei Romanii mai bune si mai sensibile, o Romanie a generozitatii si a dragostei. 

Zambete multe, zambete pretioase!

La Judecata de apoi cu totii am vrea sa auzim pe Mantuitorul spunand: Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati îmbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine... Oare cati dintre noi se mai gandesc temeinic la acest moment infricosator cand vom da socoteala pentru toate si cati mai sunt preocupati de castigarea vesniciei sufletesti prin fapte de milostenie?
Marian Tudor nu este doar un simplu preot, intr-o parohie saraca. El este parintele a peste 70 de suflete prizoniere in temnita saraciei, este singura speranta a unei lumi aflate in fundul prapastiei, o lume despre care nici statul, nici autoritatile nu vor sa-si aminteasca.
Este greu de crezut ca in 2014, in comuna Glodeanu Silistea, judetul Buzau, zeci de suflete, copii si batrani deopotriva, traiesc flamande, fara imbracaminte, fara incaltaminte, fara utilitati, fara nici un venit si fara posibilitatea de iesi la liman. Traiesc un prezent crunt, in care o bucata de paine cu ceapa face ca ziua sa fie una binecuvantata. Nu se gandesc la viitor! Nu stiu ce sa spere, nu au indrazneala de a-si face planuri, nu stiu ce inseamna mai bine. Spera cel mult ca vor manca si maine. Nu rad, nu cer si nu striga dupa ajutor. Au imprimate pe chipuri smerenia si resemnarea. Sunt ca niste martori muti ai unei lumi mult prea triste.
Aici a ajuns in urma cu cativa ani, dintr-o randuiala bine chivernisita de sus, parintele Marian Tudor. Un om tanar, care nu a ramas indiferent, ci a privit cu atentie in jur si a facut rapid un plan pentru remedierea situatiei. Cum a pus Dumnezeu atata intelepciune intr-o inima atat de tanara? Oare ce putere invinge teama si da aceasta forta incredibila si curaj fara margini pentru a lua in propriile maini soarta a zeci de suflete?
Cand multi dintre noi nu mai suntem siguri nici macar de propriul nostru suflet, nu ne mai regasim in fiinta nostra, un om vine sa demonstreze, cu o blandete ucigatoare, ca lumea poate fi mai buna si pentru ei. Si-a asumat salvarea unei comune pentru care viitorul nu exista. Din initiativa parintelui, prin intermediul a numeroase campanii umanitare, copiii de la Glodeanu si-au recapatat zambetul.
Asociatia Impreuna Pentru Sansa Ta s-a alaturat acestei initiative si a demarat o campanie pentru strangerea de bunuri: imbracaminte, incaltaminte, jucarii, rechizite, alimente (în termen de valabilitate), electrocasnice (in stare de functionare) pentru copiii si familiile din comuna Glodeanu. Acest apel umanitar se adreseaza tuturor oamenilor de bine, cu suflet mare, care au inteles ca din ceea ce le prisoseste lor pot oferi un ajutor, oricat de mic, pentru copii, tineri şi familiile lor, cu care viata nu a fost deloc darnica.
O jucarie cu care nimeni nu se mai joaca, o haina care zace de ani de zile prin sifonier, un pantof care s-a demodat, un covor care s-a decolorat, un televizor, cateva carti... si multe alte lucruri, care pentru noi nu mai prezinta nici un interes, pot fi o adevarata sursa de bucurie pentru cei care nu-si permit aceste lucruri. Fiecare dintre noi poate intinde o mana, fara prea mare efort.
Sunt gesturi marunte, care pot aduce mari bucurii atat lor, cat si noua, caci Imparatul zice: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Sa ne ajute Domnul, sa ne trezim si sa ne facem timp sa cercetam pe cei aflati in nevointa, sa aducem un strop de speranta in inimile impietrite de greutati, sa aducem zambete multe, zambete pretioase!

In loc de rugaciune

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Versuri  DEMOSTENE ANDRONESCU

Reintoarcerea la traditii si nevoia de brand

Un brand este modul in care este vazut un produs, un serviciu, o idee, un stat, o persoana sau o companie in ochii celor cu care interactioneaza, carora se adreseaza. Apasatoarele concepte multinationaliste, strategiile de marketing, tehnicile de negociere genereaza un adevarat brain storming menit sa emita cele mai eficiente procese de acaparare a pietei cu orice pret. Oamenii cu viziuni de ansamblu au inteles efectul publicitatii excesive si impactul mesajelor asupra psihicului, astfel incat sa creasca nevoia de consum.
In tot acest mediu de business bine structurat, nevoia de brand se naste pentru a indeplini o promisiune, pentru a adauga valoare produselor si, de ce nu, pentru reintoarcerea la valorile traditionale romanesti.
Mai bine zis se impletestesc in conceptul de business frumusetile si bogatiile traditionale, potentand astfel sansele de reusita. In trecut se putea vorbi usor de un brand "natural" pentru produse din diferite locatii. Nota distinctiva fiind data de istorie, de traditii si de diferitele particularitati dintr-o zona. Romanii au stiut dintotdeauna ca adevarata valoare durabila si vesnic nesfarsita a plecat din vetrele satelor, de la oamenii cei mai simpli si curati, care produceau marfuri autentice, lucrate cu simt de raspundere si specifice zonelor. Fiecare breasla si fiecare zona promovand produse diferite, insa ancorate in istoria locului.
Globalizarea sterge diferentele, tehnologia schimba rapid modul de viata, iar ceea ce a fost reprezentativ o buna perioada de timp pentru un produs ajunge sa nu-l mai defineasca. Unele branduri ajung demodate, devenind aproape incompatibile cu produsul, cu noile obiceiuri ale zonei sau cu noul stil de viata. Isi pierd, practic, identitatea. De aceea, o strategie de branding trebuie sa se bazeze pe o viziune viabila in timp.
Acest proces are menirea de a oferi o identitate produsului, formand o imagine fidela, pozitiva si atragatoare, cu scopul de a-l diferentia in mediul concurential deosebit de puternic. Este cartea de vizita a produsului, transmitand o garantie pentru calitate si oferind un avantaj competitiv major. Imaginea produsului este o suma de convingeri si pareri ale consumatorilor reprezentand un produs al mintii. Adesea oamenii isi formeaza o imagine proprie despre fiecare produs in parte. Este modul in care este perceput un serviciu, un produs sau o companie in mintea consumatorilor.
Imaginea brandului poate modela destinul economic al unei companii. Traditiile sunt izvorul nesecat de valori, care inspira din ce in ce mai multe companii. Constientizarea reintoarcerii la traditii devine tot mai acuta, iar din fericire tara noastra are resurse. In istorie, in folclor, in mestesuguri, in datini, in credinta, in tot trecutul nostru gasim surse de ispiratie, pe care le putem folosi cu mandrie, pentru a da valoare produselor si serviciilor pe care le promovam.
In acest fel demonstram ca ne cunoastem si ne iubim tara, dar in acelasi timp impartasim tuturor povestea trecutului nostru. Astfel, cand un strain intra in contact cu noi, primeste si povestea din spate, ajungand sa identifice Romania in produs. Este o forma de recunoastere, prin care noi ne declaram respectul fata de traditii si facem si pe ceilalti sa ne aprecieze valorile. Este o recastigare a demnitatii trecute, pentru dobandirea demnitatii viitoare.

Spiritul lui Nicolae Iorga, inca viu la Valenii de Munte

Patriarh al culturii romane, Nicolae Iorga spunea: Fiecare loc de pe pamant are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s-o auzi si trebuie un gram de iubire ca s-o intelegi. Astfel se intelege dorinta sa de a se retrage departe de zgomotele marunte ale centrelor urbane care distrag atentia. In 1908 a ales orasul Valenii de Munte. Probabil aici a gasit acea dulceata care ridica inima, care i-a adus concentarea atat de necesara clocotirii mintii sale. Aici a fondat o scoala de vara, un azil, o editura, o tipografie si suplimentul Neamul romanesc literar.
Din 1909, scoala sa din Valeni a fost transformata intr-un centru studentesc, autofinantat din vanzarea de carti postale, iar in 1938, Iorga a inaugurat aici un teatru in aer liber, cu una dintre operele sale dramatice, Razbunarea pamantului. Nu orasul l-a facut mare, ci a ales un oras mic, care sa devina mare prin numele sau, facand veridica expresia: Omul sfinteste locul.
Casa memoriala in care savantul si-a petrecut mai bine de 30 de ani sfideaza pasii nevazuti ai timpului, identitatea lui Nicolae Iorga contopindu-se cu identitatea orasului. In vreme ce multi fug de obscuritatea micilor orase cautand perspectiva promitatoare a devenirii in marile orase, istoricul si reputatul orator alege sa se retraga intr-o oaza de cugetare, pentru a-si desavarsi opera sa impresionanta si pentru a inmulti talantii mintii sale.
La Valenii de Munte gasim un adevarat centru cultural format din Casa Memoriala Nicolae Iorga, Muzeul de Etnografie al Vaii Teleajenului si Muzeul de Arta Religioasa. In curtea casei memoriale te intampina bustul savantului turnat in bronz de sculptorul Oscar Han. Savantul pare ca vegheaza inca in linistea orasului. 

La intrarea in casa, pe o placuta, sta scris Aceasta casa in care au muncit, s-au bucurat si au suferit Nicolae si Ecaterina Iorga. Tot interiorul evoca personalitatea marelui om de cultura, de la carti, manuscrise, documente, fotografii, obiecte personale si pana la mobilier. Pe holul lung, portretul lui Nicolae Iorga pictat de fiica sa inca ii face simtita prezenta. Aici se mai pot vedea vitrine cu documente si fotografii ce prezinta momente din activitatea publica a savantului.
Biroul de lucru dezvaluie impresionanta biblioteca, care gazduieste volume din variate domenii. Pe birou, mapa, calimara si pana de scris inca asteapta profesorul. Urmatoarea incapere este dormitorul, cu mobilier popular si icoane pictate pe sticla, datand din secolele XVIII-XIX. Saloanele pastreaza nota populara romaneasca in mobilier si tapiterie, iar pe pereti sunt expuse tablouri valoroase de Nicolae Grigorescu - Pe Valea Campinitei si Flori de mar si Elena Popeea - Flori rosii.
Un om cu o memorie uriasa, cunoscator in detaliu atat al istoriei romane, cat si al istoriei universale, Iorga a fost autorul unui numar colosal de publicatii: aproximativ 1.250 de volume si 25.000 de articole. Remarcabil om politic, prim-ministru si ministru al educatiei nationale, membru al Parlamentului in mai multe legislaturi, Nicolae Iorga lasa in urma o vasta opera ce cuprinde diverse domenii: monografii de orase, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, literaturii, comerțului, tipariturilor, a calatorilor. A scris poezii, drame istorice, volume memorialistice.
O personalitate greu de descris in cuvinte, cu o activitate care sfideaza limitele ratiunii umane, a gasit loc in inima sa pentru un oras care ii pastreaza vie memoria. Pentru Valenii de Munte, Nicolae Iorga este ca o carte de vizita pretioasa. Orasul se mandreste cu numele marelui istoric, rasplatind increderea pe care acesta i-a acordat-o in urma cu mai bine de 100 de ani.

Cugetari dragi

"Sunt lacrimi asa de grele si de fierbinti, incat ochii nu le pot plange; ele zac in inima arzand-o."
"Daca vei avea aur in sufletul tau, in licariri de aur va straluci tot ce porneste de la tine."

"In viata risipim ani, iar la moarte cersim clipe."

N. Iorga

Orele de religie, trecut, prezent si viitor

Auzim tot mai des prin intermediul presei opinii pro si contra introducerii orelor de religie in scoli. Se pare ca ideea pastrarii identitatii nationale crestine starneste revolte intre parinti, scotand la iveala adevarate furtuni ateiste in fata carora uneori ramanem muti si neputinciosi. Pe tot parcursul istoriei poporului nostru, credinta a jucat poate cel mai important rol si s-a imprimat atat de puternic, incat astazi, pe buna dreptate, Romania este numita a doua gradina a Maicii Domnului. De la inceputul vietii pe aceste meleaguri s-a vorbit despre un nucleu de credinta, iar istoria pastreaza dovezi clare ca domnitori, savanti, scriitori, artisti si toti oamenii de valoare ai acestui neam au avut legaturi stranse cu divinitatea. Cu sangele inghetat in smerenie, iar uneori chiar cu pretul vietii, stramosii nostri s-au luptat pentru libertatea credintei noastre, convinsi fiind ca sacrificiul lor va aduce mai multa lumina si speranta pentru generatiile viitoare.
Domnul Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant, a inchinat cate o manastire pentru fiecare batalie castigata, multumind lui Dumnezeu pentru fiecare pas facut in dobandirea libertatii in fata asupritorilor turci si a lasat Moldova nu urmasilor lui, ci urmasilor, urmasilor lui. Adica noua, care astazi ne bucuram de libertate, de confort si de liniste. Insusi Papa Sixtus al IV-lea l-a numit Athleta Christi (atletul lui Christos), identificand in toata activitatea sa dragostea si dedicarea permanenta in slujba tarii si a lui Dumnezeu. Tara Romaneasca s-a bucurat de importante schimburi culturare si bisericesti, favorizate de legaturile intretinute de catre domnitorul Mircea cel Batran cu comunitatile balcanice. Ctitorul Manastirii Cozia, dar si al altor manastiri, cunoscut si pentru importante contributii catre Muntele Athos, a militat vehement pentru credinta si unitate nationala.
Domnitorul Constantin Brancoveanu, cel care a condus tara timp de 26 de ani, ferind-o de razboaie, cu modestie ingereasca si putere de piatra, a ales sa plateasca pretul suprem al vietii lui si al copiilor lui pentru mentinerea credintei si a demnitatii, nevoind a inchina tara paganilor. Marii nostri scriitori au vorbit in operele lor despre credinta romanilor, multi dintre ei petrecand in manastiri, scriind atinsi parca de adierea Harului Divin. Alexandru Vahuta organiza la Agapia numeroase cercuri literare, unde importanti oameni de cultura ai vremii isi odihneau adesea sufletul si gandul obosit, regasind linistea launtrica in spatiul manastiresc.
Nicolae Grigorescu, cel mai de seama pictor roman, care se bucura de atata apreciere in lume, la numai 18 ani a primit misiunea covarsitoare de a picta Manastirea Agapia din Neamt. Exclama adesea: Toata noaptea visam numai ingeri si scene religioase. Inspirat din cer, a lasat in urma capodopere inestimabile, care ne fac mandri in fata intregii lumi. Si multi, poate prea multi oameni de seama au marturisit in fel si chip, din generatie in generatie, o cultura profund crestina si traditii cu adevarat dumnezeiesti, care ar trebui sa ne faca sa pretuim trecutul si sa ne responsabilizeze pentru viitor.
In istoria noastra, il regasim pe Dumnezeu in toate. Stau si ma intreb, de ce atata indarjire de a-l scoate pe Dumnezeu din viitor? De ce sunt unii dintre noi, crestini de altfel, impotriva orelor de religie, impotriva icoanelor in salile de curs, impotriva profesorilor de religie? De ce este rusinos ca un copil sa invete cele 10 porunci biblice? De cand este o rusine sa-ti cinstesti parintii, sa-ti iubesti aproapele, sa nu minti, sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu invidiezi? Din ce rationamente reci am ajuns sa minimalizam importanta acestor lucruri in educatia copiilor? Hristos ne vorbeste de bunatate, blandete, milostenie, iubire, vazand in copii cele mai inalte si mai curate fiinte de pe pamant, si ne indeamna sa ne hranim copiii cu aceste lucruri.
Noi, insa, de cele mai multe ori, cu raceala si indiferenta, am devenit ucigatori de suflete, propovaduind doar concurenta, performanta, graba, stresul si toate celelalte micimi ale vietii. Eu sunt mandra de trecutul tarii mele si desi nu vreau, ma gandesc de pe acum ca-mi va fi rusine de viitorul ei. Mantuitorul a spus: Cel ce are urechi de auzit, sa auda! Sa-i lasam pe copiii nostri sa asculte lectiile profesorilor de religie si poate ei vor auzi mai bine decat am auzit noi!

Mestesuguri uitate

Pe teritoriul tarii noastre, mestesugul teserii s-a practicat din vremuri stravechi, iar transmiterea lui s-a facut din generatie în generatie, aceste indeletniciri avand radacini adanci in vetrele satelor. Pe vremuri, grijile femeilor erau in principal hainele si tesaturile. Fiecare fata tanara invata de la femeile din sat sa toarca si sa teasa inainte de a avea o familie. Camasi bogat decorate, basmale si marame din fir de borangic, fete de perne si de masa, huse pentru carti de valoare, mileuri, peretare, covoare si stergare, toate alcatuiau universul satului de altadata, in culori vii sau mai sterse. Motivele geometrice si cele florale spuneau povestile veacurilor trecute. Interiorul locuintelor taranesti era acoperit cu frumoase tesaturi, dand astfel nastere unui decor de o rara frumusete. Inca din secolul V i.e.n., istoricul grec Herodot mentiona: Tracii cultiva in tara lor canepa din care isi fac haine ce aduc foarte mult cu cele din in; cine nu este obisnuit cu ea nici nu poate deosebi daca e vorba de in sau canepa.
Geto-dacii produceau si tesaturi de lana din care isi confectionau vesminte, pe langa tesaturile de in si canepa. Aceste veşminte au fost apreciate mai apoi si de romani. Columna lui Traian de la Roma sta marturie ca pentru imbracaminte dacii intrebuintau tesaturi pentru diferite piese de port. In secolele urmatoare se perfectioneaza tehnicile de lucru, iar tipurile de tesaturi se diversifica, dezvoltandu-se o adevarata arta nationala.
In timp, multe din tainele acestui mestesug s-au pierdut; multe traditii s-au schimbat, s-au risipit. Tot mai rar cunostintele legate de tesaturi sunt pastrate de mesteri anonimi care nu mai au cautarea de altadata si care nu mai au ucenici dornici sa stapaneasca o meserie fara viitor. Conceptia despre lume a oamenilor din trecut s-a schimbat, iar astazi razboaiele de tesut orizontale sau verticale mai sunt pastrate doar în muzee de etnografie din ţara noastra.

Traditiile se pierd în negura timpului…
Lucrul de mana a fost preluat de masinile de brodat, insa valoarea nu este aceeasi.
Timid, doar pictura cu acul mai ramane o indeletnicire cautata tot mai mult de catre cei care cunosc truda cu care este realizata.
Goblenul, fin si rafinat, pare sa-si faca loc din ce in ce mai mult in casele moderne. Scene religioase sau peisaje multicolore sunt la mare cautare printre orasenii care doresc sa pastreze un iz de traditie in casele lor. Din pacate, aceasta munca uriasa de a reda forme si chipuri pe panza nu este apreciata la adevarata valoare, nefiind rasplatita pe masura.
Adevaratele capodopere, lucrate de maini harnice, sunt de cele mai multe ori vandute, atat in tara, cat si in strainatate, cu preturi de nimic. Este trist ca ne-am pierdut valorile si ca nici nu mai stim sa evaluam corect ceea ce a mai ramas.  

Colindatorii vestesc Nasterea Domnului

Iarna este intotdeauna prilejul reintoarcerii la traditiile si la obiceiurile stravechi care au reprezentat spiritul crestinilor ortodocsi din Romania. Din Ajunul Craciunului si pana la Boboteaza, cete de colindatori umbla cu Steaua, un obicei vechi care vrea sa vesteasca Nasterea lui Iisus si inceputul unei vieti noi. Colindatorii ii reprezinta pe Magii care au vestit Nasterea Domnului, care au venit la ieslea in care s-a nascut Iisus pentru a se inchina Lui si pentru a-I aduce daruri. In Romania, obiceiul umblatului cu Steaua este practicat in toate zonele tarii. Steaua cu 4, 6 sau 8 colțuri si in centrul cu icoana Nasterii Domnului sau a Maicii Domnului este purtata cu mandrie prin toate gospodariile, facandu-se traditionalele urari.

Este cu siguranta obiceiul popular tradiţional cel mai raspandit si mai spectaculos, cu originea în credinta.
Anul acesta am fost la colindat impreuna cu preotul satului Vladiceasca, care a reusit sa stranga un grup de aproximativ 25 de persoane dornice sa participe la un astfel de eveniment inegalabil prin bogatia si farmecul sau. Dupa o frumoasa rugaciune de multumire si impartirea cadourilor de sub brad, grupul a pornit de la biserica inspre satucul cuprins de ger si intuneric. Portile s-au deschis rand pe rand, iar uratorii si-au facut datoria cu voiosie si emotie in acelasi timp.
Copii si adulti deopotriva au dus vestea Nasterii Domnului din casa in casa. Oameni instariti sau oameni osteniti, tineri sau batrani, au primit in pragul casei urarile de bine, in speranta unui an mai mai bun si binecuvantat.
Seminee cochete sau sobe batranesti de teracota intretineau atmosfera calda care ne-a intampinat la intrarea in case, iar mirosul imbietor de sarmale ne-a facut sa uitam de gerul cumplit de afara. Am primit covrigi si nuci de la batranica garbovita de ani multi si grei, iar prin mainile ei calde am simtit mainile darnice ale lui Dumnezeu, care intotdeauna deschide o usa si ofera cu bucurie o milostenie cat de mica, din prea-plinul bunatatii Sale. Cu nasurile rosii si voci aburinde, colindatorii au facut ca tot satul, care pana nu demult nu avea nici macar biserica, sa rasune pentru cateva ore.
Gazdele ne-au intampinat cu cosurile pline, iar belsugul de daruri care s-a oferit colindatorilor a fost binemeritat. Nucile, covrigii, merele, portocalele si dulciurile au fost rasplata impartita cu drag. Vinul fiert cu parfum de scortisoara a dezmortit mainile aproape inghetate si a pus sangele in miscare, astfel incat colindatorii au gasit puterea si bucuria de a nu lasa nici un prag netrecut.
Bucuria de pe fetele copiilor este greu de descris in cuvinte. Au cantat cu veselie colinda invatata din timp special pentru seara de Ajun. La sfarsitul serii, fiecare cu traistuta plina si chipul zambitor s-a dus acasa sa impartaseasca si celor dragi frumoasa experienta. S-au intors acasa voiosi si plini de dorinta de a se pregati pentru Sorcova si Plugusor, obiceiurile de Anul Nou.
Exemplul nostru transmis tinerei generatii are sacrul rol de a duce mai departe si de a pastra viu acest inestimabil tezaur popular care se confunda cu istoria poporului roman. 

Sarbatori fericite si binecuvantate! 

Trambitele ingerilor ne cheama la Vladiceasca

Vladiceasca este un sat nou ce apartine de comuna Snagov, la numai cativa kilometri de Bucuresti, care din aceasta primavara a primit binecuvantarea de a avea biserica, astfel incat locuitorii sa nu mai fie nevoiti sa se deplaseze in parohii vecine pentru a participa la o slujba crestina.  Aceasta misiune a fost incredintata preotului Constantin Lupu, care, sustinut de fii duhovnicesti, dar si de satenii si localnicii din imprejurimi, a inceput lucrarile pentru construirea unui amplu complex bisericesc. O misiune covarsitoare atat sufleteste, cat si material, insa atunci cand dragostea pentru Dumnezeu nu are limite, nimic nu este imposibil si nici o jerfa nu este prea mare.
Din doua corturi militare, s-a amenajat o mica biserica in scopul slujirii pana la finalizarea lucrarilor. Astfel, santierul s-a instalat in linistea satului fara parohie, iar toaca a inceput sa bata vestind fiecare eveniment crestinesc. Doar Bunul Dumnezeu poate sti prin ce framantari si nevointe s-a ridicat aceasta biserica. Cu siguranta, ceea ce vedem astazi la Vladiceasca este rodul rugaciunii neincetate si dovada rabdarii fara margini, izvorata din dorinta de a purta crucea suprema: aceea de a face casa Domnului.
Cei mai multi preoti implinesc cu bine misiunea de a sluji lui Dumnezeu si de a sluji oamenilor dintr-o parohie, insa misiunea unora este si aceea de a construi la propriul lacas Domnului. Nu cred ca slujirea parintelui in cort a fost usoara, insa, fara cartire, cu mult devotament si cu deosebita evlavie, si-a facut datoria fata de enoriasii care l-au urmat in smerenie, indiferent de conditii.
Universul creat dintr-un altar improvizat si icoane au facut pentru cateva luni cerurile sa se deschida, pentru ca rugaciunea sa ajunga acolo sus, acolo unde toate sunt cu putinta, iar minunile au inceput sa curga. Rugaciunea din cort a strapuns cerurile si s-a facut fara indoiala auzita, deoarece misiunea s-a implinit, iar acest lucru este cu adevarat lucrare Dumnezeiasca. Dragostea biruieste orice si indiferent cat de modest este locul in care te rogi, conexiunea pe vertical se face. Rugaciunea din inima ajunge sus, iar de acolo coboara insutit rasplata.

Cu aer rustic, autentic romanesc, la numai 5 luni de la inceperea constructiei, lacasul, inchinat Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, Sfantului Sfintitului Mucenic Corneliu Sutasul si Sfantului Cuvios Ioanichie de la Muscel, vegheaza semet in micul sat din comuna Snagov.
Astfel de lucrari se implinesc datorita oamenilor care se implica, punand nevoia de a face bine inaintea propriilor nevoi, daruind din preaplinul inimii lor si celor ce asteapta o mangaiere.         
Cu ocazia Sarbatorii Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, parohia s-a imbogatit cu un clopot nou, un minunat si binecuvantat dar, menit sa vesteasca toate evenimentele religioase crestinilor. Acum se pot bucura cu totii de  binecuvantarea preotului paroh Constantin Lupu, in fiecare zi de sarbatoare, la maslurile si acatistele periodice, intr-o biserica noua, care a devenit neincapatoare inca de la sfintire.
Oricine se poate bucura de caldura si blandetea preotului care se roaga neincetat si care ne invita sa fim mai buni si mai iertatori. Insasi biserica, invaluita in miros de lemn proaspat lacuit, ne invita la meditatie si la rugaciune. Lacasul ridicat din suflet pentru a zidi alte suflete ravnitoare de mantuire ne astepta si ne indeamna sa avem speranta, credinta si iubire. 

Vine Mosul si la noi!

Doresc sa facem cunoscute initiative demne de toata lauda, in fata carora nu putem decat sa ne inclinam si sa speram ca punand mana de la mana vom reusi sa construim un viitor mai bun si mai luminos. Infiintata in anul 2012, Asociatia Impreuna Pentru Sansa Ta vine cu propunerea de a ajuta copii si familii defavorizate, fata de care societatea este prea oarba si prea indiferenta. Un gest inaltator, venit din partea unor tineri cu initiativa, care nu asteapta ca altii sa rezolve lucrurile si au priceput ca sta in puterea lor de a sprijini pe cei mai putin fericiti de soarta.

 De curand a fost lansata campania umanitara Vine mosul si la noi! in scopul strangerii de fonduri pentru a face o minima bucurie copiilor bolnavi de cancer, internati la Institutul Oncologic Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu din Bucuresti. Oricine poate fi o raza de lumina pentru aceste suflete nevinovate care nici macar nu au puterea sa-si ceara dreptul la viata. Cancerul este o perfida boala care poate afecta indiferent de rasa, de varsta sau de situatie financiara, macinand la propriu persoana atat fizic, cat si sufleteste. Persoanele diagnosticate sunt suflete resemnate in fata bolii necrutatoare, care in simplitatea lor sunt o lectie vie pentru cei mai multi dintre noi care nu stim sa apreciem binecuvantarea pe care am primit-o de sus. Se apropie cu pasi repezi Craciunul si ca intotdeauna dorim sa ne surprindem prietenii, colegii sau chiar parintii cu un cadou frumos, insa putem si este pana la urma datoria noastra sa nu ne limitam doar la cercul de apropiati.
Putem face o bucurie printr-un simplu act caritabil, care insa ne poate imbogati spiritual mai mult decat orice altceva. Mizez pe faptul ca romanii nu sunt indiferenti la suferinta aproapelui si ca vor lua in considerare acest apel la bunatate si milostenie. Copiii bolnavi de cancer il asteapta pe Mosu', chiar in pragul spitalului. Sa trecem impreuna acest prag pentru a ne bucura impreuna de sarbatori.

Lucrurile, aproapele si intelepciunea

Dumnezeu ne-a dat lucrurile pentru a ne folosi de ele si aproapele ca sa-l iubim.

Noi am ales sa iubim lucrurile si sa folosim aproapele.

Este nevoie de multa inteligenta ca sa-ti pleci capul.

Doar capul plecat primeste intelepciune si pretuieste aproapele.

Sa plantam fapte bune si de sarbatori!

In vreme ce afacerile cu brazi sunt in toi si din ce in ce mai multe paduri dispar ca si cum nici nu ar fi fost pe fata pamantului, campania Plantam fapte bune in Romania, continua parca tocmai ca sa ne dea o lectie de daruire si devotament fata de mediul inconjurator. Este binecunoscut faptul ca tot romanul trebuie sa-si impodobeasca locuinta cu cel putin un brad de sarbatori, insa nimeni nu-si pune problema de unde vine bradul si in ce mod a ajuns pe piata.
Sub pretextul sarbatorilor se ascund mii de afaceri frauduloase, pe care autoritatile ori le ignora, ori de cele mai multe ori chiar le incurajeaza. Stim doar doua lucruri: trebuie sa ne incalzim casele si trebuie sa ne impodobim brazii. Concluzia? Toti copacii la taiere! Toata vara ne lamentam. Ne confruntam cu alunecari de teren, nu mai putem respira de caldura, poluarea pune stapanire pe toata Romania si ne intrebam unde sunt copacii de altadata? Unde au disparut padurile?
Iarna insa uitam de mediul inconjurator si ne rezervam dreptul de a lua natura in ras, fara sa ne gandim la consecinte. Parca in antiteza cu acest tablou sumbru, mai multe companii si asociatii organizeaza periodic campanii de impadurire si intretinere a zonelor expuse pericolelor iminente. Sunt oameni care au inteles ca implicarea sustinuta poate salva Romania de un dezastru ecologic. Imbucurator este faptul ca aceste campanii nu sunt initiate de niste batranei nostalgici si conservatori care regreta vremurile de altadata, ci sunt initiate de tineri idealisti care anticipeaza faptul ca viitorul copiilor lor depinde de implicarea directa in prezent.

Masurile de azi pot salva Romania. Punand mana de la mana, redam verdele care s-a furat tarii acesteia. Putem face minimul de fapte bune de sarbatori, cumparand un brad in ghiveci si salvand astfel unul din padure. Ce sa mai spunem de faptul ca apoi putem planta bradutul nostru undeva? Sa plantam cate o fapta buna de sarbatori! Sa transformam bucuria noastra intr-o bucurie a naturii!  

Despre bogatia inimii

"Niciodata nu esti atat de sarac, incat sa nu poti darui o mangaiere".

 (Romano Battaglia)

Timpul viilor, prilej de mandrie si bucurie!

E timpul viilor, timpul cand putem sa ne reamintim cu mandrie ca stramosii nostri au avut totdeauna un respect deosebit fata de cultivarea vitei-de-vie. Conditiile naturale prielnice au dus la dezvoltarea cultivarii ei, astazi, Romania ocupand locul 6 in topul producatorilor de vin din Europa. Cultura vitei-de-vie si producerea vinurilor au devenit indeletniciri de baza ale vechilor locuitori din actualul spatiu romanesc. Tracia era foarte apreciata pentru vinurile sale, fiind considerata chiar locul de nastere al lui Dionysos, zeului vinului. Nicolae Iorga mentiona: Cultura vitei-de-vie este, de asemenea, traditionala la tracii iubitori de vin.
Geto-dacii, mari cultivatori ai vitei-de-vie, consumau cu placere vinul din cornuri de bou, pe care le treceau din mana. Cea mai veche mentiune despre viticultura dacica o avem de la geograful antic Strabo (66 i.H. - cca. 24). Insusi Burebista a luat decizia defrisarii viilor, deoarece viile din Dacia erau o adevarata tentatie pentru alte popoare. Se pare ca rasaritenii erau atrasi de bogatia locurilor noastre, pe care veneau sa le cotropeasca dupa bunul lor plac.
Cand romanii au cucerit Dacia, in anul 106, au adus tehnici noi de cultivare si de producere a vinului. 1500 de ani mai tarziu, viticultura se dezvoltase atat de mult, incat cei care ajungeau pe aceste locuri ramaneau uimiti de marea intindere a viilor si de productia de vinuri. Misionarul catolic Marcus Bandini scria despre bogatia Moldovei: Produce asa de mult vin, incat la timpul culesului se vinde o vadra cu patru bani si iarna se vinde cu sase sau sapte.

Odata cu trecerea timpului, viticultura se diferentiaza pe podgorii, pe sortimente, pe soiuri adaptate conditiilor locale si pe regiuni. Vinuri seci, vinuri dulci, vinuri albe sau rosii, mai vechi sau mai noi alcatuiesc un tezaur extrem de valoros. Se pare ca vinul a fost prietenul romanului pe tot parcursul istoriei si pana in zile noastre. De asemenea, romanul a stiut dintotdeauna ca vinul este o binecuvantare si pentru sanatate, adesea fiind mentionat ca puternic antioxidant folosit in cure si tratamente. Consumul moderat de vin creste nivelul colesterolului bun, previne ateroscleroza, mentinand sanatatea vaselor de sange, reduce riscul cancerului, ajuta la mentinerea siluetei etc. Astfel, cultivarea terenurilor cu vita-de-vie s-a dovedit mereu un castig pentru tara noastra, care a stiut sa pastreze traditia si secretele inaintasilor.
Viticultura romaneasca se bucura astazi de prestigiu si rezultate deosebite, Romania oferind peste 400 de tipuri de vinuri, unele premiate si medaliate la nivel european. Natura ne-a inzestrat cu terenuri si conditii prielnice cultivarii viilor, iar noi nu putem lasa nefructificata o asemenea bogatie. Viticultura ne face cunoscuti in lume si ne plaseaza printre fruntasi.

Apel impotriva indiferentei

Este trist sa vedem ca in Romania se iau masuri si se dau legi peste noapte si doar dupa ce se intampla ceva grav. S-au luat masuri radicale impotriva cainilor, dupa ce ani de zile autoritatile nu au facut mai nimic in acest sens. Este trist cum s-au imbogatit unii de pe urma cainilor strazii, in timp ce altii platesc cu viata ignoranta, lipsa de implicare si iresponsabilitatea celor in masura sa evite astfel de incidente. Multi au accesat fonduri colosale de la stat pentru asa-zisele adaposturi pentru caini si nu au facut nimic. Investitii de zeci de mii de euro care s-au rezumat la un gard si cateva betoane, iar cainii nu au ajuns niciodata acolo, ci au ramas pe strada.

Nu-mi place sa vorbesc urat despre tara mea, insa ma tem pentru viitorul nostru cand vad ca lucrurile se misca astfel.
Avem probleme mari cu oamenii strazii, cu batranii, cu abandonul copiilor si ma tem ca, taraganad lucrurile, o sa ajungem ca intr-o zi sa nu mai putem face fata, sa ne declaram invinsi si, de ce nu?, sa luam masuri radicale si in graba. Sa nu asteptam ziua in care vom eutanasia oamenii strazii doar pentru ca nu mai stim ce sa facem cu ei… Sa facem un apel catre autoritati sa se trezeasca si sa-si faca treaba pana nu va fi prea tarziu. Suntem la un pas de genocid si este un pas pe care nu trebuie sa-l facem!