Comori ale neamului - Manastirea Corbii de Piatra

 Cand ne gandim la bisericile si manastirile noastre, ni se umple inima de bucurie. Pelerinajele sunt pentru noi adevarate binecuvantari. Ne place sa vedem locuri bine pastrate, bine ingrijite, locuri pline de Duh Sfant, dar si frumos impodobite. Stim cum sa privim si sa apreciem o catapeteasma, o pictura si toate celelalte componente ale unui spatiu liturgic sfant, somptuos si elegant în acelasi timp. Ne plac manastirile in special vara, cand curtile lor sunt pline de flori multicolore, gazon proaspat tuns, alei pietruite si luminate. Notele noi ale lumii moderne se impletesc cu traditia mostenita din mosi-stramosi, aducand un plus de prospetime. Ne plac toate aceste lucruri si este firesc sa fie asa, insa stim oare sa distingem valoarea acolo unde notele moderne nu au patruns?

Stim oare sa apreciem incarcatura duhovniceasca si istorica a locului simplu si neschimbat de secole? Tara noastra se poate lauda cu multe astfel de locuri in aparenta uitate si parasite, dar in esenta inramate in mantia timpului in care au prins radacini. Pesteri, grote, manastiri rupestre in care sfinti sau oameni simpli au vietuit, s-au rugat si au slavit pe Dumnezeu au ramas marturie peste timp despre simplitatea si curatia inaintasilor nostri. O astfel de marturie intalnim la modesta si poate mai putin cunoscuta Manastire Corbii de Piatra, un loc de legenda, un loc de rugaciune de neinchipuit in zilele noastre. Situata in comuna Corbi, sat Jgheaburi, din judetul Arges, manastirea ascunsa sub o stanca, trezeste interes, dar si sentimente unice pelerinului. Micut si aparent neprimitor, lacasul cu hramurile Adormirea Maicii Domnului, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, Sfantul Voievod Neagoe Basarab descrie o fila din istoria trecutului locurilor.
Stanca impunatoare i-a primit ocrotitor pe cei care s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu in vremurile de inceput ale crestinismului. Sunt multe legende ce invaluie in mister istoria indepartata a acestor locuri, unele posibile, altele mai de graba fantastice. Se pare ca o biserica rupestra ar fi existat aici din vremuri foarte indepartate, insa o prima atestare documentara ar data din anul 1512, cand aici se infiinteaza o manastire de maici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Marele nostru istoric Nicolae Iorga considera ca aceasta ar fi prima manastire de maici din tara noastra. Datorita maicii Magdalina, matusa voievodului Neagoe Basarab, manastirea se bucura de sprijinul material atat de necesar traiului de zi cu zi, dar si de vizitele voievodului sau ale altor figuri marcante ale vremii. Se mentioneaza chiar vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, fapt consemnat chiar de fiul si insotitorul sau Paul de Alep, care a vizitat mai multe manastiri din tara.
Lacasul ce pare a tine in spate stanca robusta si grea a fost de-a lungul vremii manastire de calugari, biserica de mir, parasit, inchis, refacut, redeschis. Se spune ca biserica ar fi avut doua altare ortodoxe, separate de un zid ce nu se mai pastreaza, si doua hramuri. Pictura de pe piatra datand de mai bine de 500 de ani cu greu mai aminteste de frumusetea initiala a lacasului. Umezeala si frigul au muscat nemilos culoarea, inghitind aproape in intregime pictura. Icoanele pe lemn poarta cu ele povestea grea de secole a acestui ansamblu rupestru. Toate amintesc de vremurile simple, de mult apuse, cand singurul lucru important era slavirea lui Dumnezeu si nimic mai mult.
Redeschisa in anul 1996, manastirea s-a imbogatit in timp cu un mic paraclis si un corp de chilii, insa a ramas in continuare cu numai doi vietuitori. Astazi, oricine ii poate trece pragul, fie numai din curiozitate, fie pentru a inalta o rugaciune.
Aceasta nestemata inchisa in stanca invita la introspectie si la deconectarea de cele lumesti si materiale fie si numai pret de cateva clipe. Aici nu mai conteaza cine esti sau ce rang social porti. In racoarea peretelui gros din stanca te regasesti mic si firav. Esti tu cu toate neputintele si nemerniciile tale, cu inima si mainile goale, incercand sa toci din buze marunt un cuvant umil catre Dumnezeu. Simplitatea locului te da in vileag, te pune ca intr-o oglinda si-ti aminteste ca esti trecator. Un umil pelerin in aceste locuri, un umil pelerin pe acest pamant. 

Comori ale neamului - Manastirea Robaia

 Multe nenorociri s-au abatut asupra poporului nostru de-a lungul secolelor, insa, din toate suferintele, ai nostri au stiut sa aprinda macar o candela, sa ridice un altar, sa marcheze locul nenorocirilor si sa-l preschimbe in loc de rugaciune. Astfel au rasarit prin toate partile vetre monahale unde cei care au scapat de prigoana au cinstit cu rugaciune memoria celor care au pierit. Pe campurile de lupta sau in locurile unde prigonitorii au varsat fara mila sangele stramosilor nostri au prins suflet mici oaze duhovnicesti pentru alinarea si intarirea celor ramasi. Asa se pare ca a inceput si istoria Manastirii Robaia, aflata in comuna Musatesti, judetul Arges.

Traditia spune ca, in urma invaziilor tatare, mai multi localnici din aceste locuri au fost luati in robie, iar familiile lor au ridicat aici un mic schit, pe care l-au numit Robaia (de la robie). Istoria indepartata a schitului nu este cunoscuta in detaliu. Un lucru e cert: rugaciunea a continuat de-a lungul secolelor. Dupa anul 1640, aici este construita o biserica de piatra cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. In anul 1671, Manastirea Robaia a fost inchinata Manastirii Curtea de Arges. Dupa aproape 200 de ani, odata cu secularizarea averilor manastiresti revine la statutul initial. Retrasa de lume, asezata intr-o zona linistita si foarte frumoasa, manastirea i-a atras pe cei aflati in cautarea unui loc spre odihna duhovniceasca.
Asa se face ca, in anul 1731, la Robaia poposeste pana la sfarsitul vietii sale renumitul pictor Parvu Mutu Zugravul, Sfantul Pafnutie. Tot de Robaia se leaga si numele Sfantului Cuvios Sofronie de la Cioara, care i-a fost staret intre anii 1764 si 1766, dar si numele marilor copisti de manuscrise Partenie Ieromonahul si Dorotheu Ieromonahul. De-a lungul timpului, biserica a fost reparata, pictata, dotata cu mobilier nou si icoane sfinte, iar curtea s-a imbogatit cu un turn-clopotnita si alte corpuri de cladiri. Incepand din 1959, vreme de trei decenii, doar trei maici impreuna cu blandul parinte slujitor Taicu au tinut vie aceasta vatra duhovniceasca. Dupa anul 1990, Manastirea Robaia cunoaste o perioada de inflorire. Obstea creste, locul se infrumuseteaza si toate sporesc spre Slava lui Dumnezeu. In present, obstea numara aproximativ 30 de vietuitoare, care, pe langa menirea lor monahiceasca, implinesc si diverse ascultari in atelierele de broderie, de croitorie si de pictura ale manastirii.
Astazi, bisericuta ce poarta hramurile Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Izvorul Tamaduirii, desi nu impunatoare ca dimensiuni, se infatiseaza zvelta, ca o nestemata, frumos incadrata de corpurile de chilii si alte anexe gospodaresti. Zidurile groase amintesc de trainicia cu care se construiau odinioara lacasurile de cult. Ferestrele inguste sunt destul de zgarcite, nelasand sa patrunda prea multa lumina, astfel spatiul interior capata un aer tainic, propice destainuirii si despovararii de toate grijile lumesti. O racla ce adaposteste moastele mai multor sfinti primeste in cea mai mare liniste rugamintile si multumirile celor incercati. Aici linistea vindeca, rugaciunea inalta, iar locul odihneste orice suparare. Tristetea isi pierde din robustete, iar tolba cu griji se subtiaza. Maicutele harnice robotesc incoace si incolo.
Din loc in loc, cate o silueta neagra abia zarita si auzita mestereste cate ceva prin curte, pe la bucatarie, pe la trapeza sau pe la atelierul de vesminte. Discret la rugaciune, discret la treburile gospodaresti, in pace si perfecta armonie, de parca n-ar vrea sa deranjeze ingerii coborati pe pamant. La Robaia, totul e discret. In linistea dintre dealuri, toate au o buna randuiala si un ritm pe care lumea l-a pierdut demult. Un cimitir micut la poale de padure pastreaza ca pe o icoana scumpa amintirea micii obsti ce s-a nevoit aici. Brazii inalti de pe aleea generoasa tac semeti cu varfurile afundate in cer.
Ei stiu povestea cu bune si cu rele a locului. Se spune ca "Izvorul de leac" din apropierea manastirii vindeca pe oricine gusta apa lui rece si limpede. Natura ocroteste locul, pictand an de an tablouri enigmatice in fiecare anotimp. Tabloul ramane insa mereu pitoresc, caci pictorul suprem, Dumnezeu atoate Creatorul, picteaza cu insasi a Sa mana povestea, istoria si taina acestui loc. Toate invaluite in mister, ca si cum s-ar feri de lume. Doar raul ce trece grabit pe la poalele manastirii duce cu sine vestea binecuvantarii si a credintei ce lumineaza intre dealuri. 

Comori ale Ortodoxiei - Schitul Bradetu

 Tot calatorim prin tara si nu ne mai saturam de frumusetile pe care le intalnim. Sunt atatea locuri de vazut incat nu pot sa inteleg ingrijorarea unora la gandul ca pentru o perioada nu vor putea calatori peste granite. Avem un relief bogat, divers, care ne permite tuturor sa ne gasim oaza noastra de placere. Sunt locuri moderne sau rustice, mai noi sau mai pline de istorie, linistite sau zgomotoase, mai sus la munte si mai jos la mare, cu mult soare sau cu mai multa zapada... In functie de anotimp si de preferinte, fiecare isi poate petrece timpul dupa pofta inimii.

Pentru cei care ravnesc dupa un popas duhovnicesc, satul Bradetu, comuna Bradulet, judetul Arges, poate fi negresit o optiune. Linistea si izolarea fac din aceste plaiuri parca pustnicesti o adevarata oaza vindecatoare pentru sufletele insetate de dor de Dumnezeu. Dupa ce lasa in urma cateva case razlete, pe un drum serpuind, care pare sa nu duca nicaieri, pelerinul ajunge in locul unde linistea intalneste cerul. Aici unde ingerii par ca-si odihnesc aripile, timpul are alt ros. Un rost al rugaciunii, un rost al mantuirii. La Schitul Bradetu, timpul pare ca sta, ca nimeni nu-l grabeste. Sufletul se odihneste sub aripa cea larg intinsa a lui Dumnezeu. Istorie, traditie, credinta si sfintenie se intalnesc aici, unde putini pasi ajung.
Se pare ca istoria Schitului Bradetu ar fi inceput in vremea lui Mircea cel Batran. Desi a avut mereu o obste mica, rugaciunea a curs neincetat in aceste locuri pitoresti, unde Raiul imbratiseaza pamantul. In vremea reformelor lui Cuza, schitul a fost chiar biserica de enorie. Atunci satul era viu, casele, desi rasfirate, erau totusi pline. Timpul a trecut, satul s-a imputinat vazand cu ochii, insa, in pofida tuturor neajunsurilor, cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Parinte Calinic, Arhiepiscopul Argesului si Muscelului, cativa calugari s-au ostenit pentru a impodobi locul cu un lacas de cult nou ce poarta hramurile: Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul si Sfantul Nectarie Taumaturgul.
Astfel, din anul 2004, s-a inceput conturarea acestui demers indraznet si cu putine sanse de reusita, avand in vedere accesibilitatea locului si resursele limitate. S-a restaurat casa monahala, in care s-a amenajat si un mic paraclis in care se savarseau Sfintele Liturghii, acatiste si alte rugaciuni. In anul 2005, cu ocazia hramului Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul au fost aduse trei clopote din bronz pentru vestirea sfintelor slujbe. Tot in anul 2005 s-a constituit si paraclisul "Acoperamantul Maicii Domnului", din lemn. Cu ocazia hramului Sfantului Nectarie a fost adusa icoana sa, pictata de maicile din manastirea din Eghina. Treptat lucrarile de impodobire au continuat. Icoane pictate, un baldachin sculptat, o racla pentru sfinte moaste si alte piese de mobilier intregesc universul liturgic.
Mai tarziu, generoasa curte s-a imbogatit cu o a doua casa monahala pentru diverse activitati. In anul 2008 s-a adaugat si un micut Altar de vara, constructie cu specific romanesc. Amplasat spre centrul curtii, Altarul se dezvaluie ca o mica bijuterie ce aminteste de vechile casute romanesti ale mosilor si stramosilor nostri.
O racla ce adaposteste moastele mai multor sfinti si cateva icoane deosebit pictate sunt doar cateva dintre frumusetile pentru care merita sa ajungi aici. Peisajul este sublim, monahii sunt primitori, iar linistea imbraca totul intr-o haina subtire si diafana cum rar intalnesti. Departe de ochiul iscoditor al lumii si mult mai aproape de Cer, Schitul Bradetu pastreaza atmosfera sfanta a vechilor vetre monahale, incanta sufletul si bucura privirea, odihneste inima, descreteste mintea si mangaie placut urechea. Desi cu obste putina, totusi cu multa ravna. Desi cu putine resurse materiale, totusi cu mari rezerve duhovnicesti. Schitul Bradetu este un loc cu adevarat binecuvantat. O oaza duhovniceasca odihnind in palma lui Dumnezeu.