Uniti pentru viata

 De mai bine de un an ne luptam pentru sanatatea si viata noastra. Pandemia de COVID-19 ne-a facut sa ne gandim mai mult la sanatatea noastra si a celor din jur, sa pretuim mai mult starea de bine pe care o aveam ca pe un firesc, sa fim mai atenti la felul in care ne desfasuram activitatile zilnice. Viata este cel mai de pret dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, prin parintii nostri si avem datoria de a ingriji si ocroti acest dar minunat. Ne-am unit eforturile pentru combaterea pandemiei, iar fiecare din locul in care s-a aflat a facut cate ceva. Medicii in spitale, autoritatile la carma tarii, profesorii in scoli, parintii la casele lor, fiecare a ajutat in felul sau.

Fie ca doar am stat in izolare, sau doar am purtat o masca, sau am facut cumparaturi pentru cineva aflat in neputinta, cu totii ne-am dat mana intr-un efort comun pentru supravietuire. Pandemia a scos la iveala foarte multe lucruri urate si ne-a aratat ca suntem vulnerabili, fricosi si instabili din multe puncte de vedere, insa a pus pe tapet si multe lucruri bune, pe care numai la nevoie le puteam proba. Am dat adesea dovada de compasiune, empatie, atentie la nevoile celorlalti, descoperind cum aceste trairi nobile dau sens si bucurie vietii. Un efort sustinut de oameni, pentru oameni.
Protejarea vietii si perpetuarea ei este obiectivul suprem pe care omenirea nu trebuie sa-l scape niciodata din vedere. Este important si laudabil ca ne-am unit eforturile pentru binele nostru al tuturor, insa este imperios necesar sa ne unim cu cel putin la fel de multa ravna si pentru a da viata si a asigura conditiile necesare vietii in viitor. Actiunile pro-viata au continuat asa cum era firesc chiar si in vremea pandemiei. Din varii motive, natalitatea este in continua scadere. Instabilitatea cu care ne-am confruntat in ultima perioada a adancit si mai mult problema. Din ce in ce mai multe femei si-au pus, pe buna dreptate, intrebari cu privire la siguranta lor si a pruncilor pe care-i vor naste in contextul actual.
Din ce in ce mai multe cupluri au resimtit efectele negative ale pandemie si s-au clatinat la gandul procrearii. Important este insa sa intelegem ca viata trebuie sa continue, in pofida tuturor greutatilor, si ca exista solutii si oameni de bine care pot da o mana de ajutor. In luna martie, "Luna pentru viata", asa cum ne-am obisnuit de cativa ani, se desfasoara o multitudine de actiuni pentru constientizarea acestor probleme. Anii trecuti erau poate mai vizibile, pentru ca parte dintre ele adunau laolalta o multime de oameni care se intalneau militand pentru viata. "Marsul pentru viata", care pana nu de mult se desfasura in zeci de orase, din zeci de tari, era o portavoce importanta in tragerea unui semnal de alarma.
Acum, acest eveniment s-a mutat in mediul online, insa mesajul ramane acelasi: orice viata conteaza, orice viata trebuie sprijinita si oricine poate sustine la un moment dat o viata. Mesajul si actiunile pro-viata trebuie sa continue si sa se materializeze prin noi si noi generatii care se nasc si cresc alaturi de noi. Viata este importanta din momentul zero, din prima secunda si depinde de noi cum incurajam si cum armonizam lucrurile pentru ca ea sa existe. Nici o femeie aflata in criza de sarcina nu trebuie ignorata, tratata cu dispret sau impinsa spre avort. Cu putin ajutor si consiliere, ea poate depasi criza in care se gaseste si poate aduce pe lume un copilas. Uniti pentru viata putem face mult bine, aducand bucurie si speranta celor din jur.

Valeriu Gafencu - un tanar, o torta, un marturisitor

 Exista multa suferinta, necredinta si debusolare acum in lume. Parca din zi in zi ne prabusim tot mai adanc, ne sufocam si ne pierdem speranta. E greu pentru toti, insa poate cel mai greu este pentru tineri. Lipsa reperelor si a valorilor, incertitudinea, instabilitatea politica, sociala, economica au naucit la propriu o intreaga generatie care acum ar fi trebuit sa invete sa zboare. Tot mai multi tineri cu aripi frante, tot mai multe starturi amanate. Tinereti cu visuri amputate pentru moment, in asteptarea unui alt moment mai bun. Lipsa unei educatii solide, lipsa unei familii bine inchegate si ancorate in realitate, lipsa credintei, lipsa unor lideri cu initiativa, lipsa modelelor au condus la formarea unei generatii fara viziune si fara perspectiva.

Tineri in deriva, care nu stiu incotro sa o apuce si care nu stiu unde sa caute un sfat. E drept ca a fost greu mereu, dar parca astazi e de-a dreptul cumplit. Tot citesc de ceva vreme despre marturisitorii din temnitele comuniste si ma impresioneaza povestile lor. Cat curaj, cata demnitate, cata putere de jerfire...  Multe destine frante, multa amaraciune, dar peste toate razbat pana la noi multe valori si modele care ne-ar putea invata sa infruntam cu mai mult curaj provocarile zilelor noastre. Mai ales pe tineri. Ma impresioneaza mult povestea de viata, maturitatea si naturaletea mult prea tanarului si incercatului Valeriu Gafencu.
Originar din Basarabia, Valeriu Gafencu este unul dintre cei mai vii marturisitori ai credintei din perioada comunista. Un tanar vertical, cu multe ambitii, demn si mai ales cu multa credinta in Dumnezeu. Un caracter nobil, care ar putea fi un model si un simbol demn de urmat pentru toti fiii acestei tari. Arestat si condamnat de regimul ateu in 1941, la frageda varsta de 20 de ani, a ramas in constiinta neamului nostru cu numele de "Sfantul inchisorilor". Nu era nici preot, nici teolog, dar avea o credinta autentica, nativa, lucratoare si molipsitoare. Un firesc si bun fel de a fi. Era simplu student al Facultatii de Drept si seful Fratiilor de Cruce din Iasi, la inceput de drum. Un drum pe care, desi scurt, l-a parcurs arzand precum o torta ce lumineaza in noapte, nu pentru mistuire, ci pentru vesnicie. Pentru indrazneala de a insufla tinerilor valori nationale si crestine (considerate ostile regimului), a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. 25 de ani, intreaga tinerete a unui om si totusi avea sa marturiseasca: Am facut închisoare cu dragoste. La proces, cand mi-au dat sentinta de 25 de ani, am zambit. Sufletul meu a primit cu bucurie aceasta osanda. "Uite banditul - au spus ei - a primit o condamnare asa mare si el zambeste!"
A zambit pentru ca a trait totul ca un pelerin pornit din Aiud, trecand prin Galda, Pitesti si Targu Ocna spre Imparatia cerurilor, in bratele lui Hristos, pe care L-a iubit si L-a marturisit cu fiecare gest. S-a bucurat in rugaciune, intre fratii de celula, pe pat de sanatoriu, stiind ca Hristos il poarta in sus spre Rai in orice clipa. Un intemnitat ce se simtea liber, un sarac ce se imbogatea sufleteste cu fiecare zi, un flamand ce se satura cu fiecare rugaciune, un infrigurat ce ardea de dragoste si dor de Dumnezeu, un bolnav tot mai slabit la trup care crestea si se-ntarea la gandul vietii vesnice. Scria poezii, scria scrisori celor dragi, iar prin fiecare rand marturisea pacea si bucuria la care ajunsese. Se detasase de peretii mucegaiti si reci ai inchisorilor, de toate mizeriile celor care-l tineau in lanturi, de privirea rea si inima nemiloasa a tortionarilor sai. El era viu, fericit, impacat, cum avea sa marturiseasca intr-o scrisoare adresata mamei sale: Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire... (Galda, 7 martie 1946). El si-a inteles calea, a acceptat-o si a lucrat-o in cel mai frumos fel cu putinta. Atat de tanar si totusi atat de matur, atat de fraged si totusi atat de adanc. Ca orice om si-ar fi dorit sa se intoarca acasa la familia lui, insa, oricat de mare ar fi fost dorul, nu a facut nici un compromis. Nici macar atunci cand, rapus de boala, ar fi putut beneficia de medicamentele ce l-ar fi tinut in viata. El a ales Viata vesnica, iar dupa trei ani de boala cumplita (care i-a mistuit plamanii) pleaca din aceasta lume, la 18 februarie 1952.
Privesc la dimineata minunata/ A Invierii Tale din mormant,/ Ca Magdalena, ca si altadata,/ Ingenunchez ’naintea Ta plangand/ Si-s fericit si plang cu Tine-n gand. (Mi-s ochii tristi)
A trait putin, insa permanent cu Hristos. Acesta i-a dat forta si a facut din Gafencu un nume pe care neamul are datoria sa nu-l uite. Sunt putine torte intr-o generatie, insa toate stranse de-a lungul timpului sunt lumina unui neam. Poate ca romanii nu au fost nici prea bogati, nici prea puternici, dar au avut intotdeauna lumini aprinse pe bolta tarii. Ele au tinut neamul si l-au calauzit in vremuri grele. Privind catre ele, tinerii nostri ar putea accepta cu seninatate toate incercarile. Vremurile grele sunt prilej de curatire si de slefuire. In vremuri grele ni s-au nascut sfintii si eroii, in vremuri grele ne-am sudat ca neam si nu putini dau marturie pentru aceasta. Valeriu Gafencu a biruit asa. Nu sunt vrednic sa-I multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat suferinta. Pentru mine, temnita a fost cristelnita de aur in care am primit, in buna parte, botezul dragostei de Dumnezeu si de neam. 

Intoarcerea la radacini. Fericiti cei ce au o palma de pamant

 De buna vreme, marile orase au fost o atractie pentru oameni. Posibilitatea unor studii mai bune, a unui loc de munca mai bine platit, accesul facil la diverse necesitati, confortul si alte oportunitati au reprezentat motoarele ce au pus populatia in miscare. Un adevarat exod al populatiei de la sat spre oras. Munca grea si conditiile de trai mai putin prietenoase au facut pe multi sa renunte la casa parinteasca si la bucata de pamant mostenite din mosi stramosi. Confortul orasului a atras ca un magnet. Satele s-au pustiit, parte din traditii au disparut, obiceiurile s-au schimbat, dragostea oamenilor pentru pamant s-a atrofiat. Taranii traiau muncind pamantul, crescand animale, mancand din rodul muncii lor, iar casele lor erau mereu indestulate. Pamantul tarii noastre a fost generos, hranind generatii dupa generatii. Odata cu plecarea oamenilor la oras, pamantul a ramas necultivat, gospodariile in paragina, iar vetrele satelor, pustii. Am devenit dependenti de magazine, traind in stres, mancand din ce in ce mai prost si mai procesat, am ajuns agresivi, fricosi si depresivi.

Viata la oras nu a fost chiar o bomboana. Ne-a promis comfort, distractie si bunastare, dar ne-a lipsit de multe si pe zi ce trece ne zdrobeste si mai tare. Pandemia de SARS-CoV-2  ne-a aratat unde suntem. Dupa ce ne-am calcat in picioare in goana prin magazine, ne-am trezit inchisi in case, speriati si tot mai debusolati. Cu camarile pline de pungi si conserve, cu inimile pline de spaima si cu mintile trepidand intre ganduri tot mai negre. Marile orase au devenit marile inchisori. De un an de zile, ne chinuim facand slalom printre restrictii. Viata noastra s-a schimbat, iar neputinta, furia si indihnarea au pus stapanire pe noi. Viata la oras a devenit un chin, iar daca lucrurile vor scapa de sub control, ar putea deveni chiar cosmar. Tot mai des aud si vad cum multi decid sa se intoarca la vechile lor radacini, acolo unde seva e inca buna si nesperiata de o biata pandemie. Oamenii se intorc spre vetrele uitate ale satelor, spre casele parintesti, spre traiul simplu si cinstit de la tara. Au regasit binecuvantarea si rostul unui petic de pamant, binefacerea unui timp trait in comuniune cu natura, tihna vietii fara zgomote, lumini si haos. Intoarcerea la radacini a redeschis in noi o alta perspectiva, una mai trainica si mai greu de zdruncinat. Reinvatam sa traim intr-un firesc, asa cum au trait odinioara bunicii si strabunicii nostri, mancand sanatos din truda noastra, traind in tihna viata noastra. Insamantam pamantul cu speranta unui viitor mai bun, iar oricat de grele ar fi vremurile, perspectiva unei camari pline din truda noastra are in ea mai multa demnitate decat o camara umpluta de pe rafturile magazinelor.
Traim vremuri incerte, insa trebuie sa avem nadejde ca Dumnezeu nu ne lasa si ca modelul dupa care poporul acesta a supravietuit secole la rand e unul de succes. Fericit a fost si fericit va fi in continuare cel ce a are o bucatica de pamant. Intoarcerea la radacini este cea mai potrivita alegere a unei generatii atat de zduncinate. Ne dorim intoarcerea la normalitate, trebuie doar sa intelegem la care normalitate suntem datori sa ne intoarcem. Cautam fericirea si am vazut ca nu sta in luminile si zgomotele oraselor. Trebuie sa cautam mai adanc in ADN-ul neamului nostru si sigur vom gasi mai multa speranta.

Ion Creanga, amintirea unei lumi apuse

 1 Martie este fara indoiala o data atribuita martisorului. Doamnele si domnisoarele sunt rasfatate cu mici atentii la inceput de primavara. O traditie care a supravietuit vremii si s-a adaptat in timp, nedevenind un obicei invechit, ci din contra, este din ce in ce mai apreciat si raspandit. Mediatizat intens, martisorul, a devenit o adevarata sarbatoare, de pe urma carora multi prospera.

Putini mai stiu insa ca la 1 martie 1837 s-a nascut, la Humulesti, Ion Creanga, cel ce a bucurat copilariile a zeci de generatii de romani. Nelipsit pana nu demult din programa scolara, Creanga este considerat cel mai de seama povestitor al neamului nostru. Vremurile insa s-au schimbat.
A mai vorbi in zilele noastre despre universul copilariei lui Creanga a devenit aproape hilar. Inocenta, simplitatea si firescul ce reies din opera marelui scriitor sunt de neinteles astazi.

Stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc...
Ce vremuri si ce lume...
Din pacate, astazi toate acestea nu mai sunt nici macar o amintire.... Universul copiilor de secol XXI e plin de jucarii si jocuri complicate, multa culoare, mult zgomot, multe lumini. Copiii invata sa mearga in premergator, au de foarte mici la indemana jucarii inteligente, gadget-uri si cate altele. Nici matele nu se mai incanta de o "sfoara cu motocei la capat"....
Farmecul traiului simplu alaturi de cei dragi, casele pline de copii neastamparati si ghidusi, bucuria, munca si greutatile din familie, comuniunea dintre vecini, ulitele vuind de chiotele copiilor etc., toate aveau o insemnatate in viata satului de odinioara. Toate aveau rostul lor, vremea lor, ciclicitatea lor. Opera lui Ion Creanga este o radiografie atenta a unei lumi disparute, uitate si prea putin sau deloc pretuite astazi. Ce farmec mai are astazi cocotatul in cires, mancatul fructelor nespalate direct din pom, efortul culesului si al fugitului in graba peste garduri si gradini pentru o poala de cirese viermanoase, cand astazi le cumparam civilizat din supermarket-uri si le mancam comod pe canapea in fata televizorului, spalate si sigure pentru consum? Usor, sigur si cinstit.
Ce farmec mai are scaldatul la rau printre pesti si broaste, cu hainele lasate in voia sortii pe caldaram, cand astazi putem merge la piscina igienizata, cu apa limpede si dezinfectata, cu sezlong, cu prosop si cu vestiar pentru siguranta bunurilor noastre? Cine mai intelege obiceiul mersului la colindat, printre nametii cat casa, chiuind si stigand pana tarziu in noapte cu gandul la vreun colac cald si la o traita de nuci? In zilele noastre toate acestea par adevarate barbarii, lipsite de orice logica. Astazi copiii nu prea mai colindat, ei au alte preocupari, alt fel de a intampina sarbatorile. Ei scriu scrisori lui Mos Craciun si asteapta cuminti langa bradul frumos impodobit sa primesca tot ceea si-au dorit si ceva peste.
Citindu-l pe Creanga ai senzatia unei alte dimensiuni. O cu totul alta lume, paralela de-a dreptul cu a noastra. Cuvinte neintelese, obiceiuri neintelese, descriu cu haz un intreg univers neinteles.
Lucrurile au evoluat si este firesc sa fie asa, insa nu putem ramane indiferenti negandindu-ne si la costuri. Toate au un pret. Lumea lui Creanga e lumea stra, stra, strabunicilor nostri. E poza draga a sufletului neamului nostri, o poza pe care trebuie sa o inramam adanc in camara inimii noastre pentru a nu uita cine suntem si de unde venim. Inocenta, firescul si simplitalea acelor vremi sunt perle rare pe care fiecare roman le poarta are in ADN-ul sau. Daca am uitat cine suntem, daca nu stim incotro ne indreptam, putem reaprinde in memoria noastra candela unei lumi incet apuse. Satul romanesc, bogat in obiceiuri si traditii, cu suflet pur si bun, traieste si va trai mereu prin opera lui Creanga, iar daca vrem sa dainuim, trebuie sa-i oferim cinstirea cuvenita.