sâmbătă, 23 iunie 2018

Gogosi de post cu magiun de prune Topoloveni

Suntem in postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Un post usor, asemanator cu postul Craciunului, insa cu durata variabila si ceva mai scurt. Inceperea acestui post variaza in functie de data Sfintelor Pasti, iar terminarea lui se face la data praznuirii Sfintilor Apostoli, adica in data de 29 iunie. El poate dura maximum 28 de zile, sau poate fi chiar exclus din calendar atunci cand sarbatorim Pastele mai tarziu. Este cu siguranta cel mai lesne de tinut, fiind un post de vara, cand avem din belsug fructe si legume proaspete. Din calendar nu lipsesc dezlegarile la untdelemn si vin, iar sambata, duminica sau in alte zile de sarbatoare randuite de biserica se mananca peste. 
Dar cum si in post simtim uneori nevoia de putin rasfat, am zis ca nu strica sa incerc niste gogosi. Asa cum le cunoastem cu totii, caci am crescut cu ele din copilarie, am putea crede ca fac parte din bucataria noastra traditionala. Sunt bucuria tuturor de la mic la mare, sunt rasfatul copiilor, tentatia de temut a monahilor si spaima celor ce tin la silueta.
Cum a inceput istoria lor si carui popor apartin cu exactitate nu se stie cu siguranta, insa stramoasele indepartate ale gogosilor sunt mentionate inca din vremea lui Moise. Se spune ca erau aduse drept jertfa lui Dumnezeu niste turte facute dintr-un amestec de ulei si faina, apoi prajite. Acum ele sunt preparate in toata lumea, in special ca desert, simple sau cu diverse umpluturi: branzeturi, gemuri, ciocolata etc. Si cum America este stiuta ca fiind tara tuturor posibilitatilor, nu ne mai surprinde ca are si o zi nationala a gogosilor (3 iunie).
Reteta pentru aluat o am de la nasa mea, care este experta in pregatirea bunatatilor de post. Eu am dorit sa fac ceva mai special, asa ca am adaugat si umplura cu magiun de prune Topoloveni. Folosesc acest magiun deoarece este mai gros si nu curge, este mai sanatos, fiind un produs natural, fara adaosuri de zahar si conservanti. Pentru aluat avem nevoie de 500 g faina, 1 lingura zahar, 6-7 g drojdie granule (un pliculet), 350-400 ml apa calduta, 2-3 linguri ulei, arome dupa preferinte (coaja rasa de lamaie), un praf de sare. Mai folosim un borcan de magiun de prune Topoloveni, ulei pentru prajit, zahar vanilat pentru pudrat.
Aluatul se lasa la crescut cam o ora, apoi se rupe in aproximativ 15 bucati. Am pus cate o lingurita de magiun pe fiecare bucatica si le-am modelat ca pe niste bulgarasi. Le-am mai lasat sa creasca cam 10-15 minute si le-am prajit in ulei. Le-am scos pe un servetel ca sa indepartez surplusul de ulei, apoi le-am pudrat cu zahar. Sunt bune si nepudrate pentru cei mai stricti in privinta numarului de calorii. Eu prefer zaharul cu aroma de vanilie, deoarece are un parfum deosebit, care le innobileaza. Sunt usor de facut si se pot servi calde, dar si dupa ce s-au racit. Este de preferat cand va apucati de facut gogosi sa aveti familia sau cativa prieteni prin preajma. Tentatia de a manca cu pofta este destul de mare, prin urmare, ei va pot scuti de povara caloriilor. Doua maximum trei sunt suficiente. Va doresc sa faceti gogosi pufoase si sa nu uitati totusi ca suntem in post!

marți, 5 iunie 2018

Mihai, Cuza, Ferdinand - troita neamului romanesc

De 100 de ani, tara aceasta cu munti in inima si ape la poale se numeste Romania. Pentru noi cei de astazi este firesc sa fim cetatenii unei tari, sa avem un act de identitate in buzunar cu care sa trecem granitele si sa ne legitimam in fata altora cu mandrie sau cu sfiala ca suntem romani. Insa nu a fost intotdeauna asa. Trebuie sa stim ca tara s-a inchegat cu greu, cu multa jerfa si cu multa staruinta. Daca nu staruiau inaintasii nostri si daca nu plateau scumpul pret al sangelui, noi astazi nu am fi avut o Romanie libera si independenta. Unirea nu s-a intamplat peste noapte. Sa nu creada cineva ca intr-o zi niste oameni au decis ca palma asta de pamant e a noastra si gata. 
Tara s-a plamadit in timp, graiul s-a format pe parcursul mai multor secole, iar portul, traditiile si obiceiurile s-au predat ca lucruri de mare pret din generatie in generatie. Timpul le-a cernut si le-a sudat intr-un mod specific noua. Avem in spate amprenta trecutului, iar aceasta amprenta ne indica un viitor. Este ADN-ul neamului nostru, care tot renaste in noi si se imbogateste cu fiecare generatie. Privind mai adanc in istoria poporului nostru, vedem ca unirea a inceput cu mult in urma, cand in anul 1600, nu intamplator, Mihai Viteazul era domnitor al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si al Moldovei. El este intaiul unificator al celor trei tari care aveau sa formeze mai tarziu Romania moderna. 
O unire nedesavarsita, caci lasa neschimbate formele de organizare din fiecare provincie in parte, care-si pastreaza legile si armata proprie. In Transilvania a obtinut scutirea de robota a preotilor romani, a infiintat Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia, iar pentru ca se vorbea aceeasi limba de o parte si cealalta a Carpatilor, a declarat limba romana limba oficiala. Aceasta prima tentativa de unire nu a durat mult, insa din ea rezulta un ideal, o nazuita ce a mocnit in inimile oamenilor si s-a propagat in timp. Dupa mai bine de 250 de ani, Alexandru Ioan Cuza ajunge sa fie primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national Romania. Unirea celor doua principate a survenit in urma alegerii sale la data de 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 este ales si domn al Tarii Romanesti. 
El a mers mai departe, unind in 1862 cele doua principate si constitutional, si administrativ, formand in acest fel un stat unitar, numit Romania, avand capitala la Bucuresti. A format statul roman modern, cu o singura adunare si un singur guvern. Unirea a fost posibila pe baza similitudinii culturale si economice dintre cele doua tari. Insa nici aceasta unire nu a fost completa in constiinta romanilor, caci aveau frati si dincolo de aceste granite. Dorinta de unire avea sa fie implinita de un conducator strain de neam, de valorile si de credinta lui, dar care a inteles legatura de veacuri ce exista intre basarabeni, bucovineni, transilvaneni, moldoveni si munteni. Nu putea trece cu vederea ceea ce era evident. In 1914, Ferdinand I a devenit rege al Regatului Romaniei. A condus Romania in timpul Primului Razboi Mondial, luptand de partea Antantei. 
In anul 1918 s-a implinit visul maret al romanilor prin realizarea statului național-unitar, Marea Unire, care insemna alipirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei la Regatul Romaniei. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand a fost incoronat ca primul rege al Romaniei Mari. O Romanie nascuta din unirea in cuget si-n simtire a multor generatii. Si pentru ca sa intelegem ca legatura nu s-a facut numai din punct de vedere economic si cultural, nu trebuie sa uitam de alte doua evenimente extrem de importante in sudarea acestui popor: recunoasterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane din1885 si ridicarea sa la rangul de Patriarhie in1925. 
Aceasta ar fi in linii mari o scurta si succinta descriere a felului in care s-a format tara noastra. Un ideal implinit insa cu sangele a zeci de mii de ostasi, peste ale caror oseminte traim noi astazi. De aceea suntem obligati sa tinem cu dinti de neam si de tara, de radacinile si traditiile ei, pentru a nu pata in nici un chip memoria lor. Acum, la implinirea a 100 de ani de la Marea Unire, sa ne unim si noi romanii de pretutindeni si sa rostim cu adanca recunostinta: Cinste Eroilor Neamului!

luni, 14 mai 2018

Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul - pilda de vietuire pentru copiii zilelor noastre

Avem in vietile sfintilor dovezi clare ca toti cei care au ignorat toate ale lumii acesteia si s-au apropiat cat mai mult de modelul de vietuire propus de Mantuitorul nostru Iisus Hristos s-au si invrednicit de imparatia cea cereasca, unii chiar de pe pamant. Citim adesea cum batrani intelepti care aveau multi ucenici s-au invrednicit de darul vindecarilor si al facerii de minuni, cum izgoneau demonii rostind rugaciuni de foc, cum ajutau pe toti cei care aveau vreun necaz sau suferinta. Fiecare si-a gasit drumul sau in a-si marturisi credinta in Hristos, unii patimind chinuri, alti retrasi in pustie, altii pur si simplu implinind fara viclesug poruncile. Sunt minunate povestile lor de viata si va indemn sa le cititi, garantandu-va ca veti gasi mereu solutii si ajutor in toate problemele. Fara indoiala, nici o viata de sfant nu este fara folos. 
Gasim chiar intre cei ridicati din neamul nostru un sfant care n-a ajuns nici batran, n-a facut nici minuni, n-a vindecat, n-a fost nici invatat si nici slujitor al bisericii nu s-a invrednicit a fi. Si cu toate acestea a dobandit imparatia cereasca, fiind canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 1955 si trecut in calendar cu data de praznuire la 12 mai, ziua nasterii sale în Cer: Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul, care s-a nascut în jurul anului 1644, in Oltenia. In copilarie a primit o buna educatie in familia sa. In urma cotropirilor turcesti a fost luat in robie in anul 1659, pe cand avea doar 15 ani. Un copil dus in robie, departe de parinti, de tara si de credinta noastra Ortodoxa. Robii puteau fi vanduti, asa se face ca voinicul care era frumos si bine dezvoltat a fost repede cumparat de un pagan cu pofte si apucaturi rusinoase. Ioan s-a impotrivit pacatului si l-a omorat pe pagan.
Cand agarenii au aflat aceasta, l-au legat si l-au tarat asa in vreme de iarna pana la Tarigrad si l-au infatisat femeii celui ucis. Dus la judecata, Ioan a marturisit adevarul, iar pentru fapta sa a fost dat in puterea femeii celui omorat. Aceasta vazand frumusetea tanarului, fiind cuprinsa de patima desfranarii, a grait astfel catre Ioan: Fiindca mi-ai ucis barbatul, ii vei lua locul si-mi vei fi barbat. Din rob te fac slobod, din sarac te ridic bogat. Dar pentru ca sa-mi fii barbat, trebuie sa te faci de aceeasi lege cu mine... Priveste imprejur aurul si argintul, matasurile, pietrele, nestematele, priveste-ma pe mine, alaturi, care sunt gata de insotire. Ioan a raspuns: Curatia sufletului mi-o voi pastra si la legea ta nu voi trece; neintinarea trupului o voi pazi si nu ma voi insoti cu tine.
Si a incercat femeia desfranata in multe feluri sa-l ispiteasca, insa Ioan nu a renuntat la credinta lui ortodoxa. Vazand ca nu-l poate indupleca, a poruncit sa fie supus multor chinuri. Ispitit vreme indelungata, Ioan nu a cedat, ramanand statornic in credinta si pazindu-si curatia trupului. Vazand chinuitorii ca Ioan rabda toate cu seninatate, au cerut permisiunea sa-l omoare. In anul 1662, tanarul Ioan s-a invrednicit de cununa sfinteniei suferind moarte muceniceasca. Ioan Romanul a fost trecut in randul noilor martiri ortodocsi initial de Biserica Greaca, care l-a canonizat pentru statornicia lui in dreapta credinta chiar cu pretul vietii.
Dupa anul 1800, credinciosii din tara noastra si-au manifestat intens evlavia fata de sfantul acestui neam. In anul 1950, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea mai multor sfinti, printre care si Sfantul Mucenic Ioan Romanul sau Valahul. Canonizarea solemna a avut loc cinci ani mai tarziu. Uimitoare sunt curajul si starornicia acestui sfant. Desi era practic un copil, a stiut sa discearna si sa aleaga intre bogatie si simplitate, intre pacat si virtute, intre credinta in care a fost botezat si cealalta lege straina lui si neamului in care s-a nascut. A ignorat bogatia si pacatul, platind pret de sange pentru credinta in Hristos.
Daca Brancovenii s-au dus la martiraj impreuna, tatal imbarbatand fiii, fratii ascultand pe tatal, Ioan Valahul, un copil rapit dintr-o familie obisnuita, s-a dus la marturisire singur, departe de orice legatura cu ai sai, imbarbatat fiind de fecioria sa si de dorinta de a ramane in dreapta credinta. Cum a reusit acest copil sa discearna, numai Bunul Dumnezeu stie, caci in mod cert doar El i-a fost aproape, aprinzandu-i in inima dorul dupa un coltisor de rai. Un copil crud ce radiaza maturitate si intelepciune in vremuri tulburi ramane un simbol pentru toti copiii lumii acesteia, guvernata de cele materiale si de desfranare.
Astazi nu mai vin turcii sa ne cotropeasca tinerii, insa ei tot in robie ajung. Majoritatea sunt robi ai retelelor de socializare, robi institutionalizati chiar de parinti, robi ai jocurilor de noroc, robi ai televizorului, robi ai excesului de alcool, substante halucinogene, robi ai indecentei si ai inculturii... Generatia tanara sufera de maladia like, care se naste din iubirea de sine pe care adultii o cultiva in inimile lor. E o goana teribila dupa perfect look in randul tinerilor. Copiii vor sa fie cool, vaneaza like-urile pe Facebook ca pe o confirmare a stimei de sine si ajung pana la depresie daca nu le primesc. Mantuitorul spunea asa: Oricine voieste sa vina la Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Intocmai a facut Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul si de aceea el este o faclie vie pentru toti copiii si tinerii nostri. 

miercuri, 9 mai 2018

Proverb intelept

Sotul si sotia trebuie sa fie asemenea mainii si ochilor: cand mana doare, ochii plang, iar cand ochii plang, mana sterge lacrimile.

marți, 24 aprilie 2018

Avem o tara!

Am scris la un moment dat pentru Dacic Cool un articol intitulat Mie nu mi-e frica de globalizare. Credeam in naivitatea mea ca nimeni si nimic nu poate sterge cu buretele identitatea, cultura, credinta si valorile unui neam. Spuneam asa: Eu vad Europa ca pe un mare lac, pe suprafata caruia plutesc nuferi albi. Flori frumoase care impreuna alcatuiesc un buchet splendid, insa fiecare floare ascunde sub apa cate o tulpina lunga cu radacinile bine infipte in pamant. Fiecare nufar reprezinta cate un neam, iar fiecare neam isi trage seva din propriul pamant. Trebuie doar sa fim cu luare aminte sa nu dezradacinam florile. Un nufar fara radacina va fi in deriva si apoi va muri
La scurt timp, insa, am constatat ca se urmareste cu ardoare tocmai dezradacinarea, decuplarea de trecut, de toata framantatura din care secole la rand s-a plamadit neamul romanesc. Ruperea de familie, de istorie, de biserica, de traditii, de cultura, de tara naste generatii fara repere si fara valori. Generatii marioneta, fara coloana vertebrala, care pot fi usor manipulate si conduse dupa bunul plac al celor ce fac jocurile. Generatii in deriva, rupte de firesc si de sens, fara sentimentul de apartenenta la ceva, fara constiinta, fara discernamant. Credeam ca e imposibil sa asimilam fara nici o analiza ideologii straine noua, care contravin constiintei si demnitatii noastre nationale. Daca ne uitam bine in istoria umanitatii, apusul majoritatii imperiilor s-a bazat pe tradare. O tradare neasteptata, neintuita din interior, a modificat destinul omenirii din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre. La fel si noi acum ne tradam si ne vindem tara, imbratisand grabiti nonvalorile ce vin din afara, intorcand spatele la toata mostenirea pe care inaintasii nostri ne-au lasat-o.
Am tradat familia pentru ca nu mai credem ca ea este celula de baza a societatii. Sotii nu mai au respect unul fata de altul, casatoria a devenit doar un act formal, pe care vrem sa-l redefinit dupa placul fiecarui individ, iar divortul este la moda mai mult ca oricand. Copiii crescuti prin diverse institutii nu mai au respect fata de parinti, in schimb au drepturi din ce in ce mai bizare. Bunicii sunt absenti, preferand o batranete comoda in detrimentul unei a doua tinereti in preajma nepotilor. Familia traditionala parca nu-si mai are locul in societatea contemporana, care crede ca s-a modernizat. 
Am tradat traditia, uitand datinile si obiceiurile noastre, imprumutand de la altii sarbatori si apucaturi smintitoare. Am tradat cultura, uitand sa mai deschidem o carte, sa privim un tablou, sa megem la un muzeu sau la o piesa de teatru. Ne-am lasat absorbiti cu totul de cultura Facebook si Whatsapp care promoveaza banalitati. Suntem preocupati de lucruri mici, efemere, fara valoare. Ne-am creat un univers demn de tot plansul in spatiul virtual in care ne consumam tineretea si ne risipim potentialul. Suntem sclavii retelelor de socializare, ignorand cu desavarsire literatura, arta, muzica, stiinta si toate celelalte fete ale culturii noastre romanesti, care nu este cu nimic mai prejos intre culturile lumii. Avem nerusinarea de a ne desconsidera scriitorii, poetii, pictorii, cercetatorii, medicii, preotii... etc., uitand pe cei care au imbogatit patrimoniul cultural al acestei tari. 
Ne-am tradat limba. Suntem corigenti la limba si literatura romana. Se vede la bacalaureatul copiilor nostri. Am tradat istoria pentru ca nu o cunoastem. Nu ne stim eroii, nu stim faptele viteze ale inaintasilor nostri, nu ne intereseaza ca la noi in tara s-a murit in lupta, ca s-a murit de foame, ca s-a murit in inchisori, ca s-a murit cu demnitate. Ne-am facut prietenii cu cei care pana nu de mult ne-au prigonit stramosii incercand sa ia pamantu' nostru scump. L-au aparat cu pretul vietii, iar azi il vindem noi fara regrete. Ne-am tradat tara, i-am instrainat pamantul, armata si industria. Vrem sa dam padurile, aurul si ogoarele, celor care ne flutura in fata "drepturile omului", dar care nu ne lasa dreptul de a avea o tara.
Am tradat biserica pentru ca nu o iubim. O terfelim in fel si chip, ne batem joc de slujitorii ei, ii huiduim si-i discreditam ori de cate ori avem ocazia. Luam in ras credinta si traditiile din care s-a nascut acest popor. Am uitat ca scoala a inceput cu secole in urma in biserica, ca primele carti au fost tiparite de biserica si ca cea care i-a tinut uniti pe romani a fost biserica. Astazi o desconsideram, desi ar trebui sa ne mandrim cu patrimoniul bisericesc detinut de Biserica Ortodoxa Romana, care se intregeste in zilele noastre cu o catedrala, numita atat de frumos: Catedrala Mantuirii Neamului. A neamului nostru romanesc, haituit de-a lungul istoriei pentru a fi facut bucati. Nu au reusit marile imperii sa-l faca bucati, il facem noi insine prin indiferenta si ignoranta. 
Privim Vestul ca pe salvarea noastra, insa ma tem ca de acolo nu vine nici o salvare. Singura noastra sansa este sa recuperam ceea ce am distrus. Sa ne intoarcem la radacini si sa cautam ceea ce ne defineste ca neam, ramanand tari in convingeri si in credinta. Avem dreptul de a avea o tara si trebuie cu orice pret sa ne pastram acest drept. Suntem cetateni romani atata timp cat avem o Romanie si nu trebuie sa lasam pe nimeni sa ne spuna altfel.
La implinirea a 100 de ani de la unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Regatul Romaniei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a declarat anul 2018 drept Anul omagial al unitatii de credinta si de neam. Pentru a nu ajunge victimele nefericitei globalizari trebuie sa intelegem ce inseamna "unitatea de credinta si de neam" si de ce este o binecuvantare faptul ca avem o tara. Daca romanii s-au unit in cuget si-n simtire acum 100 de ani, suntem datori sa pastram tara intreaga, sa iubim acest pamant si sa ramanem in credinta mosilor si stramosilor nostri, asa cum frumos ne indeamna poetul nostru drag Radu Gyr:
E jertfa lor de veacuri marturia
Ce striga din morminte pan' la noi:
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant, de Sfinti si de eroi

luni, 9 aprilie 2018

Lumina de acasa

De sarbatori, romanii se intorc acasa. Aproape un sfert dintre noi sunt plecati peste hotare cu nadejdea unui trai mai bun, insa nu au putut taia cordonul ombilical care-i leaga de origini. Poate au un job bun, sunt respectati, bine imbracati, bine vazuti, sunt bine din multe puncte de vedere, dar nimeni nu stie ce e cu adevarat in sufletele lor. Bucati din ele au ramas acasa. Pe multi ii mistuie dorul ce nu poti sa-l stingi cu nimic din lumea aceasta. 
Fiecare are un dor in inima sa si de aceea revine cu drag la un anumit interval de timp si in special de Paste sau de Craciun. Nomazi pe drumurile altora, cu rani adanci in sufletele lor pribege, privesc mereu inapoi spre casa. Parca sunt pasari migratoare ce umplu orasele si satele din toata Romania spre bucuria parintilor, a fiilor sau a nepotilor. Fiecare are un acasa.
Acasa este mama care nu mai razbeste sa coaca bunatati pentru cei dragi. Casa e curata si miroase a cozonaci din strada. Un tata gospodar pe prispa, bucuros ca a terminat de taiat via, priveste cu emotie spre poarta. Acasa sunt drobul si pasca, zacusca si sarmalele, compotul si dulceata, lada de zestre in care inca asteapta stinghere ia si o pereche de opinci.
Acasa sunt dealurile si vaile copilariei, sunt padurile ce au dat multor plamani aer curat, sunt izvoarele ce au potolit setea in zilele fierbinti de vara, e fanul care a gadilat talpile grabite. Sunt turmele de oi si carutele cu cai, furca si coasa, lanurile de grau si capitele de fan, zarzarii si merii. Sunt Carpatii si Dunarea ce au imbatranit odata cu neamul. Sunt manastirile in tinda carora, de secole, s-au plecat genunchii garboviti de greutati.
Acasa sunt piata cu zarzavaturi, branza si cea mai buna miere. Sunt oameni gospodari care pastreaza retete traditionale cum nu gasesti nicaieri in lume. Malaiul si faina macinate la moara, varza si cartofi cu care s-au hranit de generatii romanii. Sunt taranii care-si vand la pret de nimic lucrul mainilor lor; cosuri de nuiele si oale de lut, fluiere, maturi si linguri de lemn.
Acasa este locul in care vorbesti cu Dumnezeu. Si El a asteptat ca mama si ca tata privind in zare un fiu ratacitor sa vina de departe. Bisericuta veche, troita de la marginea drumului si acelasi parinte albit de ani intampina cu dragoste pe toti cei osteniti veniti din pribegie. Prescura, candela, tamaia si icoanele sunt mireasma multor copilarii.
Acasa este cimitirul in care odihnesc bunicii. In fiecare an e mai bogat; noi cruci ce poarta un nume apar din loc in loc. S-au dus impacati ai nostri doar cu o coliva, o cruce si un sunet de clopot. Acasa este pamantul nostru romanesc sfintit cu sangele neamului. In el sunt oasele eroilor si moastele sfintilor, sunt oasele strabunilor si sudoarea parintilor.
Acasa sunt doina si hora. Acasa canta cucul, acasa bate toaca, acasa e Romania.
Acasa canta, pentru toti romanii, acelasi Gheorghe:
Acolo este tara mea,
Si neamul meu cel romanesc!
Acolo eu sa mor as vrea,
Acolo vreau eu sa traiesc!

Fratii nostri, va asteptam pe toti acasa! Mor ai nostri In tara turmelor si-a painii, imbatraniti de singuratate si fara lumanare la capatai.
Veniti pana nu seaca fantanile, pana nu vin lupii la stana, pana nu se usuca candelele.
Veniti, veniti sa luati Lumina... de acasa!
Paste fericit romanilor de pretutindeni! 

vineri, 30 martie 2018

Faclii ale neamului - Sfantul Gheorghe Pelerinul

Cu ocazia sarbatorii Bunei Vestiri, la 25 martie 2018, sinaxarul s-a imbogatit. Un Mitropolit si un mirean au fost recunoscuti de catre Biserica Ortodoxa Romana in randul sfintilor. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, si a Sfantului Gheorghe Pelerinul a avut loc la Catedrala Mitropolitana din Iasi. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii s-au citit tomosurile de canonizare, s-au scos spre inchinare icoanele si raclele cu sfintele lor moaste, apoi s-au cantat troparele. Nu ne mai surprinde nicidecum canonizarea unui mitropolit. 
Sinaxarul este plin de mitropoliti care prin modul de vietuire si prin implicarea activa in viata bisericii au dat dovada de multa dragoste de Dumnezeu si si-au castigat locul bine meritat in ceata sfintilor. Este oarecum firesc ca un slujitor al Domnului pe pamant sa ajunga casnicul Sau in Rai. Si-a ales sa-L slujeasca, si-a dedicat intreaga existenta pentru a-L marturisi si a cules rodul suprem, rod la care intreaga creatie este chemata: mantuirea. Desi nu ar trebui sa ne surprinda, tot in aceasta zi a fost canonizat si mireanul Gheorghe, nascut in anul 1846 la Sugag (judetul Alba). Acest om cu totul obisnuit tinea post de mic, mergea la biserica, iar dupa ce a deprins sa citeasa, a invatat Psaltirea pe de rost. 
La 24 de ani s-a casatorit cu Pelaghia, avand cinci copii. Miluia pe saraci, desi nu era deloc instarit. Obisnuia sa spuna: Are grija Dumnezeu sa ne hraneasca, datoria noastra este sa ne rugam fara incetare si sa facem voia Lui. In anul 1883 a hotarat sa mearga la Ierusalim ca pelerin, impreuna cu alti credinciosi din sat. Inarmat cu Evanghelia si Psaltirea a ajuns la Constanta si de aici cu vaporul la Ierusalim. Patruzeci de zile a mers de trei ori pe zi la Sfantul Mormant la slujbe, iar mai apoi a vizitat si celelalte locuri sfinte. La pestera Sfantului Xenefont a intalnit un pustnic care i-a spus ca, strabatand pamantul in lung si-n lat, lipsit de cele materiale si in rugaciune neincetata, se va mantui. 
A mai postit 40 de zile in pustia Egiptului de Sus, rabdand si biruind multele suparari din partea diavolului. A plecat iar la Ierusalim, la Mormantul Domnului, unde pentru credinta lui lumanarea i s-a aprins singura. A ajuns chiar si la Sfantul Munte Athos, dupa care s-a intors in satul sau. Trecusera trei ani in care s-a indulcit de frumusetea si sfintenia locurilor pe care le-a vizitat. Descult si cu traista goala, dar cu inima plina de rugaciune, pleaca pelerin prin tara, petrecand mai multa vreme in partile Sibiului, pana la Brasov, iar o data pe an mergea la Ierusalim. 
In anul 1895 se stabileste la Piatra Neamt, intr-o camaruta in turnul-clopotnita al bisericii Sfantul Ioan Domnesc. Noaptea dormea cel mult trei ore, apoi mergea in biserica la rugaciune si se ostenea pana in zori facand metanii. Ziua era pe strazile orasului rostind neincetat intreaga Psaltire. Lunea, miercurea, vinerea nu manca nimic, iar in celelalte zile manca o data pe zi. Seara cand se intorcea din oras, impartea saracilor ceea ce primise si ajuta cu sfaturi de folos pe cei care aveau necazuri. Chiar si multi preoti si calugari aveau evlavie la dansul. Veneau la batranul Gheorghe pentru a lua sfat, caci stiau ca e om duhovnicesc. Facea multe minuni, vindeca si ajuta pe multi, traind in smerenie si saracie. Si-a prevestit astfel moartea: O sa mor cand s-or tulbura popoarele si, la moartea mea, va fi sarbatoare si vor trage clopotele din tara
Si intr-adevar precum a spus, s-a dus la Domnul in 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, cand Romania intra in razboi. A fost ingropat in cimitirul din Piatra Neamt. Dupa mai multi ani moastele sale au ajuns la Varatec. A vietuit in simplitate si osteneala, propovaduind cuvantul lui Dumnezeu fara incetare. Ne surprinde pentru ca, desi a ales sa traiasca in lume, fiind om simplu si modest, a inteles rostul vietii si cu inversunare nu s-a abatut de la el. Un lucru tot mai rar in zile noastre. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut in randul sfintilor cu data de pomenire 17 august. Poate nu intamplator chiar dupa sarbatoarea Sfintilor Martiri Brancoveni, ca sa constientizam mai bine ca la sfintenie sunt chemati deopotriva slujitorii bisericii, dar si mirenii, indiferent de statut social, rang sau nivel intelectual. Sfantul Gheorghe Pelerinul este dovada ca si astazi se poate dobandi mantuirea. Trebuie doar sa-i urmam indemnul: datoria noastra este sa ne rugam fara incetare si sa facem voia Lui

miercuri, 21 martie 2018

Vinerea Mare - lucratoare versus nelucratoare

Incepand din acest an, Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este declarata zi libera, nelucratoare. In conceptia societatii contemporane, romanii se pot bucura in tihna de Sarbatoarea Sfintelor Pasti avand mai mult timp pentru iepuras, cumparaturi, curatenie, calatorii, vizite, petreceri si distractii. Evident, tot mai putini sunt cei care cantaresc folosul duhovnicesc al acestei zile libere care, desi a devenit nelucratoare pentru stat, ea este si ramane in veci lucratoare pentru biserica. Este lucratoare pentru crestinatate deoarece "Astazi s-a spanzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pamantul pe ape". Este aducerea aminte a zilei in care omenirea a savarsit in nesabuinta ei crima suprema batjocorind si rastignind pe Ziditorul a toata lumea. Zi de mare intristare si jale pentru intreaga creatie. O zi de intuneric, cerul s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat. Ce manie ar fi meritat sa trimita Dumnezeu pe pamant vazand pe unicul Sau Fiu, Dumnezeu Cuvantul intrupat, pironit pe cruce? Si cu toate acestea Iisus Domnul nostru zicea: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac." (Luca 23, 34) Desi chinuit si respins de lume in bunatatea Sa a rugat pe Tatal cel Ceresc pentru izbavirea lor de aceasta rautate.


Continuarea o puteti citi aici;
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/vinerea-mare-lucratoare-versus-nelucratoare-156516.html


vineri, 2 martie 2018

Faclii ale neamului - Sfintii Cuviosi Ioan Casian si Gherman

La data de 29 februarie Biserica Ortodoxa Romana praznuieste pe Sfintii Cuviosi Ioan Casian si Gherman. Atunci cand anul calendaristic are doar 365 de zile, data de praznuire devine sfarsitul lunii februarie. Iata motivul pentru care ii gasim anul acesta in calendar la data de 28 februarie. Sfintii Ioan Casian si Gherman s-au nascut se pare in anul 365, respectiv 368, in Scitia Mica, Dobrogea de astazi. Renuntand din tinerete la placerile lumesti, acesti doi sfinti s-au intarit in credinta si ravnind cele duhovnicesti au imbratisat viata calugareasca calatorind la Locurile Sfinte, la Betleem, iar mai apoi ajungand in sihastriile Egiptului, iubind pustia si pusnicii de la care cereau sfaturi ziditoare de suflet. 
Sfantul Casian a adunat aceste sfaturi in cartea Convorbirilor. Dupa cativa ani au mers in pustia Schetica, unde s-au nevoit impreuna cu alti mari sfinti. Dedicandu-se vietii contemplative si rugaciunii indeosebi, Sfantul Casian a intocmit o invatatura de impotrivire a celor opt pacate capitale: a desfaranarii, a iubirii de arginti, a lacomiei, a maniei, a tristetii, a nelinistii, a trufiei, a slavei desarte. Pacate grave care-l chinuie pe om pana in zilele noastre, insa pe care omul de astazi le considera adesea virtuti. Inversarea valorilor si degradarea vocatiei umane au schimbat modul de perceptie al patimilor. 
Omul s-a acomodat cu pacatul si l-a facut prieten, nu mai lupta cu el. De aceea lucrarea Cuviosului Casian nu mai prezinta interes in zilele noastre pentru mireni, desi ea este temelia in actiunea de restaurare a omului in vederea urcusului duhovnicesc. Intorcandu-se la Betleem, au primit binecuvantarea de a trai in pustie si s-au intors in Egipt, insa din cauza prigonirii calugarilor din aceasta zona, au decis sa mearga la Constantinopol, unde l-au avut ca indrumator pe Sfantul Ioan Gura de Aur. Sfantul Ioan i-a cercetat indeaproape si, vazand ravna si iscusinta lor, l-a hirotonit preot pe Gherman, iar pe Casian diacon. Casian a decis sa ramana sub calauzirea Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a se invata de la acesta in cele duhovnicesti. 
Dupa exilarea Sfantului Ioan, Cuviosii Gherman si Casian au fost trimisi in misiune la Roma, unde au petrecut vreme indelungata, iar Sfantul Casian a fost hirotonit preot. Dupa hirotonie a mers in Marsilia, unde a intemeiat Manastirea Sfantul Victor pentru barbati si Manastirea Mantuitorului pentru femei. Prin lucrarea sa intitulata "Institutii cenobiotice", ce se traduce prin randuieli pentru viata in comun, el descrie si propune un model de vietuire pentru calugari, cat si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale. Este practic intemeietorul monahismului in Galia. Petrecand tot restul vietii departe de cele lumesti, in pace si-n rugaciune, Sfantul pleaca la Domnul in anul 435. Moastele sale pot fi cinstite si astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia, dar si la noi in tara, la Manastirea Comana, judetul Giurgiu. 
Titulatura de "Cuvios" este atribuita sfantului, care adoarme in Domnul din cauze naturale, nefiind chinuit sau omorat. De aceea si Sfantul Gherman, care a trecut la cele vesnice din cauze naturale, este numit tot "cuvios". In anul 1992 a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pentru viata sa aleasa. Acesti doi cuviosi romani sunt dovada ca inca de la inceputurile crestinismului stramosii nostri au imbratisat si s-au intarit in cele duhovnicesti. Contemporani si impreuna rugatori cu Marele si Sfantul Ioan Gura de Aur, acesti doi prieteni, prin vietuirea lor aleasa, au ramas pilde si modele ale Bisericii Apusene, faclii vii ale neamului nostru si rugatori in ceruri pentru toti crestinii.
De aceea suntem datori sa-i cinstim, sa le citim vietile si sa le urmam invataturile. Intr-o lume lipsita de repere, sfintii raman faclii ce lumineaza in intuneric pentru ca noi sa putem vedea lumina invierii. 
Citeam in cartea Sfantului Casian "Convorbiri duhovnicesti" urmatoarele: Suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru... Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si pacatele nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu si sfintii sa putem intelege aceste cuvinte si sa facem loc in inimile noastre Celui care a facut cerul si pamantul.

luni, 5 februarie 2018

Vii sub comunism, laici astazi...

Ne confruntam astazi cu fenomenul laicizarii ce a cuprins toata tara si intreaga lume. Chiar si satele care pastrau credinta vie par ca au abdicat in fata tavalugului propus de societatea moderna. Tinerii au plecat din tara, iar multi dintre batrani au cam uitat de Dumnezeu dupa ce au dat de gustul telenovelelor si al emisiunilor de scandal. Cand s-a produs ruptura, nimeni nu vrea sa stie. Unii spun ca de vina este regimul comunist ateu, care i-a indepartat pe oameni de credinta, a denaturat scopul vietii si al familiei. Ca generatia din vremea comunismului a suferit mult de pe urma regimului dictatorial din Romania, care s-a impus fortat, netinandu-se cont de interesele nationale si nevoile poporului. 
Au fost persecutate minoritatile etnice, culturale, religioase. Au fost exterminati detinutii politici si grupurile de partizani care opuneau rezistenta. S-a dus o acerba lupta de represiune impotriva cultelor. Arestarea, deportarea si chiar uciderea taranilor care se opuneau colectivizarii. A fost cenzurata cultura, iar intelectualii erau frecvent umiliti. S-a distrus patrimoniului cultural in anii ‘80, s-au demolat multe cladiri valoroase din punct de vedere artistic si istoric. Au fost create lagare pentru copiii abandonati. Infometarea populatie, rationalizarea alimentelor si a electricitatii au generat o stare de nesiguranta si de conflict. Frica a devenit instrument de mentinere a puterii, astfel incat oamenii se temeau de vecini, de prieteni, de familie. Abuzul si cenzura erau unelte de control al populatiei. 
Securitatea intocmea dosare de urmarire din te miri ce, iar unul din trei romani era informator. Temnitele comuniste erau locurile de corectie pentru cei care aveau alta opinie decat cea a partidului. Pentru multi, inchisorile au fost ultimul loc vazut pe fata pamantului, temnita devenind un sumbru cimitir, fara cruce si sicriu.
Intr-adevar, o mostenire grea. Mult prea grea pentru un popor si asa destul de chinuit. Si totusi, cu toata cenzura si teroarea instaurata de-a lungul a catorva zeci de ani, oamenii nu au abdicat de la credinta, traditia si cultura lor. Au pastrat chiar si in inchisori vie identitatea si fundamentele pe care s-a cladit acest neam de la inceputurile sale. Au marturisit cu pretul vietii lor o credinta adanc inradacinata in fiinta lor si o dragoste de tara rar intalnita si imposibil de descris in cuvinte. In penitenciare s-a scris cu sange istoria grea din timpul regimului comunist ateu. Oameni simpli si intelectuali laolalta s-au imbratisat in suferinta, devenind frati ai durerii.
Nimic nu i-a departat de Hristos si nu le-a clatinat convingerile. A luptat fiecare cum a putut, au cazut si s-au ridicat, s-au umilit si s-au inaltat, s-au hranit unii pe altii cu Painea Vietii, caci hrana cea de toate zilele lipsea, si s-au adapat din izvorul credintei cand nimeni nu le-a dat o cana cu apa. In vreme de cenzura, oamenii au gasit resurse sa priveasca spre interior si acolo au gasit Cerul care i-a salvat.
In vreme de prigoana s-au ascuns in camara inimii lor si acolo s-au aflat liberi. Liberi suntem si noi azi. Liberi sa facem ce vrem, unde si cat vrem, insa orbecaim in intuneric pentru ca nu stim unde sa ne uitam. Am scapat de regim, de cenzura, de securitate..., dar ne-am pierut in placeri si tentatii. Nu regimul ne-a laicizat, ci propria noastra indiferenta. Poporul era mai viu sub comunism decat astazi; ardea rugaciunea in ascuns si sporea credinta. E important sa incercam sa intelegem trecutul pentru ca sa stim cum ne construim viitorul. Cunoasterea istoriei e o datorie inainte de toate. Nu putem fi repetenti, caci nu stiu daca avem taria celor de odinioara, daca istoria s-ar repeta.

joi, 4 ianuarie 2018

La multi ani 2018! La multi ani Romania!

Anul acesta sarbatorim implinirea a o suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri din 1918. O buna ocazie de aducere aminte, un moment de bilant al istoriei noastre recente. O istorie pe care strabunicii si bunicii nostri au trait-o. O istorie sculptata adanc in sufletele lor, care a modelat destine, a frant inimi, a picurat sange si lacrimi, a curmat milioane de vieti. Un secol cu razboaie, cu teroare comunista, cu lagare si inchisori, cu revolutie, cu multa suferinta si groaza. Un secol din care astazi nu ne amintim nimic si din care se pare ca nu am invatat nimic. 
Un trecut uitat, intentionat ingropat si ascuns bine de ochii tuturor. Un ceva de care nimeni nu vrea sa-si aminteasca si nu vrea sa creada ca a existat. Generatia de azi cu facebook si tehnologie nu vrea si nu are timp sa priveasca in trecut. Cu ceva timp in urma, mamele plangeau pe fronturi si pe la portile inchisorilor comuniste. Se zbatea inima lor in piept, suspinand, cu ochii spre cer: S-au facut copiii nostri sfinti! Locul lor a fost luat acum de mamele care-si plang cu rusine fiii consumatori de droguri si bautura pe la portile spitalelor.
Mi se deruleaza in minte obsesiv aproape aceste versuri despre generatia noastra superficiala si indolenta:
Au facut copiii nostri dinti
Musca din bunici si din parinti
Musca din vazduh si din pamant
Musca si din mortii din mormant.

Vorbind cu multi cunoscuti, aud ca majoritatea lor s-au saturat de metehnele sociale actuale care ne storc de energie, bani, sanatate, suflet... Odinioara se murea de foame, acum se moare de imbuibare. Fobiile moderne ne-au subjugat total. Toti constata ca televizorul este daunator, instigator, promovator de nonvalori. Toti spun ca bancile nu sunt altceva decat camatarie cu acte in regula, ca jugul creditelor robeste pana la exasperare. Toti se tem de alimentatia saraca in nutrienti, de medicamentele tot mai nocive, de bolile cu care se lupta de ani intregi.
Multi se plang de traficul insuportabil, de aglomeratia din malluri si magazine, de cozile interminabile pentru toate nimicurile. Cei care au copii sunt epuizati la propriu de slalomul urias pe care-l fac intre serviciu, bone, crese, gradinite, scoli si un sistem de invatamant care mai mult indobitoceste decat educa. Banii agonisiti cu multa bataie de cap se duc usor pe gadgeturile la moda, care se schimba de la un an la altul, pe jucariile promovate de marile case de productie cinematografice, pe lucruri fel de fel bagate pe gat de conceptul must have. Toti sunt abonati activi la una sau la mai multe retele de socializare, pe care le considera o pierdere de vreme, o magazie de informatii inutile si un pericol real pentru adolescentii tot mai dependenti de ele. Multi resimt distantele si dorul de copiii lor plecati departe de tara.
Si asa mai departe, fiecare are oful lui, care-l robeste si-l orbeste pana la nefericire, care-l rastigneste pe crucea consumului excesiv si-l duce-n iadul deznadejdii si de multe ori al depresiei. Si cu toate acestea nu aud pe nimeni ca renunta la televizor, sau ca are un plan de viitor in care nu ia in calcul un credit la banca, sau ca renunta la automobil, la fast food si isi inchide contul de facebook. Nu aud pe nimeni ca-si iubeste tara, ca-si indeamna copiii sa nu plece, ca se opune vehement globalizarii, ca respinge toate inutilitatile importate din Occident, ca incearca acum si aici din rasputeri sa cladeasca un viitor mai bun pentru semeni si pentru copii. Nimeni nu e dispus sa renunte la nimic, desi vede ca nu mai face fata si ca nu are nici un folos de pe urma consumului excesiv de orice, nu conteaza ce. Avem atatea si atatea pseudo-probleme care ne macina, incat am scapat din vizor scopul vietii noastre pe pamant.
Majoritatea refuza chiar si chemarea crestina care indeamna la moderatie, cumpatare, responsabilitate, smerenie, simplitate. Atat de ancorati in prezent, ignoram cu desavarsire latura spirituala care sta la temelia noastra ca popor. Am ajuns niste crengi frante intr-un copac ce se numeste Romania si parca tragem si mai tare sa ne rupem cu speranta desarta ca vom prinde radacini in alta parte, unde ne imaginam noi ca ne va fi mai bine. Un bine pe care fiecare si-l defineste in functie de asa-zisele valori cu care a crescut si pe care le-a mostenit de la ai sai. Dar care sunt reperele? Cum stim noi astazi sa discernem valoarea de nonvaloare? Cum ne alegem modelele? Cat stam sa reflectam daca ceea ce facem are efect pozitiv sau negativ asupra noastra, asupra celorlalti, asupra mediului, asupra societatii?
Suntem un popor cu radacini adanci in timp, de o suta de ani ne-am unit pentru a fi Romania, iar astazi ne uitam la vecini jinduind dupa un trai mai bun in tara lor, uitand ca avem o tara. Consumam din alte tari, uitand sa mai producem ceva si ne trimitem copiii pribegi pe alte meleaguri, in timp ce noi murim de dorul lor. Ne mandrim cu copiii nascuti in alte tari, crescuti in societati moderne, in timp ce batranii nostri mor in singuratate, neavand cine sa le dea respectul cuvenit. Rar ne amintim sa-i pomenim sau sa le aprindem o lumanare la capatai. Ne lafaim intr-un prezent marunt, fara sa tinem cont ca avem o datorie morala fata de trecut si fata de tara in care ne-am nascut. Ne-am facut consumatori si atat. Oameni prosperi carora le este rusine ca sunt romani. O suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri. Sper ca in acest an sa avem curiozitatea sa ne cunoastem istoria, sa readucem in constiinta tinerilor nostri dragostea pentru tara si demnitatea de a fi roman. La multi ani 2018! La multi ani Romania! 

vineri, 15 decembrie 2017

Pestele - simbol crestin, hrana trupeasca si sufleteasca

Prima datorie a oricarui crestin este mantuirea, ne invata chiar Mantuitorul nostru Iisus Hristos: Ce va folosi omului de-ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37). Postul, rugaciunea si faptele bune sunt armele bunului crestin in lupta pentru dobandirea mantuirii. Postul este deopotriva trupesc si sufletesc, infranare de la bucate, dar si de la deprinderile cele rele. Credinta ne poarta mai presus de fire, ne descopera ceea ce e mai presus de om, ne descopera chipul lui Dumnezeu din noi. Pentru noi, crestinii, postul Craciunul este o adevarata binecuvantare. 
Cu ajutorul lui intampinam cu inima curata Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, cel mai mare dar facut omenirii de catre Dumnezeu. Pentru societatea tot mai laicizata, postul este sminteala si nebunie, insa pentru bruma de crestini care inca mai tin candela credintei aprinsa in suflet, postul este binecuvantare. Este acel "jug bun" si acea "povara usoara" fara de care nu-l putem urma pe Mantuitorul. Multiplele dezlegari la peste din aceasta perioada indulcesc si inlesnesc mai mult abtinerea de la bucatele de dulce. Pestele face deliciul meselor crestinilor in zilele de sarbatoare, in sambete si duminici. De fapt, din vremea Mantuitorul, pestele este mereu prezent in viata crestinilor, fiind simbol crestin, hrana trupeasca si sufleteasca, in acelasi timp. Literele cuvantului Ichthys, adica peste in limba greaca, sunt interpretate astfel: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul.

Ichthys

Inca de la începutul activitatii Sale, Mantuitorul a zis catre apostolii care erau pescari: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Apoi si in minunile pe care le-a facut Mantuitorul, pestele este adesea mentionat. In Pescuirea minunata la porunca Sa, pescarii au umplut doua corabii cu peste, desi toata noaptea nu prinsesera nimic. In minunea Inmultirii painilor si a pestilor vedem ca dupa ce satura multimile cu Cuvantul Sau de invatatura, spre seara, luand cele cinci paini si doi pesti, a cautat spre cer, a binecuvantat si frangand a dat ucenicilor painile, iar ucenicii multimii oamenilorsaturand astfel ca la cinci mii de barbati, afara de femei si copii. Chiar si in aratarile Sale dupa Inviere mananca si-i satura pe ucenici cu peste. Cand se arata imediat dupa Inviere spre a-i convinge ca nu este o naluca, Iisus i-a intrebat pe ucenici daca au ceva de mancare. Ei i-au dat un fagure de miere si peste fript, iar El a mancat.
Tot dupa Inviere, cand ucenicii pescuiau pe Marea Tiberiadei, de pe mal, cineva i-a intrebat: Fiilor, nu cumva aveti ceva de mancare? Ei au raspuns ca nu. Omul le-a zis: Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei. Au aruncat mreaja si indata s-a umplut de pesti. Atunci Sfantul Evanghelist Ioan L-a recunoscut: Domnul este! (Ioan 21, 7). Auzind ca este Domnul, Petru si-a imbracat haina, aruncandu-se in apa si venind inot la Invatator. Dupa aceea au venit si ucenicii cu corabia. Cand au ajuns la El, au gasit focul aprins, jaratic, peste pus deasupra si paine. Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum! Veniti de pranziti! le-a spus El. Vedem bucuria revederii, care este deplina atunci cand stau si mananca impreuna. Tocmai de aceea in zilele de sarbatoare, crestinii se aduna pentru a fi impreuna, mai intai in Biserica, iar mai apoi la masa. De Craciun, mai cu seama familiile se aduna, petrec impreuna, impart cadouri unii altora. Pentru bucuria si recunostinta darului pe care Dumnezeu L-a facut omenirii prin nasterea pe pamant a unicului Sau Fiu, suntem datori si noi sa intampinam cum se cuvine aceasta mare sarbatoare, sa daruim si sa bucuram si noi la randul nostru pe cei mici, pe batrani, pe cei bolnavi, pe cei singuri si pe toti cei aflati in nevoi si neputinte. Sarbatoarea Craciunului este despre cel mai mare Dar, prin urmare, se cuvine sa daruim. Pana atunci, post binecuvantat si bucurati-va deplin de multele dezlegari la peste din calendar!

marți, 28 noiembrie 2017

Praznicul Sfintei Ecaterina la Manastirea Comana

Cu ocazia praznuirii Sfintei Ecaterina, Manastirea Comana, din judetul Giurgiu, a imbracat haina de sarbatoare. Frumosul lacas de cult adaposteste racla cu moastele sfintei la care credinciosi din diferite zone ale tarii vin an de an sa se inchine in aceasta perioada. In cuvantul de invatatura, parintele arhimandrit Mihail Muscariu, staretul Manastirii Comana si exarhul manastirilor din Episcopia Giurgiului, a subliniat importanta sfintilor in viata noastra. Ei sunt pentru noi pilde vii ale trairii in Hristos. Prin marturisirea si martirajul lor au ramas ca modele de vietuire in vremuri grele de prigoana, indiferent sub ce forma a fost aceasta.
Oameni ca noi au reusit sa depaseasca patimile, neputintele si fricile lumii acestia, invrednicindu-se de imparatia lui Dumnezeu. Au inteles ca viata pamanteasca este numai o etapa in calatoria catre vesnicie. In veacul de aur al crestinismului, in cetatea Alexandriei din Egipt traia Ecaterina, fecioara de neam imparatesc, vestita pentru frumusetea si intelepciunea ei. La varsta cuvenita era adesea indemnata sa se marite. Deoarece tanara nu dorea sa se marite, a cerut rudelor sa caute pretutindeni un barbat bun cu neamul, cu bogatia, cu frumusetea si cu intelepciunea, asemenea ei.
Insa un cuvios intelept si bineplacut lui Dumnezeu a zis catre dansa: Eu stiu un tanar minunat, care fara asemanare te intrece pe tine în toate darurile care ai zis ca le ai; pentru ca frumusetea Lui intrece stralucirea soarelui, iar intelepciunea Lui indrepteaza toate fapturile si pe cele simtite, si pe cele gandite. Apoi vistieria bogatie Lui se imparte in toata lumea si niciodata nu se imputineaza, ci cu cat este impartita, tot mai mult se inmulteste; iar neamul Lui cel bun este negrait, neajuns si nestiut...
Acest Tanar nu are tata pe pamant, ci S-a nascut negrait mai presus de fire, dintr-o fecioara de bun neam, preacurata si preasfanta, care, pentru curatenia si sfintenia ei, s-a invrednicit a naste un fiu ca acesta.
Rugandu-se Maicii Domnului si afland de la cuviosul intelept tainele credintei crestinesti, a decis sa devina mireasa lui Hristos, botezandu-se in credinta crestina, patimind grele chinuri si chiar moarte muceniceasca in anul 304 pentru credinta pe care fara ezitare a marturisit-o. Model de vietuire, intelepciune si curaj, Sfanta Ecaterina, praznuita la 25 noiembrie, a ramas in amintirea credinciosilor peste veacuri, iar cu rugaciunile ei multi s-au tamaduit sau au gasit raspuns in problemele lor. Moastele Sfintei Ecaterina sunt si astazi cinstite in mod deosebit de crestinii din lumea intreaga.
La racla sfintei, care se afla la Manastirea Comana, vin multe familii cu copii. Se pare ca sfanta ajuta familiile in dobandirea de prunci, dar si in multe alte trebuinte. Fiecare credincios punandu-si povara in grija sfintilor, simte o usurare, de aceea multi revin an de an in semn de recunostinta si pretuire. Hramul este o sarbatoare de obste, o bucurie atat pentru clerici, cat si pentru credinciosi, care impreuna aduc slava lui Dumnezeu si multumire sfintilor ocrotitori. Anul acesta, dupa obisnuita procesiune, racla cu moastele sfintei a fost asezata intr-un baldachin nou, sfintit cu prilejul hramului.
Scriitorul crestin Tertulian spunea: Sangele martirilor este samanta pentru crestini, deoarece multi, vazand ravna si curajul lor, s-au botezat, la randul lor, marturisind credinta crestina. Marturiile sfintilor ne invita sa devenim si noi vase alese ale Duhului Sfant, sa avem si noi credinta lucratoare si roditoare, asa cum au avut ei.











vineri, 17 noiembrie 2017

Incepe Postul Nasterii Domnului

Dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, inceperea postului este marcata de Lasatul secului. Este ultima zi in care se pot consuma mancaruri de dulce. In familiile crestine este un bun prilej de a fi impreuna la masa, de a manca fel de fel de bunatati dupa pofta inimi si a pantecelui. Finii se intalnesc cu nasii, rudele se impaca, familiile se intalnesc pentru o ultima masa copioasa inainte de un mare praznic. Pe vremuri in comunitatile traditionale era ceva obisnuit, mult asteptat si respectat cu sfintenie. Pregatirea pentru post se facea impreuna cu toti membri familiei. Se aduceau bucate deosebite, se petrecea cu veselie, dansau, cantau, isi cereau iertare unii de la altii, iar din ziua urmatoare incepeau a posti fiecare dupa putinta. Chiar si vasele se spalau si erau inlocuite cu cele in care urma a se gati doar mancaruri de post. Se stia, de asemenea, ca in perioada postului nu se fac nunti sau alte petreceri cu mancare multa, bautura, muzica si dans. Postul care urmeaza este o perioada de indreptare duhovniceasca, de ridicare din caderile cotidiene.
Nu este doar o abtinere de la anumite mancaruri ci este mai cu seama o straduinta de infranare de la pacate. Mania, lacomia, ura si toate celelalte patimi pot fi mai usor potolite prin infranarea de la mancare. Zicea Sfantul Ioan Gura de Aur: "Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru", asadar postul este o infranare de la toate cele lumesti si o cugetare mai adanca la cele duhovnicesti.
Postul intareste trupul si curateste sufletul, lungeste zile omului, aduce sanatate exterioara si interioara, echilibreaza si restaureaza chipul lui Dumnezeu in om. Pentru praznicul Nasterii Domnului se lasa sec in data de 14 noiembrie, de ziua Sfantului Filip, iar din 15 noiembrie si pana la Craciun, crestinii postesc si se intaresc in rugaciune.
Impacarea cu ceilalti este esentiala pentru a pune inceput bun, caci nu se poate curati ogorul inimii cand neghinele urii, ale maniei si ale razbunarii si-au facut radacini adanci acolo. Nu se poate inalta cel ce nu-si iarta fratele si nu-si iubeste aproapele. Este o lege a compensarii, care se aplica fara indoaiala: primesti cat daruiesti, iubesti cat daruiesti. Nu poti primii Harul Duhului Sfant si iertarea, daca tu, la randul tau, nu ierti din inima pe fratele care ti-a gresit. Nu intamplator rostim in rugaciunea Domneasca si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Masura cu care iertam este moneda de schimb in iertarea pe care speram sa o primim.
M-am uitat in jur si m-am intristat. Parca anul acesta a inceput mai devreme ca niciodata impodobirea brazilor, a rafturilor cu decoratiuni si bunatati pentru ziua si masa de Craciun. Lumea pare ca a uitat insemnatatea acestei sarbatori. Totul este doar consum, sclipici, mancare, bautura si voie buna. Nimic nu te mai duce cu gandul la Dumnezeu. Nimic nu te indeamna la post, ci toate te invita la consum excesiv. Asa sunt sarbatorile par a spune toate privirile, prin urmare sa cumparam si sa impodobim, sa cheltuim si sa ne bucuram.
Dar cat de durabila este aceasta bucurie si cat ajuta sufletului omului?
Doar in Biserici, Manastiri si cateva case de crestini, se fac pregatiri pentru a intampina cum se cuvine Nasterea Domnului. In afara lor, totul e haos si marketing. Putini sunt cei ce inteleg sa idolii lumii acestia au furat din sufletele oamenilor adevarata bucurie care este Hristos. Cu ochii la cozonaci oamenii au uitat de Painea Vietii, care este si ramane pentru totdeauna Hristos. Cu ochii la luminitele din brazi au uitat sa priveasca Rasaritul Cel de Sus. Un lucru este cert: Domnul se naste in casele crestinilor de fiecare Craciun si inviaza de fiecare Paste. Doar El lumineaza si impodobeste deplin sufletul omului. El este bucuria suprema pe care nimic din lumea aceasta nu o poate inlocui.
Post binecuvantat tuturor romanilor de pretutindeni!

luni, 30 octombrie 2017

Delta Neajlovului si imprejurimile comunei Comana

Petrecem din ce in ce mai putin timp in natura. Pe de o parte pentru ca timpul nu ne mai permite, pe de alta parte nu prea mai gasim acele oaze de natura in jurul marilor orase. Cartierele de case au luat locul padurilor care odinioara erau refugiul celor care doreau sa respire o gura de aer curat, macar la sfarsit de saptamana. In plus ne luptam si cu tentatia conectarii la aparate. Suntem conectati mereu la calculator, tableta, telefon si am uitat sa ne bucuram de incarcatura sufleteasca si de starea de bine pe care natura o ofera. Mai trist este faptul ca nici copiii nu se mai bucura de escapadele in aer liber. Ei au ajuns sa sufere de "sindromul deficitului de natura". Suna ciudat, dar e cat se poate de real. Cu precadere, copiii zilelor noastre prefera retelele de socializare si jocurile pe calculator in detrimentul jocului in aer liber. Cata bucurie era pe vremuri o zi la iarba verde, sau la sanius, sau la pescuit, sau o zi in padure, toamna, pe covoarele multicolore de frunze? In graba noastra cotidiana am uitat sa ne oferim mici placeri sufletesti. Ignoram sa insuflam copiilor dragostea pentru natura.
Delta Neajlovului si imprejurimile sale sunt poate locul ideal pentru reintalnirea cu natura salbatica, atat cat se mai poate intelege astazi prin "salbatica". Omul, in dorinta sa de dezvoltare, a domesticit totul in jurul sau. Putine mai sunt locurile unde flora si fauna au rezistat marii expansiuni economice, sociale, industriale... etc. In Delta Neajlovului sau Balta Comana mai putem admira specii rare, total disparute din alte zone ale tarii. Aici biodiversitatea uimeste si pe cei mai exigenti iubitori de natura. Aflata la o distanta mica de Bucuresti, in judetul Giurgiu, inainte de intrarea in comuna Comana, zona aceasta mlastinoasa pare ca sfideaza viata tumultoasa a Capitalei. Aici, timplul are sensul lui, batranul rau Neajlov are cursul lui lent, iar linistea pare ca aicea s-a nascut. Soarele rasare si apune mangaind luciul apei, insufletind totul in jur. Suprafetele intinse de apa si palcurile de stufaris alcatuiesc un peisaj cu totul deosebit. Pasari, pesti, broscute si vietati fel de fel traiesc nestingherite intr-un prefect ecosistem ce ocupa locul doi in tara, dupa Delta Dunarii.
Trecand podul peste Neajlov se ajunge la Manastirea Comana, ctitoria lui Vlad Tepes datand din 1461. Importanta vatra de spiritualitate din tara noastra, manastirea este un veritabil monument istoric. Aici, turistii se pot inchina la raclele unor sfinti foarte cunoscuti si indragiti lor, precum Sfantul Nicolae, Sfantul Nectarie, Sfanta Ecaterina... etc. Tot in curtea manastirii se poate vizita si Mausoleul Eroilor cazuti in Primul Razboi Mondial, ce dateaza din 1932. Osuarul adaposteste osemintele a peste 500 de eroi de nationalitati diferite, cazuti in luptele grele ce s-au dat in zona. O inedita lectie de istorie, spusa la umbra frumoasei manastiri.
Continuand drumul prin comuna Comana, se ajunge la Parcul Natural Comana. Padurea mare si deasa primeste pe oricine doreste sa-si incarce plamanii cu aer curat si sa-si umple urechile cu ciripit de pasarele. Ea pastreaza specii de flori si arbusti pe cale de disparitie. Bujorul salbatic este o specie de bujor intalnita aici, care nu se mai gaseste nicaieri pe teritoriul Romaniei. Ascunsa printre copaci, Fantana cu Nuc este un obiectiv de vazut in padurea Comana, insa marea atractie este observatorul ornitologic. Un turn de unde pot fi observate pasarile fara a fi tulburate de privirile incomode. Cu putin noroc poti zari cate un grup de lebede gratioase lafaindu-se la soare, vreo barza intr-un picior scormonind prin apa dupa pestisori, sau cateva ratuste mici ce inoata grabite dupa mama rata. Multe sunt speciile de plante si animale ce pot fi admirate in zona. Este o binecuvantare ca mai avem in tara noastra si atat de aproape de Capitala un loc in care turistii se pot intalni cu natura in forma ei pura, nemodelata si nemodificata de mana omului. Asa pot vedea si copiii nostri ce inseamna cu adevarat natura, salbaticia si pot sa inteleaga de ce este important sa protejam aceste locuri rare, sa le iubim si sa le respectam, lasandu-le asa cum ne-au fost daruite de Cel ce a facut Cerul si Pamantul. Sa lasam din cand in cand viata noastra tumultuoasa si grijile zilnice si sa ne ingaduim o plimbare inedita pentru a admira frumusetile Deltei Neajlovului si imprejurimile comunei Comana. Sa transmitem copiilor responsabilitatea de a salva cu orice pret aceste oaze de natura ce sunt pe cale de disparitie.






luni, 9 octombrie 2017

Copiii de azi, iconarii de maine

Anul 2017 a fost proclamat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor si al pictorilor bisericesti si Anul comemorativ Justinian Patriarhul si al aparatorilor Ortodoxiei in timpul comunismului, in cuprinsul Patriarhiei Romane. Un bun prilej de readucere aminte a motivelor pentru care cinstim sfintele icoane si un omagiu adus celor care de-a lungul timpului au infrumusetat spatiul liturgic prin pictura de icoane si biserici. Aceasta intelepciune milenara, transmisa cu sfintenie din generatie in generatie, ne incanta astazi privirea si ne bucura sufleteste, aducandu-ne mai aproape de Dumnezeu si de sfinti. Pictori cu adevarat daruiti de Dumnezeu au trudit la impodobirea bisericilor si a manastirilor din tara noastra, lasand in urma lucrari de o valoare inestimabila, apreciate la nivel international, care trezesc un interes deosebit pictorilor contemporani.
O icoana este o pagina de istorie, este o realitate sfanta a mantuirii, am putea spune ca este chiar imortalizarea mantuirii. Cinstirea acestora s-a nascut de la inceputurile crestinismului, astfel incat nu exista loc de separatie. In Sfanta Traditie se naste ideea de icoana de la Sfanta Mahrama, care a fost intiparirea cea mai fidela a chipului Mantuitorului. Icoana Mantuitorului este chipul lui Dumnezeu Celui viu. Cum Insusi avea sa spuna cine cunoaste pe Fiul, cunoaste pe Tatal. Prin icoana Mantuitorului cunoastem si cinstim pe Tatal. Prin inchinare la icoane, noi nu ne inchinam materiei propriu-zise, ci ne ducem cu gandul la Dumnezeu sau la sfintii ce sunt zugraviti.
Biserica ne cheama pe toti sa fim vii, sa devenim mai buni, iar cea mai simpla cale este atunci cand intram in biserica din frageda pruncie, cand de fapt suntem cu adevarat buni, pentru ca firea inca nu s-a pervertit, nu s-a stricat. Multi vor spune ca e prea tarziu, ca au ajuns la o varsta deja inaintata. Credinta neabatuta ne poate transforma si poate face minuni cum nici nu gandim. Si daca cei maturi au nadejde, sa lupte pentru copii. Multi dintre noi s-au nascut poate sub regimul comunist cand apartenenta la Ortodoxie era interzisa si aspru pedepsita, insa avem o noua sansa prin copiii si nepotii nostri. Ei pot duce mai departe mestesugul picturii icoanelor, ei pot spune povestile sfintilor prin culoarea bine framantata sub penel.
Vazul lor neintinat se poate sfinti prin privirea imaginilor sfinte, mainile lor mici, nemanjite de lucrarea faptelor rele, pot lucra cu o indemanare cuvioasa.
Poate fi o propovaduire de credinta inceputa din frageda pruncie, o orientare spre vesnicie inceputa inainte de a gusta din placerile marunte si pierzatoare ale lumii acesteia. Este nevoie de multa disciplina si studiu, insa harul sfantului zugravit vine in intampinarea lor deschizand acel sertaras in care se gasesc talentul si imaginatia fiecarui copil. Sfintii sunt prietenii, ocrotitorii si sprijinitorii copiilor. Mai este nevoie si de o anumita stare de deschidere sufleteasca, de o traire duhovniceasca ce se traduce prin absorbtia si reflexia simultana a linistii, a pacii, a puritatii si a luminii. Este extrem de importanta urmarirea aptitudinilor copiilor. Tumultul de imagini si de activitati ale zilelor noastre este de cele mai multe ori ucigator de suflete.
Orientarea catre acele activitati ziditoare de suflet sunt adesea greu de identificat pentru parintii care din buna intentie de a oferi un viitor mai bun copiilor cad in confuzie, nemaitinand cont de abilitatile copilului, ci mai degraba de tendintele si modele sociale. Cati parinti isi mai educa pruncii in tinda bisericii, asa cum se intampla odinioara cand viata era strans legata de biserica? Cati mai inteleg importanta si nevoia de dezvoltare a caracterului in baza spiritualitatii? Este vitala si mobilizatoare pentru orice om si la orice varsta, constientizarea ca se desfasoara in slujba binelui. A binelui pe care-l face si-l ofera altora, netinand neaparat cont de urmarirea unui bine personal si egoist, neimpartit si neimpartasit altora.
Am vazut copii in biserica lucrand si pictand martisoare, obiecte decorative, iconite, care mai apoi au fost expuse, iar credinciosii care au indragit un astfel de obiect l-au putut lua acasa in schimbul unei modeste recompense lasate intr-o cutiuta special amenajata. Mai apoi toate aceste recompense adunate in cutiuta au mers catre un azil de batrani, catre un ofelinat sau catre un spital. Din putinul lor talent, copiii au reusit sa aduca o mangaiere si un zambet pe chipuri aflate in situatii mai putin placute. Orientarea catre fapte bune cladeste caractere puternice, orientarea catre o traire crestina cladeste suflete vii, insa desavarsirea nu este posibila fara ambele. Orientarea catre fapte bune si traire crestina intregeste si da sens vietii: Credinta fara fapte este moarta.
Va amintiti cum Iosif talcuieste visele lui Faraon despre cele sapte vaci frumoase si grase la trup, urmate de alte sapte vaci urate si slabe la trup, care le-au inghitit pe primele sapte? El talcuieste sapte ani de belsug, urmati de sapte ani de foamete, insa prin buna chivernisire a anilor de belsug, intreg tinutul Egiptului a trecut cu bine si cei sapte ani de foamete. Asa putem sa-i pregatim si pe copiii nostri. Buna crestere, educatia solida si trairea ortodoxa in primii ani ai copilariei lor dezvolta caractere frumoase care vor sti a infrunta cu fruntea sus orice furtuna care vine pe marea vietii. Biserica este corabia cu ajutorul careia oricine poate strabate marea si in vremuri de liniste, si in vremuri de furtuna.
Activitatile desfasurate in preajma bisericii sunt o dubla binecuvantare, pe de o parte, este un mod util si constructiv de a petrece timpul, este un bun prilej de a lega noi prietenii, dar nici folosul duhovnicesc nu trebuie neglijat. Ateliere de pictura si sculptura, activitati corale, activitatile sociale urmaresc mai presus decat orice folosul duhovnicesc. Copiii de azi pot fi iconarii de maine. Ei pot fi continuatorii traditiei noastre crestine si marturisitorii Ortodoxiei pe mai departe. Ei pot impodobi bisericile de maine asa cum au facut-o si altii pentru noi, astfel incat sa avem credinta mereu vie in sufletele noastre.










miercuri, 13 septembrie 2017

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare din Malaiesti

Dintotdeauna mi-a placut sa merg in manastirile vechi pentru a descoperi cate ceva din traditiile si istoria acestei tari peste care se revarsa din plin Harul lui Dumnezeu. Uneori avem senzatia de sufocare si stramtoare, insa in vechile vetre monahale au domnit mereu pacea si linistea atat de necesare sufletului. Constat cu bucurie, din ce in ce mai des in pelerinajele mele, ca adevarate oaze de liniste sunt si manastirile noi, care acum incheaga o obste. Precum surorile lor mai varstnice, si acestea uimesc prin buna randuiala. Se pare ca Harul nu are legatura cu vechiul sau noul, ci pur si simplu il intalnesti acolo unde cu ravna este chemat. 
Cativa oameni care si-au supus patimile cu multa staruinta fac Cerul sa se deschida. Asa se intampla si la Manastirea Sfantul Antonie cel Mare din satul Malaiesti, judetul Prahova. Pe traseul ingust dintre Ploiesti si Slanic, intr-un mic satuc, in locul in care nu te astepti sa gasesti ceva spectaculos, poti sa afli mangaiere pentru sufletul tau ingreunat de prea multele griji lumesti. Un loc parca uitat de lume, dar important pentru Dumnezeu. Intr-o odihnitoare gradina, frumos impodobita cu pomi si flori, se gaseste biserica ce poarta hramurile Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Mucenic Fanurie si Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.
Se pare ca in padurile de la Malaiesti ar fi existat un schit cu aproximativ 250 de ani in urma, insa istoria nu a pastrat amintirea acestuia, doar Bunul Dumnezeu care stie locurile sfintite de rugaciuni face sa reinvie in zona viata de obste. Asa cum graul moare pentru a da rod, asa si calugarii mor pentru lume, pentru a chema mai mult harul lui Dumnezeu asupra lumii. Pentru noi, cei de astazi, pentru cei ce vor veni si, nu in ultimul rand, pentru strabunii nostri care s-au facut una cu pamantul. Manastirea a fost infiintata cu binecuvantarea vrednicului de pomenire Parinte Patriarh Teoctist, iar intaiul staret a fost ieromonahul Antonie Lita de la Manastirea Crasna, judetul Prahova.
Piatra de temelie s-a pus in anul 1995, pe un teren donat de un domn binevoitor, I. Guiu. Asa a inceput povestea acestui loc in care cativa calugari s-au trudit vreme indelungata cu multe lipsuri si neajunsuri. In anul 1998, in fruntea staretiei vine parintele ieromonah Lazar Nan, tocmai din Arhiepiscopia Iasilor. Biserica terminata in anul 2004 a fost sfintita de catre Preasfintitul Parinte Varsanufie Prahoveanul. Pictura bisericii realizata de Ade si Nicoleta Voicu infatiseaza la intrare si pe principalii ctitori ai acestui lacas, Cucu Vasile (Bucuresti) si Blebea Traian (Boldesti -Prahova). Din anul 2006 este randuit un alt staret - parintele ieromonah Petru Ungureanu de la Manastirea Turnu, care a continuat lucrarile. Mai multi stareti, calugari si oameni de bine au trecut de-a lungul timpului pragul manastirii si fiecare s-a straduit dupa putinta sa intretina si sa infrumuseteze acest loc, care a suferit destule lipsuri si chiar un incendiu, ce a distrus corpul de chilii. Acest lucru este vizibil astazi oricui isi ofera ragazul de a poposi macar pentru cateva clipe in aceste locuri unde linistea pare ca s-a salasluit pe vecie.
Devreme, cand intunericul este inca svelt, cand mintea nu a fost inca incoltita de grijile zilei si nu a picurat otrava in inima, cu voce blanda, parintele da binecuvantarea de incepere a Sfintei Liturghii. In taina diminetii, candelele contureaza timid si cald silueta spatiului liturgic, iar cantarile indulcesc sufletele care striga la cer pentru iertare. Timpul atat de pretios noua capata alta dimensiune, una dumnezeiasca, inalta si odihnitoare. Manastirea Sfantul Antonie de la Malaiesti are o biserica de dimensiuni medii care nu impresioneaza prin grandoare, insa uimeste prin slujbele savarsite de catre parintii slujitori, prin cuvantul de invatatura transmis la sfarsitul Sfintei Liturghii si prin forta cu care acest loc reuseste sa tina aproape enoriasi tineri si chiar copii. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Maicii Domnului si al sfintilor, parintii au reusit sa inchege o obste, sa construiasca un corp de chilii si sa puna o randuiala deosebita.
Poate va intrebati de ce avem trebuinta de inca o slujba, de inca o manastire, de inca un loc de rugaciune?! Pentru ca suntem prea ocupati. Suntem din ce in ce mai ocupati cu bunastarea noastra personala. Pacatul ne-a facut rigizi, lipsa de preocupare pentru suflet ne-a transformat in fiinte uniforme, fara puterea de a se ghida in viata dupa criterii duhovnicesti, care par de cele mai multe ori hilare si demodate. Cu ochii la lume am pierdut din vizor Raiul, vesnicia, iar pacatul a pus stapanire pe vietile noastre in mod natural si firesc, astfel incat nu mai facem diferenta. Totul pare normalitate, pacatul in forma sa cea mai grava a devenit normalitate. Uitand ca Raiul a cazut din cauza unui singur sarpe, am facut din vietile si inimile noastre barlog de serpi veninosi. E greu sa poti discerne cand nu mai ai repere si valori, trebuie multa lupta pentru a invinge navala lumii care ameninta fara incetare.
Este o lume care a uitat de Dumnezeu, o societate in care prospera indeosebi bancile, farmaciile si casele de pariuri, si cu toate acestea, intr-o bisericuta modesta, candela arde tarziu in noapte, preotul slujeste Sfanta Liturghie in Altar, iar credinciosii ingenuncheaza cu evlavie. Pacatele sunt ranile sufletului si ale trupului, insa slujbele sunt pansamentul care alina suferinta, Sfintele Taine sunt medicamente ce-l vindeca. Legatura omului cu Dumnezeu este vindecatoare, curata de pacat si elibereaza din moarte. Lupta trebuie purtata cu multa ravna si neclatinare, cu priveghere si post. Cand practici matematica lui "ochi pentru ochi", risti sa ramai orb, insa cand te tii strans legat de invatatura ortodoxa, gasesti cu siguranta locuri si oameni care sa te ajute sa iesi la suprafata, sa te ridici frumos si drept din negura care sufoca viata ta. Manastirea Sfantul Antonie cel Mare din Malaiesti este un astfel de loc. Cineva spunea ca biserica este "Raiul cel de pe pamant". Biserica poate fi usa ta in Raiul cel de pe pamant si poate fi scara ta catre Raiul cel din Cer.