miercuri, 7 august 2019

Faclii ale neamului - Sfanta Teodora de la Sihla

Am fost creati dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, prin urmare, suntem chemati sa traim in lumina Celui necreat, pentru ca chipul Lui sa straluceasca in noi. Avem o cale de urmat si o voie de implinit, iar cu cat ne dorim mai mult sa urmam acest drum, cu atat mai mult el se deschide in fata noastra. Cuprinsi in mrejele ametitoare ale cotidianului, scapam din vedere drumul, apucand pe cai gresite, care ne duc la pierderea sufletului. Vietile sfintilor ne sunt marturie ca se poate ajunge la sfintenie chiar si din situatiile cele mai grele, chiar si din cele mai dificile conjuncturi. Mila lui Dumnezeu este nemarginita, salvand de la pieire talhari, desfranate, vamesi, eretici etc. Ne asteapta si pe noi, cei rataciti si incurcati, care ne-am invatat comozi si ne-am pierdut in marea de facilitati si oportunitati la care avem acces in zilele noastre. 
Traim intr-o lume guvernata de abundenta si bunastare. Traim pentru "a avea"; acumulam si consumam fara masura si pe toate planurile. Incercam sa dobandim lumea cu toate bunatatile si placerile ei. Sfintenia, insa, se dobandeste prin renuntare si lepadare, prin retragere si departare de lume. Desi alergam si cerem ajutorul sfintilor, nu luam aminte la modul cum acestia au dobandit sfintenia si nu ne impropriem nimic din pilda vietuirii lor. In calendarul ortodox, in ziua de 7 august, vedem ca este praznuita Sfanta Teodora de la Sihla, cea care a dobandit toate, neavand nimic din cele materiale si nici din cele ale lumii. Imbracata doar cu credinta tare si ravna sfanta, ea s-a invrednicit de Imparatia cereasca, gustand din frumusetea ei inca de pe pamant.
Nascuta in sanul neamului nostru, in zona Moldovei, judetul Neamt, pe la jumatatea secolului al XVII-lea, Teodora a fost casatorita de catre parinti impotriva vointei ei. Chiar si casatorita, in intelepciunea ei, nu s-a lepadat de dragostea pentru Hristos si, plina de ravna fiind, s-a invoit impreuna cu sotul ei spre a imbratisa viata monahala. Chemarea lui Dumnezeu nu a ramas fara raspuns, Teodora intrand la Schitul Varzaresti din Vrancea, iar sotul ei, la Schitul Poiana Marului. Retragandu-se in Muntii Vrancei de teama navalirii turcilor, impreuna cu stareta ei, s-a nevoit in post aspru si rugaciune, asteptand trecerea primejdiei. Ramasa singura, dupa trecerea la Domnul a staretei ei, Sfanta a ajuns sa se nevoiasca in Muntii Neamtului.
Cu binecuvantarea egumenului Manastirii Sihastria, Teodora a inceput urcusul scarii pustnicesti in apropierea Schitului Sihla. Ani intregi s-a nevoit in munti, indurand foamea si frigul intr-o chilie, aproape de pestera care-i poarta numele, fiind stiuta doar de duhovnicul ei, care o spovedea si o impartasea la anumite intervale de timp. Dupa trecerea la Domnul a duhovnicului, Sfanta a ramas chiar nestiuta de nimeni, nevoindu-se cu rabdare, nemaiavand nici haine si nici hrana. Cum au fost singuratatea si departarea de lume, doar aceasta Maria Egipteanca a neamului romanesc poate sti. Generoasa padure i-a fost prietena si adapost, oferindu-i poame pentru astampararea foamei. Nici nu cred ca ne putem imagina asprimea traiului in inima muntilor, in frigul nemilos al iernilor, in preajma fiarelor padurii, in lipsa hranei si a vesmintelor.
In acest fel vietuind a dobandit darul facerii de minuni. De frica turcilor ajunsi pana la Sihla, Sfanta s-a ascuns intr-o pestera. Ca sa fie izbavita de pericol, s-a rugat, iar la rugaciunile ei stanca din fundul pesterii s-a crapat. Astfel a scapat, ramanand in pestera pentru tot restul vietii sale, rugandu-se neincetat. Hranita de pasarele si astamparandu-si setea dintr-o scobitura a stancii, indulcindu-se cu rugaciunea si imbracandu-se cu toata dragostea lui Dumnezeu, s-a curatit de orice patima si dorinta. Simtindu-si sfarsitul aproape, s-a rugat ca Bunul Dumnezeu sa-i trimita un preot, caci de acesta mai avea nevoie sufletul ei. Egumenul Sihastriei a observat cum pasarele plecau in ciocuri cu firimituri spre Sihla si a trimis doi frati sa desluseasca taina.
Cand fratii au ajuns noaptea in apropierea pesterii, au vazut cum Sfanta se ruga, fiind invaluita de o lumina orbitoare. Rugaciunea o inalta la propriu. Ardea ca o torta care nu se mistuieste niciodata. Sfanta i-a chemat pe nume si le-a cerut o haina. Apoi le-a spus sa-i trimita un duhovnic sa o impartaseasca. Fratii au adus dimineata la pestera duhovnicul cerut. S-a marturisit si a povestit toata nevointa ei, apoi a primit a se impartasi cu Sangele si Trupul lui Hristos si multumind lui Dumnezeu pentru toate si-a dat suflarea cea de pe urma. Parintii au savarsit slujba Inmormantarii si au ingropat trupul in pestera, care i-a fost casa si loc de rugaciune. Uitarea s-a asternut un timp, trupul ei ramanand tainuit, ca si vremea nevointei ei. In anul 1830, Schitul Sihla a fost refacut de familia domnitorului Mihail Sturza, care a asezat moastele intr-o racla deosebita, depusa in biserica spre inchinare, iar mai apoi mutata intr-o biserica noua din Miclauseni - Iasi.
Dupa putin timp, familia Sturza a dat sfintele moaste Manastirii Pecerska din Kiev. Astfel moastele Sfintei din Carpati (Sveti Teodora Carpatina) au ajuns in catacombele de la Pecerska. O pierdere grea pentru credinciosii care aveau evlavie la Sfanta, o pierdere inestimabila pentru sufletul neamului nostru. Pentru trairea ei deosebita a fost trecuta in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in 20 iunie 1992, cu data de praznuire la 7 august. Astazi, pestera unde s-a nevoit Sfanta Teodora este loc de pelerinaj. Loc de rugaciune, loc de regasire, loc de aducere aminte despre o viata traita in simplitate, dar mereu placuta lui Dumnezeu.
Multi vin aici sa ceara cate ceva si, primind raspuns, se intorc la viata lor cu bucuria implinirii. Sfanta ajuta si ocroteste, fara indoiala. Cersim mereu si mereu primim, insa prea putin dorim sa traim cum se cuvine. Nu suntem dispusi sa renuntam la confort, la bunuri si la traiul nostru modern. Cerem si mergem in continuare pe acelasi drum, fara sa ne gandim macar ca viata oricarui sfant este o Cale spre desavarsire. Sa ne rugam Sfintei Teodora sa ne lumineze pentru a placea si noi Domnului.
Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea, cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.(Troparul Sfintei Teodora de la Sihla)

Postul Adormirii Maicii Domnului - un post al mainilor, al mintii si al gurii

Despre Maica Domnului, multi spun ca a fost doar o unealta prin care Dumnezeu si-a implinit un plan, altii pur si simplu o considera o femeie oarecare, obisnuita, care nu merita nici o consideratie, insa, pentru crestinii ortodocsi din intreaga lume, Fecioara Maria este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Ii spunem Pururea Fecioara, Maica Preacuratamai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii
Cea mai mare mangaiere o avem prin incredintarea pe care ne-a lasat-o Insusi fiul ei, Iisus Hristos, ca este Maica noastra a tuturor. Rastignit fiind, Mantuitorul ne lasa in grija ei, facandu-ne fiii ei, dupa cum aflam din Sfanta Evanghelie dupa Ioan (cap 19 25-27): Si stateau langa crucea lui Iisus mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena. Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care Il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sineEa este ocrotitoarea, sprijinitoarea si mijlocitoarea noastra in calea spre mantuire.
Mereu alaturi, mereu dispusa sa ceara fiului ei sa implineasca dorintele noastre, cele bune si de folos. De aceea crestinii o iubesc si o cinstesc aratandu-si recunostinta si evlavia ori de cate ori au ocazia, prin post, prin rugaciune si prin fapte de milostenie. Cel mai mare praznic inchinat Maicii Domnului este acela al adormirii ei. Praznicul este precedat de o scurta perioada de post. Un post prin care cinstim modul deosebit de vietuire al Maicii Domnului, incepand din copilarie si continuat pana la ultima suflare. Ea insasi a postit, ea insasi s-a rugat, ea insasi este modelul de vietuire pe care toate femeile ar trebui sa-l urmeze.
Acest post a fost tinut de crestini inca din primele secole ale crestinismului, insa nu avea pentru toti aceeasi durata asa cum il gasim astazi in calendarul ortodox. In urma unui sinod, din anul 1166, ce a avut loc la Constantinopol, s-au stabilit numarul zilelor si perioada 1-15 august. Acum se citesc indeosebi Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului, se inmulteste rugaciunea si se lucreaza faptele cele bune. In traditia noastra populara este cunoscut sub denumirea de Postul Santamariei, iar la sate inca se pastreaza diverse obiceiuri legate de aceasta perioada, dar si de marele praznic. Multe biserici si manastiri de la noi din tara au hramul "Adormirea Maicii Domnului", el devenind cel mai raspandit hram.
Asa cum stim din traditia bisericii, trecerea ei la cele vesnice s-a petrecut in chip deosebit. Adormirea, inmormantarea si inaltarea cu trupul la cer a Maicii Domnului au lasat un ecou adanc in istoria omenirii, ca marturie pentru toate neamurile, ca viata si lucrarea ei au fost placute lui Dumnezeu. Instiintata de inger despre mutarea sa la cele vesnice, Maica Domnului insasi a postit si s-a rugat in Muntele Maslinilor. In semn de pretuire si recunostinta, la inmormantarea ei au venit pe nori, din locuri foarte indepartate, Sfintii Apostoli. Multe minuni si vindecari s-au petrecut atunci cand trupul ei a fost asezat in mormant. Din randuiala Dumnezeiasca, Sfantul Apostol Toma a intarziat pret de trei zile. Sosind Toma la mormant, in satul Ghetsimani, a dorit sa vada pentru ultima data pe Maica Domnului, insa, atunci cand mormantul a fost deschis, Sfantul ei trup nu mai era acolo. Atunci apostolii au inteles ca acesta a fost ridicat la cer, iar in mormant, ca mangaiere, au gasit doar giulgiul ei.
De acolo, din ceruri, Imparateasa se roaga neincetat pentru noi, fiind carja noastra atunci cand schiopatam pe marea vietii. Traim intr-o lume hedonista, roaba a placerilor, o lume a stimulilor, in care toate sunt duse la extrem. Ne gandim doar la implinirea poftelor, a placerilor, la impodobirea si personalizarea trupurilor, la consum. Postul insa presupune infranare, cumpatare, renuntare... O adevarata provocare pentru lumea in care traim. Spunem aproape fara sa gandim ca Postul Adormirii Maicii Domnului este un post usor, de vara, in care putem consuma fructe si legume de sezon. Cateva salate, cateva supe si iaca doua saptamani au zburat, spre bucuria si mandria noastra ca am scapat, ca am bifat o datorie.
Pierdem cu brio din vedere ca postul nu se refera doar la pantece. El se tine cu mintea, cu mainile si, de ce nu, cu gura. Presupune sa avem mereu mintea la cele sfinte si nu la cele lumesti. Sa nu gandim raul, sa nu judecam, sa nu pornim razboi impotriva semenilor nostri. Sa lucram cu mainile noastre fapte bune si nu doar ca sa adunam averi pentru noi insine. Sa dam, sa impartim, sa ajutam, sa ne jertfim din timpul si confortul nostru. Iar daca gura noastra nu poate sa spuna cele bune, macar sa taca. Sa nu mai vorbim de rau, sa nu barfim, sa nu smintim, sa nu calomniem, sa nu osandim. Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa postim curat, pentru a ne bucura deplin de marea sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului, cand vom canta cu vrednicie, sper: Intru nastere Fecioria ai pazit, intru Adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Nascatoare; mutatu-te-ai la Viata, fiind Maica Vietii si cu rugaciunile tale, izbavesti din moarte sufletele noastre. Post binecuvantat! 

luni, 22 iulie 2019

Biserica Spitalului Universitar de Urgenta Bucuresti

Avem in viata suisuri si coborasuri, momente de glorie si momente de deznadejde, clipe bune si mai putin bune. Toate fac parte din viata, toate se leaga cumva, au o pedagogie si un rost, chiar daca la un moment dat nu intelegem. Unele sunt un dat, altele sunt consecinte ale actiunilor noastre, tot ce traim ne influenteaza si ne formeaza un bagaj pe care-l purtam cu noi prin valtoarea anilor. Spun o poveste despre noi si despre felul in care ne-am chivernisit timpul lasat noua pe acest pamant. Indiferent de momentul in care ne gasim, important este felul in care ne raportam la Dumnezeu. 
Il gasim in toate, si-n bucurii, si-n tristeti, si-n sanatate, dar mai ales in boala. Mereu prezent, mereu atent, ingaduitor si ocrotitor. Multi aleg sa-L ignore, sa-L alunge cu orice pret din viata lor, insa El asteapta iubitor si-i cauta, asa cum cauta pastorul oile sale. Multi Il cauta doar la nevoie sau la boala, uitand apoi repede de ajutorul primit. Important este ca El este mereu prezent, mereu aproape, chiar si in curtea spitalelor, asteptand pe cei in suferinta sa-si lase of-ul la picioarele Sale. Si la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti, in locul in care ajung cele mai multe si cele mai grave cazuri de boala, Dumnezeu isi face temeinic simtita prezenta.
Atat prin medicii si personalul prin intermediul carora lucreaza, cat si prin Sfintele Slujbe care se savarsesc in biserica spitalului. Prezenta unei biserici in curtea unui spital nu poate fi decat dovada si mangaierea ca Dumnezeu este cel mai aproape de oameni, atunci cand ei sunt in suferinta. Situata langa Facultatea de Medicina si Farmacie, intr-un mic parculet cu brazi si verdeata din incinta spitalului, biserica zvelta din lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este un mic colt de spiritualitate autentic romaneasca.
Construita in stil maramuresean, pe o fundatie solida de piatra, biserica intinde indraznet in sus o turla inalta. In varful ei, o cruce ca o antena trimite miile de rugaciuni direct spre Cer. La umbra zidurilor inalte ale spitalului, bisericuta din lemn de brad spune povestea neamului nostru atasat de traditii si de credinta ortodoxa. Aici orice pacient poate obtine asistenta religioasa si spirituala, mangaiere si un plus de curaj pentru a lupta cu incercarea prin care trece. Slujirea unui preot intr-un spital este o adevarata binecuvantare pentru pacientii si familiile acestora, care-si pun nadejdea in medici, dar mai ales in Dumnezeu. Incepand cu anul 1992, Spitalul Universitar de Urgenta a devenit primul spital din Bucuresti care a beneficiat de slujirea unui preot.
Astazi este binecunoscuta tuturor, misiunea preotilor de caritate care-si desfasoara misiunea jerfelnica in spitale. Timpul a decis aici nevoia construirii unei biserici, care a fost sfintita in anul 2002 de Preafericitul Patriarh Teoctist, impreuna cu Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, si un sobor de preoti. De atunci, slujbele si rugaciunile curg neincetat. Pacientii cauta alinare si liniste, sanatate trupeasca si sufleteasca, iar aici gasesc de toate din plin.
Dovada stau miile de vindecari, miile de ridicari, oamenii tamaduiti care vin pe targa si pleaca pe picioarele lor. E un permanent du-te-vino la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti. Sirenele urla, medicii alearga, targile sosesc cu sutele in fiecare zi. Exista multa agitatie, boala si suferinta, insa de cele mai multe ori finalul e cu bucurie si sanatate. E un du-te-vino, dar e acel drum du-te bolnav si vino sanatos pe care orice pacient vrea sa-l parcurga.

sâmbătă, 29 iunie 2019

Faclii ale neamului - Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru

La numai cativa kilometri de binecunoscuta Manastire Caldarusani, pelerinul poate face un popas duhovnicesc la Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru. Situata in satul Sitaru, comuna Gradistea, judetul Ilfov, manastirea, putin retrasa de lume si parca discret protejata de padure, se dezvaluie pelerinului, respectand linistea locului, care este intrupta sporadic doar de vreun ciripit de pasarele. 
Biserica din zid nu impresioneaza prin dimensiuni, insa uimeste prin istoria si prin bogatia moastelor Sfintilor ce se gasesc aici. Prin odoarele pe care le adaposteste si prin Hramurile pe care le poarta, manastirea devine loc de pelerinaj pe tot parcursul anului, pentru credinciosii care cauta un prilej sa-i treaca pragul. Astfel ca la sarbatorile de hram si nu numai, biserica si curtea devin neincapatoare. La 6 decembrie, de praznicul Sfantului Ierarh Nicolae, la 29 iunie, de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, la 8 septembrie, de Nasterea Maicii Domnului, manastirea Sitaru imbraca haine de lumina, pentru a-si sarbatorii ocrotitorii.
Locul este sfintit de rugaciune, caci are o istorie veche, care incepe in jurul anului 1600, cand aici s-a construit o bisericuta din lemn, care in timp s-a distrus.
Boierul Papa Greceanu, strabunicul Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, incepe in anul 1617 ridicarea unei biserici de zid. Legea secularizarii insa nu a iertat nici aceasta vatra monahala, astfel ca a fost transformata in temnita pentru minori. Poate cea mai grea perioada din istoria manastirii incepe din 1915 si se intinde pana in 1928, cand ramane fara vietuitori. Nimic nu este mai cumplit pentru casa lui Dumnezeu, decat situatia de a nu avea rugatori. Planurile lui Dumnezeu nu ocolesc asezamantul, paraginit de vremurile grele, caci in 1928, monahii Atanasie si Martirie de la Caldarusani redeschid schitul. In 1944 se refugiaza aici si cativa calugari basarabeni, dar decretul de desfiintare al manastirilor din 1959, zdruncina din nou viata monahilor.  Doar doi vietuitori raman sa tina aprinsa o firava candela, pe care nu mai Bunul Dumnezeu stie cum au intretinut-o si cu ce ravna au continuat rugaciunea in pofida tuturor neajunsurilor. Dupa anul 1971 se reia viata duhovniceasca in manastire si de atunci neintrerupt monahii impletesc nevointa cu rugaciunea, in folosul tuturor celor care gasesc un ragaz spre a le trece pragul. Pictura veche, realizata de preotul Dima din Brasov, in anul 1752, se pastreaza pana astazi. A fost, asa cum era si firesc, restaurata, pentru a-si recapata expresivitatea si lumina de alta data. Catapeteasma, usile si intreg mobilierul au fost realizate din lemn sculptat, ceea ce da un aer aparte spatiului interior. O racla ticsita cu moaste, atrage pe tot cel ostenit si impovarat. Sfintii, precum Sfantul Nicolae, Sfantul Apostol Andrei, Sfantul Dimitrie Basarabov, Sfantul Ambrozie, Sfantul Iov de la Poceaev, Sfantul Pantelimon etc. mijlocesc neincetat pentru cei ce lasa aici o rugaminte, un suspin sau o multumire. Vietuitorii nu sunt multi, dar, prin harnicia lor, complexul monahal se infrumuseteaza mereu si se extinde si astazi, crescand de la un an la altul. S-au construit corpuri de chilii, arhondarac, biblioteca... Acolo unde e ravna, Dumnezeu insusi coboara si ajuta la impodobirea locului. Gradina este frumos ingrijita, cu alei largi, cu flori si copaci care incanta privirea. Ceva te retine, de parca ai vrea sa mai zavovesti putin, sa te mai odihnesti sufleteste. E bine aici, e ca acel acasa de unde n-ai mai vrea sa pleci. La marginea padurii umbroase, Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru, este o oaza de binecuvantare si liniste, este un loc de rugaciune, este o candela a sperantei, pentru noi, cei ocupati prea mult cu cele lumesti. Strajerii ortodoxiei ard neincetat la Sitaru pentru unitatea si dainuirea neamului nostru.



luni, 10 iunie 2019

Calatoria nuntii

Prin minunea savarsita la nunta din Cana Galileei, Hristos arata cat de valoroasa este legatura dintre barbat si femeie in fata lui Dumnezeu. Prezenta Sa, a mamei Sale si a ucenicilor este iarasi o incredintare ca Insusi Dumnezeu se bucura si participa in mod direct la aceasta unire. Chiar inainte de a iesi la propovaduire, inainte de orice tamaduire miraculoasa, Hristos binecuvanteaza legatura dintre barbat si femeie, ridicand nunta la rang de Taina.
Prin preschimbarea apei in vin, El incuviinteaza ca aceasta legatura trebuie sa fie una a bucuriei, a bunastarii, a indestularii. Salveaza si daruieste ca un boier, cel mai bun vin, pentru ca nimeni sa nu se supere si pentru ca nimic sa nu puna in umbra importanta acestui eveniment. Indeamna la veselie. Cand toate conditiile impreuna-vietuirii sunt indeplinite, Dumnezeu binecuvanteaza si uneste. Tot la nunta din Cana Galileei s-a propovaduit si cea mai inalta teologie a ortodoxiei, cand Maica Domnului le-a spus servitorilor: Faceți orice va va spune(Ioan 2:3-5). Prin aceasta se arata ca ascultarea de Dumnezeu este implinirea Tainei Cununiei. Ascultarea are un rol deosebit si in cadrul familiei. Sotii asculta unul de celalalt, copiii asculta de parinti, parintii asculta si implinesc nevoile copiilor, iar toti impreuna implinesc cuvantul lui Dumnezeu.
Casatoria dintre un barbat si o femeie are ca scop insotirea in viata, iar daca Domnul randuieste, aceasta legatura rodeste prin nasterea de prunci. Iubirea si respectul dintre soti sunt esentiale in Taina Cununiei. In traditia noastra, vedem ca nunta a fost un eveniment central al dainuirii neamului. Tinerii ajunsi la vatra casatoriei nu au pregetat in a se uni prin Taina Cununiei si a pune bazele familiilor crestine, care au dat generatii si generatii de prunci, care au facut ca neamul nostru sa existe vreme de milenii.
Traditiile si obiceiurile nascute in vechile vetre satesti s-au centrat in jurul nuntii, facand din aceasta un izvor identitar. Nunta romaneasca are caractere unice, specifice poporului nostru, si chiar specifice diferitelor zone ce alcatuiesc Romania de astazi. Una e nunta in Moldova, alta in Bucovina, alta in Muntenia... si tot asa, imbracand haina traditiei in felurite moduri. Din nefericire, o parte din bogatele datini si obiceiuri din jurul nuntii s-au pierdut pe parcurs, s-au pervertit si s-au demodat, cum spunem adesea. Modernitatea ne-a adus un trai mai usor si multe alte lucruri bune, insa am lasat uitarii multe dintre frumoasele si firestile obiceiuri. Nunta de azi nu mai seamana cu cea de ieri, si nicidecum cu cea de acum cateva generatii in urma. Totul avea o masura, un rost, un firesc, insa multe s-au schimbat si pe alocuri si-au pierdut firescul. Familia pare sa nu mai fie ceea ce a fost odata, nu mai este pretuita nici de oameni si nici de societate.
Daca in trecut fetele erau numai bune de maritat in jurul varste de 18-20 de ani, iar feciorii pana pe la maximum 30 de ani, astazi vedem ca lucrurile stau cu totul diferit. Presiunea de a urma o facultate, de a gasi un job, de a urca in cariera, de a dobandi o casa si alte cateva bunuri materiale "indispensabile" vietii face ca gandul casatoriei sa fie mereu amanat si impins dupa 30 de ani la fete si chiar peste 40 de ani la baieti. Diferenta intre sotii de odinioara era de pana la maximum 5-7 ani, acum se poarta cu mandrie chiar si o diferenta de 15-20 de ani. Cei care depaseau varsta casatoriei erau imediat etichetati: fete batrane si feciori batrani. Era o rusine sa fii fata batrana, acum insa e o tragedie sa te casatoresti prea de tanara. Fata trebuia sa fie musai harnica, cinstita, inteleapta, statornica, cu zestre si... fecioara. In zilele noastre, aceste trasaturi, luate adesea in ras, sunt tot mai rare si tot mai putin cautate... O alta conditie era ca fiecare fecior sa ia fata din satul sau, insa nu ruda. Nu era agreata casatoria cu o fata din sat strain. Din intelepciunea poporului s-a nascut probabil si acest proverb romanesc: E mai buna hula din satul tau, decat lauda din satul strain. Nu scapa de "gura satului", daca lua muiere straina. Nu incapea vorba de casatoria cu persoane de alta nationalitate sau de alta religie. De cand insa satele s-au pustiit si tinerii au migrat la oras sau peste granite, lumea s-a amestecat.
Foarte importanta pentru intemeierea unei familii era intelegerea cu parintii. Se stia probabil proverbul strabun: Binecuvantarea parintilor intareste casa fiilor, iar blestemul parintilor risipeste casa fiilor. Acordul parintilor era ca o asigurare de viata, care garanta buna intelegere din sanul noii familii. Rapirea sau plecarea de acasa era considerat un obicei rau, deoarece tinerii nu aveau binecuvantarea parintilor. Era o rusine pentru intreaga familie. In zilele noastre, parintii nu mai sunt consultati in aceasta privinta. Tinerii ajung sa petreaca impreuna chiar si ani buni fara ca parintii sa stie.
S-a pierdut si obiceiul petirii, cand mirele impreuna cu parintii si cativa cunoscuti mergeau acasa la fata sa se inteleaga in privinta nuntii. Dupa ce avea loc intelegerea, se facea si "foaia de zestre", care era un mic inventar al lucrurilor pe care fata le primea ca zestre: pamant, bani, vite, imbracaminte (port popular), asternuturi, perne mari si mici, plapuma, prosoape, fete de masa, cateva camasi, cojoace etc. Imbracamintea si toate asternuturile erau lucrate in casa, din materiale naturale de in si canepa, frumos brodate si ingrijit asezate in lazi de zestre. Mamele, bunicile si chiar fetele de maritat lucrau ani buni pentru a pregati cum se cuvine zestrea. Toate erau notate in foaia de zestre, care se semna si de catre parinti, si de catre tineri.
In zilele noastre se obisnuieste ca mirii sa primeasca lucruri scumpe, moderne, care de regula se cumpara. Cei care au averi dobandite inaintea casatoriei incheie chiar contracte care sa le asigure bunurile in caz de divort. Simtul proprietatii devine a doua natura; stapaneste proprietarul. Ramane o delimitare clara intre "al meu" si "al tau", iar fiecare stie ce are de luat atunci cand neintelegerile distrug casnicia. In trecut, toate pregatirile pentru masa se faceau acasa. Gospodinele preparau de zor paine, colaci, cozonaci, sarmale si alte bunatati. Butoaiele cu tuica si damigenele cu vin asteptau rabdatoare in racoarea beciurilor. Chemarea la nunta se facea prin strigare. Cu o zi inainte, pe la amiaza, cativa tineri, umblau prin sat si chemau la nunta. Tot satul participa. Acum nunta se face la restaurant, iar chemarea se face printr-o invitatie, transmisa cu cel putin o luna inainte. Participa evident doar cei invitati.
Un frumos obicei era gatitul miresei. Mireasa purta pe cap o cununa de flori impletita si imbraca haine lucrate manual, brodate cu motive populare. Nici mirele nu era mai prejos. El era barbierit de prieteni si ajutat sa se pregateasca pentru cel mai important moment al vietii lui de pana atunci. Traditia spune ca mirii nu se vedeau in preziua cununiei. Si acum miri au pastrat obiceiul de a nu se vedea inaintea cununiei. Ei se distreaza separat o ultima noapte, cand are loc asa-numita petrecere a burlacilor.
Inainte de a porni la nunta, mirele si mireasa isi cereau iertare de la parinti, care ii binecuvantau si apoi plecau impacati la cununie.
Satenii lasau lucrul, se gateau cu straiele cele bune (port popular) si se adunau mai intai la mire. Apoi mergeau cu totii la mireasa. Tot satul prindea viata.
Impreuna plecau la biserica enoriei pentru ca mirii sa se cunune. Mirii intrau in biserica, alaturi de nasi. Apoi veneau parintii, rudele si celelalte cunostinte. Nasii tineau cate o lumanare de ceara de albine, frumos impodobita cu flori de gradina sau chiar de camp. Incarcati de emotie, primeau Taina Sfintei Cununii. De acum alcatuiau un singur trup. Uniti pentru totdeauna in fata lui Dumnezeu. Un legamant numit "familie", un drum de urmat impreuna, la bine si la greu.
Dupa cununie se intorceau acasa la mire, impreuna cu tot alaiul, unde masa ii astepta ticsita cu cozonaci, racituri, zama, sarmale, paine, rachiu, vin. Veselia intretinuta de lautari dura pana dimineata. Jocul, rapirea sau furatul miresei, inhobotarea miresei si multe alte obiceiuri stramosesti erau sarea si piperul acestei seri. Datina spune ca se aduceau daruri mirilor. Datina aceasta se pastreaza si astazi, insa putin exagerat. Acum nunta se face cu cheltuiala mare si cu mult fast, iar darul trebuie sa fie pe masura, pentru acoperirea cheltuielilor.
Desi contextul s-a schimbat, Taina ramane Taina. Perceptia noastra despre viata s-a schimbat. Atunci viata exprima realitatea, acum totul e imagine. Traditiile si obiceiurile nascute in inimile satelor nu-si mai gasesc rostul in fastul de la oras. Oricat am vrea, lucrurile nu merg impreuna. O bunica de la tara in opinci, imbracata in port popular si imbrobodita, ar starni hohote de ras printre rochiile de seara cu decolteuri adanci si sandalele cu strasuri de la oras. Fie ca admitem, fie ca nu, depopularea satelor inseamna secatuirea izvoarelor civilizatiei romanesti. Odata cu plecarea noastra spre oras, s-au rupt, incet, incet si radacinile pe care le aveam la sat. S-au pierdut traditiile si obiceiurile mostenite de la strabuni. 

marți, 7 mai 2019

De-aș fi știut

Fiecare moment are cheia lui și omul lui, iar nu de puține ori, cheia este la omul care pare cel mai neînsemnat, cel la care nici nu te uiți, cel de la care poți să juri că nu ai ce învăța. Așa a fost Bița, omul neluat în seamă de zeci și sute de semeni grăbiți și prea egoiști ca să plece ochii și urechea la o bătrână a nimănui, venită parcă de nicăieri. O, de-aș fi știut…
Cu mersul încet și puțin legănat de povara anilor pe care-i purta în spate, cu mâinile groase și noduroase în care purta mereu o sacoșă, două, cu vocea răgușită și totuși domoală, urca dealul către biserică aproape la fel de des ca Părintele. O bătrânică aparent ca oricare alta, modestă și așezată, ocupând mereu același loc în strană, la fiecare liturghie, acatist, parastas…
Nu rata niciodată prilejul de a fi în biserică, o vedeai chiar și pe la hramuri, la rând la moaște, la vecernii, la privegheri. Ai fi zis că nici nu are altă casă în afară de biserică, care-i era mereu dragă și la care ajungea indiferent de vreme sau stare de sănătate. Stătea în strană ore în șir, ascultând slujbele și tocând mereu din buze cine știe câte rugăciuni. Nu vorbea prea mult. Deși era mai mereu cufundată în rugăciune, reușea să rămână atentă la cei din jur. Dădea tuturor binețe, în special tinerilor, pe care cred că-i percepea ca pe propriii copii. Înclina ușor capul și zâmbind șoptea către tine: „Bine ai venit, puiuțu’!”.  
Avea mereu o pâine printre prinoasele pe care preotul le binecuvânta. Îndată ce se termina rugăciunea de binecuvântare, mama Bița lua pâinea și ți-o întindea, zicând cu convingere: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Nu scăpai până nu rupeai o bucățică, și o vedeai cum se întoarce către altă persoană: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Lua fiecare, căci nu dorea nimeni să supere o bătrânică atât de hotărâtă și binevoitoare. Unii mai zâmbeau pe ascuns, însă ea era atât de convinsă, încât parcă-ți transmitea și ție încredințarea că te-ai sfințit. Credea întocmai, căci avea inima curată și mintea deprinsă cu rugăciunea, credea cu sinceritatea cu care crede un copil. Noi toți cei din jurul ei, risipiți în prea multe griji lumești, cu mintea împrăștiată aiurea la tot felul de fleacuri, nu auzeam cuvântul Părintelui și nici nu acordam importanța cuvenită rugăciunii. Când slujba se termina, Bița își aduna sacoșele și lua încet și legănat drumul spre casa ei din Centrul Vechi al Bucureștiului. 

luni, 29 aprilie 2019

Manastirea Pasarea - loc de rugaciune, loc de regasire, loc de mantuire

Simtim adesea cum tot vuietul strazii a fost parca translatat in sufletul nostru. O stare de neputinta si neliniste ne stapaneste intreaga fiinta care se scufunda sufocata de griji si prea multe ispite. O stare care cerseste o pauza, care striga ragusit dupa ajutor, care suspina dupa liniste, meditatie si contemplare. La numai cativa kilometri de Bucuresti, in satul Pasarea, comuna Branesti, judetul Ilfov, tot cel impovarat si mistuit de griji poate face un popas vindecator pentru trup, minte si suflet. Intr-un cadru rupt parca din poveste, in minunata oglindire a Lacului Pasarea si in linistea Padurii Pustnicul, ne asteapta pe toti, tacuta si primitoare, Manastirea Pasarea. 
Un loc tamaduitor, cu vaste intinderi de verdeata, cu gradini multicolore ce abunda de flori care incanta sufletul si bucura ochiul, cu pomi si bancute de unde poti contempla frumusetea inconjuratoare, dar mai ales linistea. Linistea acestui loc, intrerupta doar de vreun ciripit de pasare, patrunde adanc in suflet. Te face sa stai in loc, sa nu vrei sa mai pleci. Tinha cu care viata se desfasoara aici de mai bine de 200 de ani s-a imprimat in tot locul si parca ai vrea sa iei putin cu tine.
Manastirea a fost infiintata in anul 1813 cu binecuvantarea staretului Timotei de la Manastirea Cernica, in locul indicat de o pasare. Asa se explica denumire de Pasarea. Nici nu e greu de crezut caci locul acesta strajuit de padure si lac abunda de pasarele fel de fel. Initial s-au ridicat o bisericuta mica din lemn si cateva chilii pentru maici. Trei ani mai tarziu, Sfantul Calinic de la Cernica a inaltat o biserica de zid, care a fost grav deteriorata la cutremurul din 1838. Tot Sfantul Calinic a ctitorit si biserica mica din cimitir, în 1834-1838, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar in 1846 incepe constructia bisericii mari, cu hramul Sfanta Treime.
In anul 1864, manastirea sporeste, deschizandu-se aici o scoala primara si un mic spital. Desi a fost pradata in mai multe randuri de bunuri si de putinele provizii din care maicile traiau, obstea a gasit mereu resurse si cu ajutorul bunului Dumnezeu viata monahala nu a fost intrerupta. Manastirea a inflorit chiar mai mult, in pofida tuturor vicisitudinilor, iar pentru valoarea sa artistica si spirituala, in 1955, a fost declarata monument istoric.
 Cu toate neajunsurile, maicile au razbit, rugandu-se si muncind din greu pentru a se intretine. Au biruit multe ispite, insa cea mai cumplita a fost in 1959, cand prin Decretul 410 maicile tinere au fost scoase din manastire. Ce poate fi mai cumplit decat stramutarea si ruperea tinerelor vlastare din slujirea in Hristos? Desi mai bine de 10 ani tinere vietuitoare au fost oprite de la intrarea in monahism, locul a chemat continuu la rugaciune, iar viata monahala si-a recastigat ostasele care lupta lupta cea buna.
Intre ani 1967 si 1975, manastirea a fost renovata, astfel incat s-a reusit conservarea si dainuirea in timp a acestui edificiu. In present, Manastirea Pasarea detine ateliere de croitorie si pictura, un muzeu, un seminar, un camin de batrani. Din mainile maicilor care lucreaza in ateliere ies lucruri de o frumusete rara, care aduc un plus de eleganta slujirii liturgice: vesminte arhieresti si preotesti, dvere, acoperaminte, racle pentru sfinte moaste si alte ornamente din argint sau email.
Muzeul manastirii promoveaza valorile romanesti si bogatia patrimoniului nostru cultural. Este o punte peste timp, o mica lada de zestre, care cuprinde icoane, broderii, ceramica, sculptura si carte veche. Caminul de batrani gazduieste si ingrijeste persoane care au nevoie de sprijin. Maicile si personalul medical angajat ofera permanent asistenta, un trai decent si multa dragoste celor care sunt in nevoie. Sunt grei ani batranetii, insa la Pasarea ei se usureaza, caci dragostea invinge si singuratatea, si neputinta, si boala.
Tot Manastirea Pasarea patroneaza si Seminarul Teologic Sfanta Filofteia din Branesti, care a fost infiintat in anul 1995, avand ca scop educarea atat in plan teoretic, cat si duhovnicesc. Cunostintele dobandite in cadrul seminarului au rolul de a inzestra tinerii cu o mai buna intelegere a importantei bisericii in viata personala, dar si pentru dainuirea neamului si a identitatii noastre.
Sunt multe activitati care impresioneaza aici, insa ce mai uimeste sunt randuiala si ravna cu care se desfasoara slujbele. Biserica este mereu cautata de credinciosii care marturisesc ca si-au gasit aici linistea si raspunsul la rugaciunile lor. Cu toate grijile lasate in grija lui Dumnezeu, toti se intorc acasa mai usurati. O racla mare care adaposteste moastele Sfintilor Pantelimon, Mina, Mercurie, Maria Egipteanca si multi altii asteapta mereu oaspetii impovarati pentru a le prelua grelele sarcini de pe umeri. Toate se usureaza, toate se umplu de bucurie si liniste, toate trec si dispar. Aici nu este loc de indoiala si confuzie. Aici totul indeamna la rugaciune, la introspectie, la linistire.

joi, 11 aprilie 2019

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica - negutatorul de lumina

Sunt oameni trimisi in lume parca intr-adins sa lumineze pentru altii. Ei ard incet, mistuindu-se pe sine pentru ca semenii sa poata tine calea. Sunt carjele care poarta mii de suflete ce schiopateaza incercand sa dobandeasca Cerul. Se indura Milostivul care si-a dat pe unicul Sau Fiu si mai trimite din cand in cand pe cate un ales al Sau pentru ca noi sa ne folosim, pentru ca noi sa ne mantuim, sa ne intoarcem din ratacire. Sa ne impartasim de lumina lor si de Duhul Sfant care prin ei lucreaza. Sa ne luminam, sa ne imbogatim duhovniceste, sa ne ridicam. Un astfel de trimis a fost si Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica - negutatorul de lumina, cel care a luminat deopotriva preoti, calugari si simpli mireni. I-a luminat intelectual si spiritual, invatandu-i sa-si traiasca in mod constient, asumat si plenar credinta. 
Chip luminos, calugar vrednic, teolog si ctitor de biserici, Sfantul Ierarh Calinic scria cu smerenie despre sine ... n-am castigat averi sau miselii, ci numai sfinte carti! N-am adunat aur si argint; n-am voit sa am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai singure cele de nevoie trupului.
Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica, numit in popor facatorul de minuni, s-a nascut la 7 octombrie 1787 in Bucuresti, primind la botez numele de Constantin. A deprins de mic tainele credintei crestine ortodoxe, pe care nu le-a mai parasit pana la sfarsitul vietii. Pe vremea cand nici nu implinise 20 de ani intra in Manastirea Cernica, iar un an mai tarziu devenea monah cu numele de Calinic. Acest mare postitor si rugator se pune cu toata sarguinta in slujba Domnului, intrecand in virtuti pe ceilalti vietuitori ai manastirii.
In 1818 este ales staret al Manastirii Cernica, de care s-a ingrijit cum a stiut mai bine, infruntand toate greutatile vremii: razboi, cutremur, saracie si multe neajunsuri. Cu multa rugaciune catre Maica Domnului si Sfantul Nicolae, invinge mari ispite si greutati. La Cernica a inceput zidirea unei biserici, dar si cultivarea pamantului si cresterea animalelor, pentru a asigura hrana si toate cele necesare calugarilor, care in vremea sa erau peste 350. Iubea disciplina duhovniceasca, pe care o considera indispensabila, esentiala in viata celor care imbratiseaza calea monahismului. Se straduia sa-i invete pe cei care-i pastorea sa se disciplineze pe sine, sa-i aduca la trezirea constiintelor, pentru a cuprinde intru totul libertatea in Hristos.
A tiparit la Bucuresti chiar si un indrumar in acest sens, Randuiala tunderii chipului monahicesc. Tinea mult la buna randuiala, la respectarea regulilor si la implinirea ascultarilor. Bun organizator, neobositul staret se ocupa in acelasi timp si de inflorirea altor manastiri, precum Pasarea, Snagov, Caldarusani... etc. Pentru vrednicia sa, in 1850 este numit Episcop la Ramnicu Valcea. O ascultare pe care din prea multa sa smerenie nu a dorit-o, dar pe care a implinit-o ca nimeni altul in vremea sa. Ajuns la aceasta slujire, si-a luat si mai in serios activitatea, deoarece avea o mare responsabilitate. Incepe si rezideste Catedrala Episcopala din Ramnicu Valcea, cu anexele sale si seminarul care fusese inchis cu ceva timp in urma. Manifesta un deosebit interes pentru inzestrarea culturala a clerului, dar si a credinciosilor. A redeschis tipografia de la Ramnic, unde au vazut lumina tiparului carti de slujba si de folos duhovnicesc pe care le distribuia gratuit. Doteaza cu carti si seminarul. Pentru o buna desfasurare a slujbelor bisericesti, deschide scoli pentru formarea de cantareti si paracliseri.
Tipareste numeroase carti indispensabile bunei randuieli bisericesti: Carte de preotie, Mineiul pe tot anul, Indrumator catre preoti si diaconi, Aghiasmatarul, Tipicul bisericesc, Slujba Sfintei Invieri, Carte foarte folositoare de suflet, Evanghelia, Octoihul, Juramantul preotilor... etc. Coresponda adesea cu Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Saguna, in privinta cartilor publicate, care au servit clerului si credinciosilor din toate provinciile romanesti. Prin tiparirea cartilor care s-au raspandit pe tot cuprinsul tarii si prin participarea sa la adunarile obstesti, Sfantul Ierarh Calinic a sustinut realizarea Marii Uniri de la 1918.
Deschide scoli la sate, pe care le randuieste sub conducerea preotilor. Infiinteaza la Craiova si Caracal scoli de fete, in care preotii predau gratuit. Scoala si cartea l-au preocupat in mod deosebit, insa nu a neglijat nici inaltarea de noi biserici si manastiri. In anul 1863 a dorit a construi o manastire la Frasinei, la care a pus asupra randuiala, care se pastreaza pana in zilele noastre. A iubit si sustinut material acest loc, care ca multe altele a inflorit in vremea sa. Dupa o bogata si rodnica activitate, in 1867, inaintat in varsta, revine din nou la Manastirea Cernica, unde ramane pana la sfarsitul zilelor sale. S-a intors acasa pentru a-si da aici ultima suflare, la 11 aprilie 1868.
O viata traita in slujba lui Dumnezeu si a semenilor. Sfantul Ierarh Calinic este un marturisitor, un model, un exemplu de vietuire in lume, insa fara a imbratisa catusi de putin duhul lumii. Un om care ne-a invatat ca, iubind randuiala aspra, postul si rugaciunea, se pot birui cele ale firii. Multe minuni a savarsit acest sfant prin indelunga rugaciune si postire, incredintandu-ne ca numai asa este placut Domnului. A fost canonizat in anul 1955, in vremea Patriarhului Justinian. A fost iubit in popor in vremea vietuirii sale, iar astazi mii de credinciosi trec pragul frumoasei Manastiri Cernica pentru a se inchina sfintelor sale moaste.
Cine nu a pus o rugaciune la racla sa? Cate mame nu si-au spus durerea? Cati nu si-au gasit raspuns cu ajutorul sau? Sfantul ne asteapta si ne poarta rugaciunile catre milostivul Dumnezeu. Sa-l rugam si noi cu toata nadejdea: De Dumnezeu purtatorule, parintele nostru Calinic, povatuitorule al calugarilor, podoaba cuviosilor si lauda arhiereilor, ajutatorule al celor din nevoi si facatorule de minuni! Cu nevointele tale, chip de sfintenie te-ai aratat, iar acum cu ingerii in ceruri te veselesti; cu care roaga pe Milostivul Dumnezeu sa ne daruiasca noua pace si mare mila

vineri, 5 aprilie 2019

Manastirea Delta Neajlovului - luntre spre Cer

Poporul nostru a imbratisat credinta crestina ortodoxa inca de la inceputurile crestinismului. Dovezi se regasesc pe tot cuprinsul tarii, vechile vetre monahale fiind in mare parte vii si in zilele noastre. Ne place sa credem ca, odata cu zilele moderne pe care le traim, putem lasa in urma toate ce tin de credinta ortodoxa si sa ne aliniem noilor trenduri si ideologii pe care societatea ni le propune. Avem gresit formata ideea ca batranii calugari ramasi in batranele manastiri urmeaza traiul lor inapoiat in slujba lui Dumnezeu, iar noi ne putem vedea de ale noastre fara ei, fara traditii, fara sarbatori si chiar fara Dumnezeu. Sunt oameni care traiesc in afara, doar strict pe orizontala, care nu accepta ideea ca sunt creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. 
Oameni care nu-L regasesc in viata lor, nu-L cauta, nu-L pretuiesc si nu-I spun Tata. Sunt liberi sa traiasca asa, deoarece in marea Lui bunatate le-a dat chiar El aceasta libertate. Insa nu toti au ales asa. Sunt multi, in zilele noastre, care au ales sa-I slujeasca, sunt multi care au patruns adanc tainele Sfintei Scripturi, si-au luat intr-adevar crucea si-I urmeaza, rezista tuturor intemperiilor si ideologiilor sociale. Desi secolul 21 a venit cu tentatii fel de fel, vedem ca la noi inca se mai construiesc biserici si manastiri, iar multi tineri intra in randul clericilor si al monahilor. 
Parcurgand drumul dinspre Calugareni catre frumoasa Manastire Comana cam la 7 km din drumul national (DN5 Bucuresti-Giurgiu), oricine poate trece pragul Manastirii Delta Neajlovului, din judetul Giurgiu, pentru a se convinge ca si in secolul 21 se pot inchega vetre monahale, care infloresc prin stradania unor preoti tineri. 
Dupa cateva sute de metri printre lanurile de grau si porumb se zareste in toata splendoarea lui ansamblul monahal ce are in componenta o bisericuta mica din lemn, un cimitir, corpuri de chilii, cateva anexe si biserica noua, mare cat o catedrala. In acest loc izolat de vaste intinderi agricole si de minunata delta a Neajlovului, intr-o liniste desavarsita, gasim o odihnitoare oaza de spiritualitate si un crampei de identitate romaneasca. Initial Manastirea Delta Neajlovului a functionat ca schit apartinand de Manastirea Comana. In prezent are statut de manastire. Recent construita, biserica mare, de zid, cu hramul Nasterea Maicii Domnului, sta tacuta ca o fortareata inaltata in pustiu, asteptand pe cineva sa-i treaca pragul, sa-i puna o floare la icoane, sa-i cante la strane. 
Bisericuta mica din lemn, cu hramul Inaltarea Domnului, ni se dezvaluie zvelta si vesela, ca un vechi locas maramuresean, primitor si pastrator al traditiilor si valorilor romanesti. Imediat ce i-ai trecut pragul, esti invaluit de mirosul natural de lemn care te poarta cu gandul la traiul autentic de odinioara al taranilor gospodari. Barnele groase de lemn, scartaitul fin al podelei si multitudinea icoanelor agatate in cuie creeaza un spatiu pe care noi, orasenii mai tineri, l-am vazut doar pe la Muzeul Satului. Desi are un aer vechi si rustic, bisericuta este totusi cat se poate de noua, fiind tarnosita la data de 2 mai 2004 de catre vrednicul de pomenire Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la vremea aceea. 
Corpurile de chilii si celelalte anexe, printre care si o trapeza, sunt inca in constructie. Tot aici mai este si un mic paraclis cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Lipsa fondurilor face anevoioase lucrarile, insa nadejdea tanarului parinte staret Gamaliel este ca intr-o zi totul va fi dus la bun sfarsit. El continua munca si visul parintelui arhimandrit Irineu Iurascu, de a inchega aici o obste monahala, care sa duca peste veacuri credinta neamului nostru. Fost staret al Manastirii Comana, parintele Irineu Iurascu a fost primul staret al Manastirii Delta Neajlovului, dedicandu-si tot restul vietii sale pentru terminarea constructiei bisericii mari. Cand a trecut la cele vesnice, in data de 19 august 2016, slujba inmormantarii s-a savarsit chiar in biserica mare a carei contructie era finalizata. 
Desi biserica tip catedrala are o lungime de 30 m si o latime a absidei de 18 m, s-a dovedit aproape neincapatoare la slujba de inmormantare a celui ce este considerat ctitorul ei principal. Credinciosi si monahi din toate partile s-au adunat pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel ce a gandit atat de frumos amplasarea si ridicarea acestui impozant lacas de cult. Mormantul parintelui se afla, cum era si firesc, in curtea manastirii. Cand parintele Ieromonah Gamaliel a preluat staretia, ansamblul monahal nu avea alti vietuitori. Singuratatea nu l-a speriat pe tanarul si energicul parinte, care a vazut in acest fapt o provocare si o oportunitate de a se pune mai cu sarg in slujba lui Dumnezeu. A slujit si a muncit fara incetare atat in biserica, cat si la restul treburilor care se desfasoara intr-un astfel de loc. Prin stradania sa, slujbele se tin cu regularitate, iar cu ajutorul credinciosilor, reuseste sa infrumuseteze si celelalte corpuri anexe ale manastirii. 
Un popas in acest loc minunat ne-ar putea readuce aminte ca avem o credinta si o datorie de a pastra si a perpetua valorile pe care acest neam le-a mostenit de la inaintasi. Ne putem apleca si astazi catre cele ziditoare de suflet, fara a ne simti inapoiati, invechiti. Ansamblul monahal Delta Neajlovului, nevointa si staruinta parintelui staret, toata aceasta inca frageda lucrare ne arata ca se poate si ne invita sa fim partasi bucuriei de a contribui la imbogatirea patrimoniului bisericesc si a valorilor neamului care vor fi transmise generatiilor viitoare. 
Tot omul este chemat la sfintenie si are la dispozitie toate cele necesare pentru a urca pe scara spre Imparatia lui Dumnezeu, insa lucrarea fiecaruia inalta sau coboara. Doar Dreptul Judecator stie tainele pasilor si greutatea roadelor noastre. El vede si vamesul si fariseul din noi, vede si pe cel ce uneste, si pe cel ce dezbina, vede si pe cel ce aduna, si pe cel ce risipeste. Manastirea Delta Neajlovului poate fi luntrea care ne poarta la Cer.

sâmbătă, 23 martie 2019

Pro-VIATA

Asa cum ne-am obisnuit de cativa ani in luna martie, romanii au ocazia de a participa la Marsul pentru Viata. Tema marsului de anul acesta este Unic din prima secunda. Organizat la data de 23 martie in peste 500 de localitati din Romania si Republica Moldova, are in primul rand rolul de a sprijini femeile in criza de sarcina, de a le incuraja si a le ajuta sa aduca pe lume pruncii pe care-i poarta in pantece. In al doilea rand, marsul are rolul de a trage un semnal de alarma in ceea ce priveste usurinta, chiar firescul cu care practica avortului s-a instalat in vietile noastre. Familia, medicii, apropiatii, toti il recomanda ca pe o solutie salvatoare in cazul unei sarcini nedorite. 
E greu de crezut ca in zilele noastre trebuie sa militam pentru viata, insa datele arata ca e nevoie de suport. Rata avorturilor atinge cote alarmante. Cifrele sunt infricosatoare. Cauzele sunt diverse - de la lipsuri materiale si probleme medicale pana la lipsa unei familii care sa asigure un climat propice cresterii unui copil. Sunt situatii fel de fel, unele cu adevarat grele, insa, indiferent care sunt neajunsurile, trebuie sa intelegem si sa acceptam ca o viata e un dar de la Dumnezeu si nu o putem lua. Orice fiinta are dreptul sa se nasca, sa creasca si sa-si implineasca menirea pentru care a fost lasata pe pamant. 
Nimic nu este intamplator, nici o viata nu este lipsita de importanta, nici un drum nu este lipsit de sensToate sunt ingaduite prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar daca El da viata, omul nu are dreptul sa o ia. S-a ajuns la asa o neglijenta, incat aproape in toate familiile s-au intamplat avorturi, mai toti cunoscutii nostri au recurs la un moment dat la un astfel de act. Dispunem de vieti in chip odios, decidem fara remuscare, ucidem fara sa privim in urma. Viata nu e o intamplare, e un dat. Un dat cu care prea lesne ne jucam. Milioane si milioane de suflete nenascute atarna si trag in intuneric neamul nostru, care si asa e destul de bolnav si batran. Nu mai vrem copii deoarece suntem comozi si coplesiti de griji mai mult sau mai putin intemeiate. 
Alegem moartea, uitand ca cel mai de pret dar este viata. Desi suntem fiinte rationale, am devenit mai cruzi decat animalele. Avem o lista intreaga de drepturi, chiar si dreptul de a ucide. Nu acceptam o alta cale, nu ne asumam nimic, iar daca cineva incearca sa ne atraga atentia ca gresim, imediat linsam, catalogam, condamnam la tacere. Adesea, militantii pro-viata sunt vazuti ca niste inapoiati, ingusti la minte, care nu accepta ca societatea a evoluat. E drept ca a evoluat, dar omenirea a decazut atat de mult incat pacatul a devenit drept, patima este placere, iar grotescul este normalitate. Fiecare face ce-i place, iar restul e... tacere. 
Marsul pentru Viata rupe tacerea. Este vocea pruncilor nenascuti care striga in intuneric. Sunt fii si fratii nostri care n-au apucat sa vada lumina zilei. Sunt Romania din umbra, care-si plange nesansa la viata. Toate aceste suflete nedorite si neiubite de nimeni sunt adanc amprentate in constiinta poporului nostru. Ele raman acolo ca un bagaj negativ ce inclina balanta in defavoarea noastra. Marsul pentru Viata ne reaminteste ca avem datoria de a avea grija de toate fiintele umane care se vor naste. Orice criza de sarcina este o responsabilitate a noastra, a tuturor. 
Cine stie cate drame traiesc femeile si tinerele adolescente de langa noi? Doar Dumnezeu cunoaste framantarea launtrica a fiecareia. El stie masura, staruinta, rabdarea, suferinta si nevointa noastra. El vede zbuciumul mamei care nu-si poate aduce pe lume copilul, El vede frica si incertitudinea. Sunt multe greutati, temeri si reprosuri pe care uneori femeile pur si simplu nu le pot depasi. E nevoie de sprijin si intelegere. E nevoie de empatie. E nevoie de traire alaturi de aproapele nostru, cu inima larg deschisa, cu mainile ferm intinse. De cele mai multe ori Dumnezeu ne vorbeste si ne arata calea prin cei de langa noi. 
Avem in jur familia, prietenii, colegii, profesorii, cunoscutii si necunoscutii. Se naste fireste intrebarea: prin care dintre ei vorbeste? La cine ne uitam? Cine este aproapele meu? Traim  in comuniune si stim prea bine ca, iubind pe aproapele, iubim de fapt pe Dumnezeu. Usor si frumos de spus, insa egoul personal ne pune adesea in dificultate. Femeia in criza de sarcina poate fi aproapele care asteapta ajutorul si grija noastra. Familiile nevoiase, tinerii, cei singuri sunt aproapele nostru. Copilul nenascut inca poate deveni aproapele si prietenul nostru. Si cine stie? Poate salvatorul nostru... 

sâmbătă, 9 martie 2019

Mucenicii - traditie si credinta

Noi romanii, desi suntem vazuti codasii Europei, inapoiati, ramasi in Evul Mediu, avem o bogatie de valori si traditii unice, care ne definesc intre natii. Suntem ospitalieri, primitori, iubitori de natura, dar mai cu seama suntem legati de obiceiurile pe care le-am mostenit de la strabuni. Aceste obiceiuri starnesc interes. Nu putini sunt cei care vin la noi in tara, cautand sa simta si ei un crampei din bucuria de a fi roman. Sunt surprinsi sa vada ca noi inca avem sate, straie populare, traditii, biserici, manastiri, mestesugari...etc. 
Multi vad pentru prima oara o fantana, o capita de fan, o caruta, o coasa. Cel mai mult impresioneaza traditiile noastre, care in mare parte sunt legate de biserica si de marile sarbatori. Intr-o Europa secularizata, legatura pe care neamul romanesc o are cu Dumnezeu este ceva inedit, rar, insa incantator. Toate obiceiurile legate de botez, nunta, inmormantare, Craciun, Paste, Rusalii sunt surprinzatoare pentru europenii obisnuiti sa traiasca fara a se raporta la Dumnezeu.
Un obicei frumos, inedit si inca viu este si cel al "mucenicilor". In data de 9 martie, Biserica ii praznuieste pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia. Acestia si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, cu pretul vietii. Deoarece nu au vrut sa-si lepede credinta, au fost lasati sa inghete in lacul Sevastiei. In amintirea acestei sarbatori, poporul roman pastreaza mai multe obiceiuri. In traditia populara, ziua de 9 martie marca inceputul muncii pamantului. Acum plugul era scos si se trasau primele brazde care urmau a fi insamantate pentru recolta de peste an.
Tot in ziua de 9 martie, gospodinele pregateau un aluat din care formau 40 de figurine sub forma cifrei 8, pe care le coceau la cuptor. Forma cifrei 8 are un sens teologic, simbolizand ziua a opta, cea care nu se sfarseste, care este vesnica. In functie de zona, mucenicii aveau dimensiuni diferite si se serveau diferit. In Tara Romaneasca, figurinele mici se fierbeau in apa cu diverse mirodenii, in Moldova se faceau colaci mai mari, inmuiati in sirop si tavaliti in nuca. Mi-aduc si acum aminte cu mult drag cum, copil fiind, rasuceam coca si formam micile optulete pe care le puneam pe o hartie la uscat. Aveam grija sa fie toate la fel, sa nu fie strambe si sa nu se lipeasca intre ele. Faceam multe, cateva sute, si nu plictiseam. In dimineata zilei de 9 martie, bunica fierbea micile mele opere de arta, punand coaja de lamaie, zahar, esente, scortisoara si la sfarsit nuca macinata. Se imparteau in vase de lut, insotite de o lingura de lemn.
Acum din pacate, la oras, aceasta traditie si-a pierdut amploarea. Rar se mai fac in casa, deoarece magazinele ne asteapta cu mucenicii gata facuti la punguta, iar patiseriile ne imbie cu vitrinele lor pline de bunatati. Lucrurile s-au simplificat. Avem senzatia ca facem economie de timp si trecem prin toate in mare graba, insa trebuie sa reflectam bine la ceea ce pierdem. Bucuria lucrului facut in casa cu propria sudoare, bucuria lucrului facut in familie cu copii nerabdatori in jur, casa mirosind a toate aromele si bucuria impartirii din propria truda sunt lucruri pe care le pierzi atunci cand alegi o portie de mucenici de la patiserie. Pentru ca doresc sa impart la Biserica, am ales sa fac mucenici moldovenesti. Sunt mai usor de transportat si impartit.
Mi-am facut putin timp si am framantat aluatul din 450 ml lapte, 125 g zahar, 50 ml ulei, 2 oua, 3 pliculete drojdie uscata, zahar vanilat si aproximativ 1 kg faina. L-am lasat sa creasca cam o ora. Apoi mi-am uns mainile cu ulei si am modelat colaceii in forma cifrei 8, pe care i-am asezat in tava avand grija sa las putin spatiu intre ei, deoarece mai cresc. I-am pus in cuptor si am facut siropul dintr-o cana de apa, 150 g zahar si coaja de la o lamaie. Cand mucenicii s-au rumenit, am turnat siropul caldut peste ei. I-am lasat sa se bucure de baia calduta care i-a imuiat putin. Pentru un plus de savoare si aspect i-am uns cu miere si i-am tavalit prin nuca macinata. Mi-a luat ceva timp, dar merita tot efortul.
Este o traditie frumoasa pe care ar fi pacat sa o pierdem. Este o marturisire a faptului ca suntem crestini ortodocsi si ca iubim traditiile neamului nostru. 

sâmbătă, 2 martie 2019

Cartea si tiparul - lumini ale neamului

Suntem inconjurati de carti. Mai bune sau mai rele, le gasim peste tot, le iubim sau le ignoram, le dam importanta sau, dimpotriva, sub mirajul progresului tehnologic, incercam sa scapam de ele. Mai nou preferam cartile pe suport digital. Putem avea o intreaga biblioteca pe un mic stick pe care-l purtam cu noi oriunde mergem. Putem accesa usor informatia care ne intereseaza, fara a mai merge la biblioteca, fara a mai rasfoi carti groase si pline de praf. Lumea evolueaza atat de repede si se descotoroseste atat de usor de ceea ce considera invechit, incat ma tem ca in cativa ani cartile vor deveni doar simple exponate de muzeu. Probabil vor rade de noi nepotii cand ne vor vedea cu o carte in mana. 
Ei nu vor intelege nostalgia noastra pentru cultura asezata si solida pe care cartea ti-o poate oferi. Desi accesul la informatie este facil, totusi gradul de cultura este in scadere. Unele studii arata cum capacitatea de memorare a scazut odata cu evolutia tehnologica. Avem mereu la indemana informatia, prin urmare, nu mai suntem nevoiti sa depunem nici un efort intelectual, creierul nemaifacand exercitiul de a memora. In timp, anumite capacitati cu care am fost inzestrati se pierd, nefiind exersate. Disparitia cartilor ar fi o mare pierdere pentru omenire din multe puncte de vedere. In urma cu cateva sute de ani, o carte era o mare valoare, astazi, ea este o banalitate. Generatia tanara nu o apreciaza si nu-i intelege importanta poate si pentru ca nu-i cunoaste traseul prin negura timpului. 
Au fost vremuri cand cartile nici nu existau si asta e foarte greu de inteles in zilele noastre. Au fost vremuri cand pentru ca o carte sa vada lumina tiparului treceau ani intregi. Este ciudat sa intelegi asta, cand astazi si un copil poate sa scoata la imprimanta printr-o singura apasare de buton cateva pagini in doar cateva secunde. In zilele noastre, scoala este obligatorie, insa, acum cateva sute de ani, doar cei mai instariti aveau privilegiul de a urma o scoala. Nu existau carti, nu avea cine sa le scrie si nici nu prea avea cine sa le citeasca. Neamul nostru, fiind unul crestin, a avut acces la invatatura chiar prin intermediul bisericii. 
Primele carti pe care stramosii nostri le-au citit au fost cartile de cult, iar primii invatatori au fost monahii si slujitorii altarelor. Scoala a inceput in biserica, iar cartea de baza era Ceaslovul. Mai intai s-a invatat de pe manuscrise, iar mai apoi a aparut si la noi textul tiparit. Asta se intampla in secolul 16, in Tara Romaneasca si ceva mai tarziu in Moldova. Prima carte a fost Liturghierul tiparit de Ieromonahul Macarie. Sarb de origine, iscusit in ale tiparului, a infiintat prima tipografie la Manastirea Dealu, Targoviste. Aici apar intre 1508 si 1512 primele carti de cult in limba slavona, Liturghierul, Octoihul si Tetraevanghelul. O alta personalitate marcanta in istoria evolutiei tiparului in tara noastra este Diaconul Coresi. El scoate de sub tipar mai multe titluri de carte care erau folosite in biserica, dar si in scoala. O parte dintre acestea chiar in limba romana. Odata cu dezvoltarea tiparului se dezvolta si scolile, dar in acest timp capata forma si limba romana, care se imbogateste si se incheaga. 
In manastirile din Moldova functionau scoli de copisti. Manuscrisele au fost multa vreme singura posibilitate de raspandire a cuvantului, pe langa viul grai. Abia in 1643 apare la Iasi Cazania Mitropolitului Varlaam, o carte foarte importanta, care a circulat pe intreg teritoriul Moldovei, dar si in Transilvania. Mitropolitul Dosoftei, un alt mare carturar, reuseste printr-o munca asidua sa imbogateasca patrimoniul tipariturilor romanesti, prin traducerea si tiparirea textului Sfintei Liturghii in limba romana. Tot el este si autorul Psaltirei in versuri, dar si al traducerii Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Pe cheltuiala lui Serban Cantacuzino si sub atenta indrumare a Episcopului Mitrofan se tipareste "Biblia la Bucuresti", in anul 1688. O carte care da acces clericilor si crestinilor de rand sa cunoasca si sa aprofundeze textul Sfintei Scripturi. 
Biserica, prin ierarhii ei, a fost permanent in sprijinul credinciosilor, mai ales in ceea ce priveste educatia. Nu numai prin transmiterea invataturii de credinta, dar si prin culturalizarea poporului, punand la dispozitie carti si invatatori, cu ajutorul carora oamenii de rand au deprins tainele scrisului si ale cititului. Ca marturie sta si primul abecedar din Moldova, alcatuit de Mitropolitul Iacov Putneanu. El indemna mereu parintii sa trimita copiii la scoala, pentru a nu ramane ca dobitoacele din batatura. 
Ieromonahul Antim Ivireanu - tipograful georgian care s-a ciubarit la sanul poporului roman, a condus tipografia din Bucuresti. El impune limba romana in cult. Cunoscator a mai multor limbi, a iubit mai cu seama limba noastra. Invatand bine mestesugul tiparului, traduce si tipareste multe carti in limba romana. Ajuns egumen la Manastirea Snagov, infiinteaza o scoala de tipografi si tipareste mai multe carti. Apoi ajunge la Ramnic, unde tipareste Molitfelnicul, tot in limba romana. A contribuit la luminarea neamului, desi era strain. Poate ca a gasit aici acel acasa dupa care tot omul tanjeste. Pentru vrednicia, activitatea si implicarea sa a fost numit Mitropolit al Tarii Romanesti. Un carturar desavarsit, care a inteles si iubit atat de mult neamul romanesc, incat s-a pus cu toata priceperea mintii si inima in slujba sa.
Impresionanta este si lucrarea de traducere a Filocaliei de catre Sfantul Paisie Velicicovschi. Un eferot greu, poate chiar imposibil de imaginat in vremurile pe care le traim. In Transilvania, Sfantul Ierarh Andrei Saguna tipareste in tipografia de la Sibiu Biblia cu ilustratii (1856-1858) si multe alte titluri. Carti de cult si manuale deopotriva. Sunt multe figuri marcante alte istoriei tiparului in tara noastra care au contribuit la dezvoltarea culturii si a limbi. Tipografiile din Bucuresti, Iasi, Brasov, Buzau, Targoviste, Sibiu etc. au deschis accesul la educatie. Carturari luminati din toate cele trei provincii romanesti au facilitat ca fratii din acest spatiu sa aiba aceeasi cultura, aceeasi limba si aceeasi invatatura de credinta. 
Meritul lor nu poate fi sters din istoria devenirii noastre, chiar daca ne-am modernizat. Ceea ce avem astazi se bazeaza pe ceea ce inaintasii nostri au adunat cu multa sudoare si ne-au transmis. Fara toata activitatea lor nu am avea cultura si dezvoltarea la care s-a ajuns. S-a plecat de jos, de la textul scris de mana la lumina lumanarii si nu trebuie sa uitam asta. S-a tradus cuvant cu cuvant, s-a cules litera cu litera, s-a tiparit pagina cu pagina, ore si zile, poate ani de truda, totul pentru o carte care sa slefuiasca minti, sa starneasca interes si sa deschida noi orizonturi. Fiecare carte a fost o caramida ce a contribuit la unitatea si zidirea culturala a neamului nostru. In fiecare tipografie s-a plamadit identitatea noastra culturala. Tiparul si cartea si-au dat mana pentru Romania Mare, iar daca pretuim Romania, trebuie sa pretuim toate acele lucruri care au condus la formarea ei. 

vineri, 8 februarie 2019

Avutia natiunii

Avem o deosebita preocupare pentru resurse. Fiecare stat isi masoara resursele si in functie de ele detine o asa-zisa putere si un grad de dezvoltare. Vorbim de tot felul de lucruri care sunt atent monitorizate, distribuite, clasificate, astfel incat sa utilizam eficient ceea ce universul ne ofera sau ceea ce noi am produs de-a lungul timpului. Toate se traduc in bani, in profit sau pierderi, in costuri, cheltuieli, avantaje, dezavantaje, predictii etc. Scenariile sunt multe, interesele pe masura, iar dorinta omului de stapanire intrece orice limita.
De cand lumea si pamantul, interesul pentru resurse a generat invidii, controverse, razboaie. A macinat lumea, a mutilat-o, a rupt-o de Creatorul ei. A intors pe frati unul impotriva altuia, a nascut tradarea, a sters popoare de pe harta lumii. Neamurile s-au canibalizat intre ele, asa au aparut sclavia si robia, paturile sociale, bogatii si saracii. Lupta pentru resurse genereaza si astazi razboaie, desi trambitam despre pace, lumea intreaga este in plin razboi. Materialele radioactive, petrolul, diamantele, gazele naturale au fost si inca sunt marul discordiei generator de conflicte. 
Asta se intampla pentru ca ne uitam doar la cele materiale, ignorand orbeste cea mai de pret resursa a unui popor: credinta. Nadejdea in Dumnezeu aduce binecuvantare, unitate si dragoste intre semeni si unde sunt acestea, toate sunt bune si multumitoare. Poporul nostru a fost binecuvantat dintru inceput primind invatatura de credinta ortodoxa de la Intaiul chemat dintre apostoli, Sfantul Apostol Andrei, care este numit ocrotitorul Romaniei. El a adus samanta invataturii crestine primite chiar de la Domnul nostru Iisus Hristos si, gasind loc fertil, a plantat-o pe meleagurile Dobrogei de astazi.
Aceasta a rodit insutit si inmiit, raspandindu-se pe intreg teritoriul tarii, devenind principala resursa din care inaintasii nostri s-au hranit. S-au ridicat mari duhovnici care au calauzit sufletul neamului prin negura timpului, ei fiind cheia supravietuirii si a continuitatii noastre. Unii sunt cinstiti astazi in randul sfintilor, deoarece faptele lor, marturisirea adevarului de credinta, modul de vietuire si evlavia oamenilor au facut ca acestia sa fie canonizati de Biserica Ortodoxa Romana. E plin sinaxarul de sfinti romani care au carmuit tara in vreme de razboi, de foamete, in vreme de prigoana. Marii duhovnici au ascultat si au imbarbatat poporul, au sfatuit conducatorii, au invatat si au intarit sufletele ostenite. Ei au sters lacrimile mamelor cu inimile sfasiate de durerea fiilor jertfiti pe altarul patriei, ei au mangaiat pe batranii uitati, au asezat in buna randuiala pe cei rataciti in valtoarea vietii. Ei au fost sursa la care s-au intors fiii rataciti pentru a deprinde tainele iubirii lui Dumnezeu.
Aceasta resursa insa nu a fost niciodata pretuita la adevarata ei valoare. Dintotdeauna, acesti oameni au fost prigoniti, marginalizati, iar din pacate, astazi, cand putini au mai ramas, societatea in continuare sta oarba si surda, nestiind cum sa se foloseasca un dar esential al neamului nostru. S-au stins din aceasta scurta viata pamanteasca faclii precum parintii Iustinian Chira, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iustin Parvu, Proclu Nicau, Arsenie Papacioc, Teofil Paraian, Constantin Galeriu si multi, multi altii. Ei astazi vegheaza si plang din cer, nadajduind mantuirea noastra. Au vorbit mereu cu Dumnezeu despre noi, chiar si atunci cand multi dintre ei au petrecut ani grei in inchisori, pentru ca nu au imbratisat ideile unui regim ateu care, in dorinta de a sterge orice urma a lui Dumnezeu de pe pamant, a demolat bisericile, a transformat unele manastiri in aziluri pentru batrani si bolnavi, a mutilat oameni.
Au fost inchisi, batuti, chinuiti, infometati, insa au fost liberi in Hristos si s-au hranit cu Hristos. Dumnezeu nu a putut fi sters din inimile oamenilor de nici un regim, ba mai mult si-a facut prezenta intarind pe cei prigoniti. Ii indemna parintele Calciu Dumitreasa in 7 cuvinte pe tineri astfel: Nu te teme, tinere, sa te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme sa respingi o ideologie ateista, care urmareste sa-ti anuleze sufletul ca entitate metafizica, sau macar sa ti-l schilodeasca. Nu te teme sa afirmi ca neamul nostru este dintru inceputurile lui crestin si ortodox, ca douazeci de ani de ateism impus si de propaganda nu-i pot opri aspiratia spre absolut. Crede si iubeste! Credinta te face liber, iubirea te uneste. Vei fi liber in unirea cu Iisus Hristos si vei ramane in dragostea Lui.
Ei au fost cu adevat liberi in Hristos si astfel au putut indura persecutia si ocara, devenind mai apoi vasele alese in care Hristos a desertat priceperea, rabdarea si cuvantul de invatatura, din care toti acesti mari duhovnici i-au adapat pe cei care le-au cerut ajutorul. Au fost atat de liberi, incat si pe vrajmasii lor i-au iubit. Viata lor launtrica, trezvia, postirea i-au vindecat de orice suferinta. Nu aveau nimic si totusi lumea venea sa le ceara, iar ei dadeau cuvant de folos, alinare si iertare. Fara ei lumea ar fi luat-o razna, insa, urmand povetele toate, se linisteau. Au fost carjele multor suflete amputate, au fost bratele si picioarele multor osteniti pe care i-au invatat pas cu pas mersul alaturi de Hristos. Au fost faclii in intuneric si ancore in vreme de furtuna, pansament peste rani si leac impotriva pacatului.
Stiau sa plece urechea la problemele celuilalt, sa dojeneasca fara sa raneasca, sa accepte neputintele si sa nu le judece. Se sting rand pe rand duhovnicii neamului si ne raman doar invataturile si sfaturile din scrierile lor, pe care in graba noastra cotidiana nu prea avem timp sa le citim. Ne pierdem resursele ziditoare si vom orbi sufleteste pentru ca, neavand calauze, vom razbi cu greu in tarina plina de spini si palamidaAm fost binecuvantati cu multe daruri, insa patimile noastre nu ne lasa sa le vedem. Ne plecam prea mult spre cele din exterior, spre cele materiale, spre cele ce dezbina, spre placeri de moment, trecatoare. Credinta ortodoxa in care s-a nascut acest neam este darul cel mai de pret.
Este izvorul nesecat din care toate generatiile s-au alimentat, prin intermediul duhovnicilor. Sa nu ramanem crestini la modul declarativ, ci sa cautam sa devenim crestini lucratori ai faptelor bune. Avem si cautam mereu duhovnici mari, trebuie, insa, sa devenim crestini buni, demni de invatatura lor. Ei cresc odata cu noi, se intaresc vazandu-ne pe cale. Sa curatim fantana sufletului nostru, ca in ea sa izvorasca APA CEA VIE, pentru ca doar in loc curat se poate oglindi Hristos. Avand aceasta resursa si valorificand-o, in veci nu vom inseta, in veci nu ne vom clatina.

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Amnezia cotidiana

Uneori nu inteleg ce se intampla cu noi. Cum am ajuns atat de indiferenti, ignoranti si obtuzi. Mass media, grija noastra de multe, lipsa educatiei... etc. au facut din noi oameni fara memorie si fara constiinta, oameni amnezici. Cu doar doua zile inainte de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Romane, la un post de radio se vorbea cu mare entuziasm despre "ziua indragostitilor", care se apropie cu pasi repezi. Se mentionau cateva evenimente ce vor avea loc in aceasta zi a iubirii, la care tinerii in special sunt asteptati sa participe. Nimic despre Mica Unire de la 1859, nimic despre domnia lui Alexandru Ioan Cuza. 
Nici un cuvant despre celebrarea a 160 de ani de la Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, despre ce a insemnat pentru Romania acest pas in infaptuirea Marii Uniri, despre oamenii sau contextele sociale si politice care au favorizat formarea statului ai carui cetateni suntem. Tinerii sunt invitati doar la distractie, sunt condusi cu zaharelul spre tot soiul de activitati care nu au un rol ziditor, educator, hranitor intelectual. Totul se rezuma la satisfacerea placerilor de moment, la trairea clipei in mod mediocru. Nu se cultiva interesul pentru cunoasterea istoriei si a identitatii noastre de credinta si de neam, deoarece aceste lucruri sunt considerate ca fiind depasite. Noutatea suscita interesul si asta nu e un lucru rau, insa "noutatea" pe care societatea ne-o serveste astazi prin mai toate mijloacele de comunicare este lipsita de valori.
E o noutate seaca, bazata pe lucruri marunte, care deconstruiesc omul, il dezbraca de esenta si-l reconstruiesc fara identitate, fara radacina, fara sens. Se cladeste omul-marioneta,  controlabil, mare consumator, usor de ghidat spre ceea ce societatea si-a propus sa infaptuiasca. Totul este marketing, iar omul este pionul purtat de colo-colo pe propria-i cheltuiala. Cu ocazia zilei de 24 ianuarie, lumea spera chiar la o minivacanta, insa nu pentru a rememora evenimente petrecute cu 160 de ani in urma, sau pentru a participa la manifestari ce s-au desfasurat cu acest prilej. Nu, lumea abia astepta sa ia cu asalt mall-urile si toate magazinele care la sfarsit de ianuarie ne propun reduceri promotionale la articolele de iarna. Dorinta de a cumpara este atat de mare, incat weekendul la mall are prioritate.
E trist ca au ajuns tinerii nostri sa stie mai multe despre sarbatori importate si nimic despre evenimentele ce au marcat istoria poporului nostru. Avem copii inteligenti fara indoiala, insa, daca nu sadim in sufletele lor valori autentice si nu le oferim repere solide, inteligenta lor paleste repede. Este de neconceput sa nu traim ancorati in realitatea poporului din care ne-am nascut, sa nu-i stim trecutul si valorile. Am uneori senzatia ca vrem sa ne construim alta identitate. Ne departam de tot ceea ce e romanesc si ne indreptam cu buna stiinta spre lucruri ce nu ne apartin, fara sa ne punem problema cum asimilam si cum ne impropriem noua identitate catre care tindem. Si cum ramane cu ce lasam in urma? Pentru ce si pentru cine s-au jerfit zecile de mii de oameni pe campurile de lupta, in lagare si inchisori? Pentru cine au infaptuit aceasta tara inaintasii nostri? Suntem consternati de migratia romanilor in tari straine, insa ne educam copiii silindu-i sa caute sa-si faca un viitor mai bun in alta tara. Traim la voia intamplarii si cautam vinovati pentru situatia la care s-a ajuns, fara sa ne intrebam daca avem vreo vina. Amnezia aceasta cotidiana ne lasa fara memoria trecutului si ne trimite intr-un viitor incert. Incet, incet ne pierdem traditiile, ne pierdem radacinile si identitatea, iar daca ne pierdem identitatea, ne pierdem neamul. 

marți, 15 ianuarie 2019

Mihai Eminescu - Poetul Neamului Romanesc

Cred ca nu incape nici o indoiala asupra faptului ca sarbatoarea Zilei Culturii Nationale nu putea fi stabilita decat la 15 ianuarie, cand este si ziua aniversara a celui mai de seama poet al neamului nostru: Mihai Eminescu. I s-au atribuit titluri precum Poetul nepereche, Luceafarul poeziei romanesti... etc., insa, intai de toate, Mihai Eminescu ramane poetul neamului, deoarece mai mult decat orice a iubit si a cantat in versuri neamul din care s-a nascut, traditiile, oamenii, bogatiile si toate frumusetile lui. A fost un nationalist convins, lucru dovedit de intreaga s-a opera, care ne-a ramas mostenire, parca intocmai pentru a ne convinge ca nu gresim iubindu-ne tara cu tot ce are ea mai scump. 
Scria in ziarul Timpul in anul 1878: e nobil rasadul din care s-a prasit acest mic popor romanesc, si, desi planta nu e mare, rodul e frumos si imbelsugat. A fost preocupat de problemele politice si sociale ale romanilor, iar adesea, in articolele sale, mustra clasa politica pentru deciziile luate, aparand cu vehementa interesele mult-iubitei tari. A militat pentru unitatea romanilor, vis pe care nu a apucat sa-l vada implinit, plecand dintre noi cu mult inainte de Marea Unire de la 1918.
Credea in unitate, iubea fiecare palma de pamant, tinea cu sfintenie la avutul patriei si nu dorea stirbirea resurselor ei. Scria taios si raspicat astfel: Organul Ministerului de Externe vorbeste de compensatii suficiente. Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vreo plata pentru o palma macar din pamantul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd si se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vand, nici se cumpara, nici se schimba (Opere, vol X).
Nutrea ca romanii sa fie independenti, sa se bucure de libertate, sa poata sta cu fruntea sus intre marile imperii, fara sa se teama de razboaie. Un stat roman inconjurat de state slave poate sa fie pentru vrajmasii poporului roman o iluziune placuta; pentru romani insa el este o nenorocire, care ne prevesteste un nou sir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mangaie decat constiinta trainiciei poporului roman si nadejdea de izbanda (Timpul, iunie 1878). Nu suferea sa vada cum pradatorii ravneau la granitele tarii sa puna mana pe vreo bucatica de pamant. Romanii au fost dintotdeauna inconjurati de popoare care secole de-a randul le-au scrijelit avutul, le-au ingropat fiii si le-au tulburat linistea.
Prea v-ati aratat arama sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
 (Scrisoarea III)
Dorea viata lunga poporului sau, prosperitate, pace, libertate. Avea numai ganduri frumoase pentru tara sa, pe care o numeste "dulce".
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!

In versurile sale nu uita sa mentioneze situatia nu tocmai buna a romanilor, pe care-i incuraja sa nadajduiasca, sa cheme in ajutor pe sfintii neamului, care vegheaza neincetat pentru mantuirea lor.Este cutremuratoare poezia Doina in care parca toata fiinta sa se chirceste de suferinta si necazurile semenilor dintr-un hotar in altul, semn ca toata tara era macinata de durere.
De la Nistru pan' la Tissa
Tot romanul plansu-mi-s-a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.

Dorul de tara l-a macinat intens in vremea cand a fost plecat la studii. Era mereu cu gandul acasa, la codrii si la izvoare. Il durea departarea. Din strainatate, o poezie in care, incapabil sa gasesca vreo placere in cotidianul strain sufletului sau, isi plange in versuri dorul.
Cand tot se-nveseleste, cand toti aci se-ncanta,
Cand toti isi au placerea si zile fara nori,
Un suflet numai plange, in doru-i se avanta
La patriei dulci plaiuri, la campii-i razatori.

Mustra pe intelectualii mediocri care nu se ridicau la nivelul inaintasilor lor. Considera ca omul de cultura trebuie sa fie un reper pentru societate, un model, un inovator. Avea asteptari inalte de la oamenii de cultura, pe care-i vedea lipsiti de patos. Condamna dur in poezia Epigonii micimea celor care aveau pretentia ca imbogatesc oarecum cultural zestrea poporului roman.
Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere: ...Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Iubea tara aproape obsesiv pentru pitorescul ei. Se hranea launtric din frumusetea naturii, pe care a descris-o atat de fin in poezii precum: Fiind baiet, paduri cutreieram, Freamat de codru, La Bucovina, Povestea codrului, Revedere, Sara pe deal. Natura il odihnea, ii alina dorul, ii mangaia singuratatea, o considera refugiul perfect, prietenul care nu dezamageste niciodata. Nutrea sa se contopeasca, cu natura insasi. Il preocupa momentul trecerii sale in vesnicie si-l lega strans de pamantul patriei. In poeziile atat de graitoare, Iar cand voi fi pamant, Mai am un singur dor, Nu voi mormant bogat, spera sa-si potoleasca acel clocot launtric ce l-a caracterizat, in "linistea serii", " la marginea marii".
Considera natura un aliat al poporului roman, care la nevoie intervine chiar in apararea intereselor tarii. Zugraveste cu precizia unui pictor faimos fascinantul tablou al dialogului dintre Mircea si Baiazid in Scrisoarea III:
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Considera importanta misiunea scolii de a forma caractere, de a-i invata pe oameni sa gandeasca, sa evolueze intelectual, dar si moral. Credea in capacitatea intelectuala a semenilor sai, a tinerei generatii in special. Invatand pe de rost numirile tuturor oraselor de pe pamant si toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante si de animale, aceasta masa de cunostinte, oricat de noua ar fi pentru o inteligenta, n-o fac nici mai iubitoare de adevar, nici indemanatica de a judeca si de a distinge drept de stramb. Invatatura consista in multimea celor stiute, cultura in multilateralitatea cunostintelor, cresterea nu consista nici intr-una, nici intr-alta. Ea consista in influenta continua pe care o au lucrurile invatate asupra caracterului si in disciplinarea inteligentei. Cand aceste doua lipsesc, oricat de multe si-ar fi apropiat capul in mod mecanic, omul simte in sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil si care conduce mintea nedisciplinata la cele mai triste abateri (Opere vol. XI).
A surprins toate aspectele vietii epocii sale si nu a neglijat nicidecum spiritualitatea neamului romanesc atat de legat de biserica si aflat mereu la nevoie sub ocrotirea Maicii Domnului, careia ii adreseaza sublime versuri in poezia Rugaciune.
Considera Biserica Ortodoxa maica spirituala a neamului romanesc, care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului (Timpul, 14 august 1882).
Bogatia, complexitatea temelor atinse si puterea mesajului operei lui Eminescu fac ca el sa ramana intr-adevar poetul nepereche al neamului nostru. Cu toate acestea, ideile sale au fost adesea criticate. Nationalismul sau i-a adus in cele din urma numai necazuri, iar opera sa a fost chiar interzisa, deoarece deranja. Chiar si in zilele noastre, cand notiuni precum nationalism, patriotism, identitate sunt respinse, opera si personalitatea sa sunt puse in mod voit intr-un con de umbra. Genialitatea sa a ajuns sa fie considerata nebunie si chiar dementa. Este hilar cum el, care a militat pentru o buna si consistenta educatie, a ajuns sa fie mentionat vag sau chiar scos din manualele scolare. Un geniu, care a surprins atat de poetic genialitatea neamului sau, a ajuns aproape necunoscut in tara careia i-a dedicat intreaga sa opera. Ca el sunt multi, aruncati la gunoi, pusi si uitati pe rafturile cele din urma, acoperiti de praf si de uitare. Este de plans felul in care tratam oamenii de geniu, stalpii cei mai de seama ai culturii romanesti, cei fara de care nu am avea o limba, cei fara de care am fi astazi saraci si pierduti. Avem o cultura solida, fruntasa intre culturile lumii; ea ne defineste, ne da acea structura ADN cu care ne identificam intre popoare. Mihai Eminescu este nucleul culturii noastre, care face parte din identitatea noastra. Ca sa stim cine suntem si ce ne reprezinta, trebuie sa ne cunoastem valorile si sa le asimilam, caci pentru noi a ingaduit pronia divina sa le avem.
La inceput de an, sarbatoarea Zilei Culturii Nationale ne deschide calea pentru a reinsufleti in noi dorinta de cunoastere. Avem foarte multe de invatat de la marii oameni de cultura, care raman mereu actuali, indiferent de vremurile pe care le traim. Televiziunea si internetul au un impact puternic si de cele mai multe ori devastator asupra societatii, insa lectura unei carti, a unei poezii macar bucura sufletul, linisteste si igienizeaza mintea, stimuleaza imaginatia.