vineri, 21 septembrie 2018

Referendumul pentru familie, proba unitatii in anul Centenar

Dupa ani de framantari si dezbateri pro si contra, s-a decis ca in  6 si 7 octombrie 2018 vocea Romanilor sa fie in sfarsit ascultata. Referendumul pentru familie s-a nascut din initiativa cetateneasca de modificare a articolului 48 din Constitutia Romaniei. Definitia intemeierii familiei prin casatorie prevazuta in articolul 48 din Constitutie se modifica astfel: Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre un barbat si o femeie, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.  
Prin Referendumul organizat, parca providential chiar in anul Centenar, suntem chemati sa dam dovada, asa cum au facut inaintasii nostri in urma cu 100 de ani, ca suntem uniti, ca avem aceeasi credinta si ca inca mai suntem un neam. Ei au infaptuit Unirea Principatelor Romane, iar noi nu trebuie sa ne facem vinovati de dezbinarea tarii si a neamului. Indiferent unde ne-am afla pe fata pamantului, sau chiar din maruntaiele lui, trebuie sa stigam precum odinioara striga si Andrei Ciurunga din temnitele comuniste:
La ora cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
- Nu-s vinovat fata de tara mea.

Mai marii nostri se fac adesea vinovati ca importa ideologii straine menite sa nasca monstrii, accepta conventii semnate in secret de lideri cu interese meschine, fara sa se gandeasca la consecinte, vand tara la propriu invitand si facilitand strainilor sa se infrupte din resursele ei, negandindu-se ca atunci cand se vor termina, vom ajunge cersetori la poarta Europei, neavand cu ce sa ne mai crestem copiii. Noi, cei mai mici, la randul nostru ne facem vinovati de dezbinare, de risipa, de lipsa de nationalism si cumpatare. Ne-am institutionalizat copiii, lasandu-i in grija statului cand am inceput sa vanam cariere de succes in multinationale, am lasat copiii in grija rudelor si am plecat sa muncim pamanturile altora, cumparam doar produse din import, ca sunt mai frumoase si tin mai mult, lasandu-i pe ai nostri sa moara de foame. Stimulam turismul din toate colturile lumii, in timp ce statiunile noastre sunt in paragina. Am furat albiile raurilor pentru vilele noastre de vacanta, am lasat lana oilor ca sa ne imbracam in plastic, am inlocuit fasolea cu trufe, merele cu avocado, carasul cu somonul si importam paine congelata, fara sa ne pese ca prin fiecare gest pe care-l facem ne indepartam de valorile si traditiile romanesti. Suntem vinovati ca am lasat industria sa moara si ca am lasat pamantul sa fie exploatat de straini. Am ajuns piata de desfacere pentru produse Europene de mana a doua si ne credem moderni, independenti si liberi, cand de fapt suntem doar niste marionete usor de manipulat. Liderii lumii ne-au cucerit teritoriul, ne-au invadat pietele, ne-au subjugat societatea, iar acum vor sa cucereasca si ultima reduta: familia. Eram controlati din toate partile, doar in sanul familiei mai aveam pe ici, pe dincolo un gram de intimitate. Vor sa ne-o ia si pe aceasta, pentru ca sa fim total descoperiti si vulnerabili. Trebuie sa aratam ca Romanii au respect pentru familie, ca inteleg si ca se raporteaza corect si responsabil la nevoile ei, ca familia este acea celula de baza a societatii, care asigura si intretine bunul mers al vietii. Modificarea Constitutiei nu-i pune in primejdie pe ceilalti cetateni, ci doar protejeaza o valoare fundamentala care sta la baza existentei noastre ca neam. Istoria noastra din vremea Dacilor atesta intemeierea familiei prin casatoria dintre un barbat si o femeie. Asa s-a pomenit la noi. Nunta la Romani e o taina care-l asaza pe om intr-o relatie fireasca cu Dumnezeu. Taranul roman nu spunea ca se casatoreste. Nu hartia de la primarie statea la temelia casei lui, ci Hristos care-i binecuvanta nunta asa cum a facut acum aproape 2.000 de ani la Cana Galilei. El facea nunta la biserica cu muierea sa, jucau pana dimineata in sat cu toate rudele si cunoscutii, iar apoi mergea acasa si in cativa ani umpleau batatura de copii.
Ai nostri au trait simplu, dar uniti si cu respect pentru familie, pentru batrani, pentru toate generatiile de dinaintea lor care le-au lasat datinile si obiceiurile ca adevarate testamente ce nu trebuie sa moara nicicand.
Nu trebuie sa fie rusine ca suntem traditionalisti, caci nu am furat obiceiurile si traditiile nimanui, ci din contra trebuie sa respectam vatra satului in care s-a plamadit identitatea noastra. Si iarasi imi amintesc vorba poetului:
Nu-s vinovat ca-mi place sa se prinda
rotunda ca o tara hora-n prag,
sau c-am primit colindatori in tinda,
cum din bunic in tata ne-a fost drag.

Intr-adevar am evoluat, ne-am emancipat, femeia si-a castigat si ea drepturi egale cu ale barbatului (prevazute in Constitutie), nu o mai tine nimeni la cratita si nu o mai judeca nimeni ca nu naste 10-12 copii, insa cu toata evolutia, firescul a ramas firesc: casatoria se refera tot la legatura dintre un barbat si o femeie. Ei nu sunt rivali in societate, nu-si ravnesc rolurile si natura. Fiecare are menirea lui, asa cum a fost creat de Dumnezeu, barbat si femeie, si impreuna cresc, educa si pregatesc pentru viata copiii.
Noi nu avem de ce sa dam socoteala nimanui pentru ca ne simtim Romani si intelegem asta in modul in care numai noi putem intelege.
Nu avem nevoie sa ne invete cineva cum sa simtim, cum sa gandim, avem algoritmii proprii dupa care traim in propria noastra tara. Noi avem o tara, avem o glie, avem un fel de a fi pe care multi nu l-au inteles si pe care multi pradatori l-au subestimat dea lungul istoriei, deoarece au subestimat puterea lui Dumnezeu sub ocrotirea caruia acest popor a stat mereu.
Pamantul meu, cum spune si-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
Si cati prin veacuri au venit sa-l prade
il simt si-acum pe piept cat e de greu.

Referendumul din 6, 7 octombrie ne cheama sa fim uniti si sa spunem lucrurilor pe nume. Dorim modificarea Constitutiei, iar cei ce ne conduc trebuie sa ne auda. Vocea poporului nu poate fi ignorata de cei pe care, culmea,... poporul i-a votat. Pretuim familia si ne luptam pentru viitorul copiilor nostri. Trebuie sa le lasam mostenire o tara unita cu o Constitutie sanatoasa, cu legi, principii si valori morale de care sa fie mandri peste veacuri. Poate intr-o zi isi vor aminti cu mandrie de strabunicii care au votat pentru modificarea Constitutiei in anul 2018.
Sa avem curajul lui Andrei Ciurunga, pentru tara, pentru copii si pentru viitor:
Dac-am strigat ca haitele ne fura
adancul, codrii, cerul, stea cu stea,
Si sfanta noastra paine de la gura -
nu-s vinovat fata de tara mea.

Referendumul pentru familie este proba unitatii in anul Centenar. A sosit momentul si este unul istoric sa demonstram ca suntem uniti pentru tara, uniti pentru familie.
Este prima initiativa cetateneasca de la Revolutie incoace si cu siguranta nu ramane fara ecou in istoria Romanilor care inca se mai scrie.

vineri, 7 septembrie 2018

Vino Gheorghe, vino Ioane!

Ne uitam in jur la implinirea a 100 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Regatul Romaniei si putem vedea fara prea mari eforturi ca am ramas din ce in ce mai putini. Tara se rupe in bucati pe zi ce trece. Au rontait-o sacalii pentru a-si satura pantecele lor lacome. Le-a trebuit pamantul, ca era bogat si rodnic, le-a trebuit padurea, ca avea lemn bun, le-au trebuit toate resursele, ca erau din belsug, le-au trebuit oamenii, ca erau muncitori, inca le mai trebuie aurul, gazele naturale si porcii! Cine stie ce urmeaza? Constatam ca le trebuie copiii nostri pentru ca sa-i dreseze pentru un viitor asa-zis mai bun si cu mai multe drepturi. 
Cand ne uitam insa la trecut, vedem ca in urma cu 100 de ani lucrurile nu au fost gandite sa fie asa. Nu pentru acest prezent au luptat cei care au infaptuit si si-au dorit unirea. Si nu ma refer numai la clasa politica a acelor vremuri, ci si la oamenii simpli, la taranii obisnuiti care ravneau la un trai mai bun in tara lor. La Gheorghe si Ion care munceau pamantul din tata in fiu. Taranul roman a fost intotdeauna legat de glie, a fost frate cu codrul, a iubit pamantul pe care l-a arat si semanat si din rodul caruia si-a hranit fiii, nepotii, stranepotii si toate generatiile pana la noi. Oamenii si-au dorit unitate, pace, liniste in tara lor. Nu au ravnit bogatiile altora si nu s-au dat inapoi de la munca niciodata, insa nu prea au fost luati in seama oricat s-au implicat. Interesele boierimii si ale clasei politice nu s-au intalnit cu interesele lor. Uneori au fost paralele, alteori chiar mai rau. 
Marele nostru povestitor Ion Creanga surprinde atat de bine acest aspect in sugestiva capodopera literara Mos Ion Roata si Unirea. Aceasta nu e doar o povestire pentru copii, ci este o radiografie cat se poate de reala a societatii acelei vremi. Ion Roata nu este un taran inventat, ci este un taran autentic, care pentru meritele sale a ajuns  deputat in Divanul Ad-hoc. A sustinul Unirea Principatelor sperand ca o tara condusa cu dreptate prospera in timp. Mos Ion Roata a inteles ca diferenta dintre paturile politice o face munca. In timp ce taranii trudesc campul, boierii conduc interesele tarii, insa idealul ar fi fost sa nu le conduca doar in interes personal. Drept ar fi fost ca toata lumea sa munceasca cinstit acolo unde i-a fost randuit si tara ar fi prosperat si toti ar fi trait mai bine. Ar fi trait mai bine si amaratul acela care din primavara pana in toamna a stat pe camp. 
Zicea Mos Ion - Da, cucoane, sa nu va fie cu suparare, dar de la vorba si pana la fapta este mare deosebire. Dumnevoastra, ca fiecare boier, numai ne-ati poruncit sa aducem bolovanul, dar n-ati pus umarul impreuna cu noi la adus, cum ne spuneati dinioarea, ca de-acum toti au sa ieie parte la sarcini: de la vladica pana la opinca. Bine-ar fi dac-ar fi asa, cucoane, ca la razboiu inapoi si la pomana navala, parca nu prea vine la socoteala... Iar de la bolovanul dumneavoastra am inteles asa: ca pana acum noi, taranii, am dus fiecare cate-o peatra mai mare sau mai mica pe umere; insa acum suntem chemati a purta impreuna tot noi opinca, o stanca pe umerele noastre. Sa dea Domnul, cucoane, sa fie altfel, ca mie unuia nu mi-a parea rau. Bietul Mos Ion, daca ar trai macar o zi in societatea actuala sa vada cum au evoluat lucrurile, s-ar intoarce fugind in mormant si s-ar acoperi cu bolovanii cei mai mari pentru ca nimeni niciodata sa nu-l mai gaseasca. 
Tot cam din acele vremuri in care se framanta intens aluatul Marii Uniri istoria aminteste un alt taran roman care a luptat pentru independenta romanilor din Transilvania, Gheorghe Cartan, cunoscut noua ca Badea Cartan. Acest taran a luptat pentru Unirea fratilor transilvaneni cu cei din Vechiul Regat, distribuind carti romanesti, trecute clandestin peste munti cu traista. Iubea istoria poporului roman, pe care a invatat-o de la oamenii de cultura din Bucuresti. Mai mult decat atat, a mers in mai multe tari pentru a cunoaste pe stramosii poporului roman. A mers pe jos pana la Roma, nu ca sa vada Italia si sa-i viziteze muzeele, ci ca sa vada Columna lui Traian pe care sunt reprezentati stramosii nostri daci. Ziarele din Roma au scris: Un dac a coborat de pe Columna: cu plete, cu camasa si cusma, cu itari si cu opinci
A calatorit in multe tari, insa nimic nu l-a impresionat si nu l-a oprit acolo. Nici nu ar fi avut cum. A plecat in cautarea radacinilor stramosesti, dorea sa vada cum sunt perceputi de straini si ce urme au lasat in istorie stramosii nostri. Nu a plecat pentru un trai mai comod in alta parte, ci a plecat pentru a intelege mai bine de ce stramosii nostri au luptat cu inversunare pentru apararea pamantului din care si-au tras seva. Seva ce se transmite din generatie in generatie si da identitate unui neam. Un Gheorghe de la oi, arestat pentru ca a dorit sa faca negot cu carti romanesti, s-a stins din viata cu putin timp inainte sa-si vada visul implinit: Marea Unire de la 1918. Si cine stie cati Gheorghe si cati Ioni nu s-or fi stins mistuiti de gandul Uniri fratilor romani? Ceva mai tarziu, dupa Marea Unire, intemnitatul si pe nedrept umilitul Radu Gyr striga catre cei carora jugul comunist le sufoca grumajii: Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!Si-i indemna, caci mai era speranta ca si cei simpli sa se bucure de libertate, de pamantul acesta bogat si de cerul de deasupra instelat. 
Nu pentru-o lopata de rumena paine,/ nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ ci pentru vazduhul tau liber de maine,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!/ Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,/ pentru cantecul tau tintuit in piroane,/ pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si au trecut anii, cu bune si cu rele, iar astazi ne gasim parca mai rai si mai dezbinati ca niciodata. Multi Gheorghe si multi Ioni au plecat pe meleaguri straine, sa manance o paine mai buna, sa-si creasca fiii acolo, sa uite cu desavarsire de pamantul parintilor si bunicilor lor. Au plecat fiii taranilor, cum pleaca pasarile calatoare, stoluri, stoluri... si nu mai vin acasa. Nu mai arde in ei dragoatea de tara, si-au retezat radacinile si s-au dus departe. Doare gandul ca se destrama tara, ca se imputineaza fiii ei. Doare gandul ca nici cei ramasi nu mai pun rezistenta in fata noilor razboaie ce ne cotropesc si ce ne-a mai ramas. Acelasi Radu Gyr, cu aceeasi intuitie disperata si trista, ne lansa un Indemn la lupta inca din vremea cand abia incepea declinul: Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici ranile din piept nu dor,/ Cum dor acele brate slute/ Care sa lupte nu mai vor
In Anul Centenar, ne gasim saraci, ne gasim putini, ne gasim furati si manipulati mai mult ca niciodata. Ne gasim cu bratele amputate, cu gaturile sufocate si cu inimile golite de orice simtamant patriotic. Unde sunt patriotii de altadata, unde sunt eroii, unde sunt valorile si traditiile neamului? Satele sunt pustii, pamantul e exploatat de straini, iar la oras oamenii sunt bulversati si stresati de un guvern care serveste interesele altora. Doar in tinda bisericii cu ghenunchii slabanogiti si cu o lumanare tremuranda in mainile sbarcite mai vezi cate o mama suspinand soptit o rugaciune pentru fiii ei: vino Gheorghe, vino Ioane! 

marți, 7 august 2018

Sfantul Cuvios Pafnutie - mutenia scara spre Cer

Suntem cu precadere vocali. Ne place sa ne auzim, trebuie cu orice pret sa ne dam cu parerea, avem mereu o opinie legata de orice, vorbim intruna cu rost sau fara rost. De cand ne trezim dimineata si pana tarziu noaptea. Tacerea este de neconceput in societatea actuala, in care individul trebuie sa se auda cat mai clar. Este o rusine sa nu poti vorbi, sa fii timid sau introvertit, de aceea societatea a inventat diverse formule prin care oricine poate invinge teama de a vorbi in public. Cursurile de public speaking par a fi solutia ideala pentru cineva cu trac, nascand peste noapte vorbitori de performanta, antrenati sa vorbeasca. 
Sunt perfectionate abilitatile de prezentare a discursului in public. Conectarea cu publicul, indiferent de cat este acesta de numeros, este foarte importanta; vitala chiar pentru cei care urmaresc un profit. Oamenii de succes vorbesc in public fara emotii, unde mai pui ca mai trebuie sa ai si o dictie buna. Discursul trebuie sa cucereasca si sa convinga. Oratoria - arta de a tine un discurs - nu este insa la indemana oricui, deoarece uneori limbajul ramane de lemn oricat de coafat ar fi. Adesea, discursul nu transmite, e gol de continut. Se acorda, de asemenea, o mare importanta pentru sudarea cat mai armonioasa a limbajului verbal de cel nonverbal. 
Aproape orice domeniu si-a dezvoltat propriul limbaj de specialitate. Termeni si expresii precise caracterizeaza diverse domenii de activitate. Tacerea nu mai este de aur, asa cum era considerata odinioara, nu mai este o virtute, iar mutenia innascuta este considerata un handicap grav si foarte dificil de acceptat in societate. Oamenii multi sunt exclusi din anumite domenii de activitate pentru ca nu vorbesc sau pentru ca au vreun defect de vorbire.
Cu toate acestea, vedem atunci cand ne raportam la Dumnezeu ca lucrurile stau cu totul diferit. Toti sfintii parinti iubeau atat de mult tacerea, incat multi dintre ei renuntau sa vorbeasca perioade mai lungi de timp. Tacerea permite o mai buna interiorizare, o mai buna reflectare catre ceea ce esti si raportul in care te afli fata de Dumnezeu. De asemenea, permite o mai buna concentrare la rugaciune si implicit o mai buna comunicare pe verticala. Cand esti vocal, imprastiat si risipit in idei, nu poti ajunge la acea stare de rugaciune care intr-adevar sa strapunga Cerul. Sfantul Varsanufie de la Optina spunea astfel: Din tacere se naste linistea, iar din liniste, rugaciunea.
Pentru noi, pilda cea mai graitoare in acest sens este Parvu Mutu Zugravul, adica Sfantul Cuvios Pafnutie, pe care il gasim in calendar la data de 7 august. Sfantul Cuvios Pafnutie, cel mai de seama pictor bisericesc si iconar roman, ne invata ca exista o fericire in tacere, o fericire care inalta, care te pune in legatura cu Dumnezeu. Analizand viata sfantului si mostenirea pe care acesta a lasat-o neamului nostru, am putea spune asa: Fericiti cei ce tac, caci aceea au aflat scara care duce la Cer!
S-a nascut in jurul anului 1657, fiind fiu de preot, originar din Campulung Muscel, avand numele de Parvu Parvescu. Familia sa a trecut printr-o cumplita incercare. Sotia si cinci copii ai preotului Ioan au trecut la Domnul. Parintele Ioan a inteles ca Dumnezeu il cheama catre ceva mai inalt si s-a calugarit, intrand in obstea de la Manastirea Negru Voda, impreuna cu singurul fiu care-i ramasese. Micutul Parvu deprinde in manastire mestesugul picturii. La 18 ani pleaca in Bucovina sa invete mai bine meseria de zugrav. La 24 de ani devine pictor de curte al boierilor Vladescu. Picteaza manastirile Aninoasa si Negru Voda, iar pentru talentul sau deosebit ajunge sa lucreze pentru boierii Cantacuzini in 1678, pentru care picteaza mai multe edificii. Apoi ajunge sa lucreze si pentru Domnitorul Martir Constantin Brancoveanu, pictand Manastirea Mamu si Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitorii brancovenesti.
Este foarte cunoscut pentru pictarea frescelor, insa Parvu a pictat si icoane pe lemn. Icoana Sfintei Treimi este cea mai cunoscuta si o putem vedea la Manastirea Sinaia. Se pare ca a avut ca model icoana Sfintei Treimi a Sfantului iconar rus Andrei Rubliov. A primit pseudonimul de "Mutu" pentru ca picta cu post si rugaciune, fara sa manance si fara sa vorbeasca. Mutenia sa nu era un handicap, ci o alegere pentru a gusta plinatatea harului lui Dumnezeu, care ajunge astazi pana la noi cei care admiram frescele si icoanele sale.
A lucrat inlautrul lui in rugaciune, iar lumea l-a vazut si l-a numit dupa mutenia sa, insa rugaciunea a vazut-o numai Dumnezeu, Care l-a numarat printre casnicii sai. S-a facut prin tacere templu al Duhului Sfant, pictand sub directa Sa indrumare. Parvu a infiintat o scoala de zugravie cu specific national, unde multi ucenici au deprins mestesugul si i-au urmat.
Parvu Mutu a fost intai de toate un om obisnuit, dar care, traind smerit si in permanenta raportare la Dumnezeu, a ajuns sa guste dulceata Raiului. S-a casatorit si a avut doi fii, insa la randul sau a ramas vaduv. Se calugareste, dupa un pelerinaj la Locurile Sfinte, impreuna cu fiu cel mic, sub numele de Pafnutie si Gherasim, la Manastirea Margineni, pe care a si pictat-o. Dupa moartea fiului, monahul Pafnutie se retrage la Robaia, unde primeste schima mare. In anul1735, Schimnicul Pafnutie se muta la Domnul. Este considerat parintele iconarilor din tara noastra. Pictura pastrata si restaurata la Filipestii de Padure (ctitorie Cantacuzina) uimeste prin frumusete si bogatia de portrete. O frumusetea ce te face sa taci. Ramai mut vazand suita de sfinti si scene biblice, dar mai cu seama impresioneaza cele 55 de portrete ale intregului neam al Cantacuzinilor. Cata aplecare spre detaliu, cata complexitate. Aici se gaseste si un autoportret al pictorului. Un alt autoportret al pictorului a fost gasit la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bordesti. Acesta a fost extras de pe peretii bisericii si este pastrat pana astazi la Muzeul de Arta al Romaniei. A pictat un numar mare de biserici, printre care si Cotroceni, Magureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Coltea, insa in multe dintre ele frescele au fost distruse in totalitate, pierzandu-se astfel valoroasa truda a zugravului.
Hotararea ca Parvu Mutu Zugravul sa fie trecut in randul sfintilor a fost luata de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 2017. Proclamarea canonizarii a avut loc in acelasi an, la Manastirea Robaia. Este praznuit in data de 7 august, iar numele inscris in sinaxar este Sfantul Cuvios Pafnutie – Parvu Zugravul. Vedem ca numarul celor care se bucura de proslavirea Domnului este in continua crestere, Biserica Ortodoxa odraslind sfinti an de an, de aceea cultul sfintilor este ceva firesc si natural in Ortodoxie. Fie ca au marturisit credinta prin misiunea in sanul bisericii si a comunitatilor din care au facut parte, fie ca au indurat martiriu sau chiar moarte muceniceasca, fie ca au luminat cu invatatura lor prin cuvant rostit sau scris, fie ca au marturisit cuvantul lui Dumnezeu prin pictura imbogatind patrimoniul cultural bisricesc, fie ca au fost oameni simpli si smeriti in slujba semenilor, sfintii sunt in egala masura pretuiti si iubiti in Ortodoxie. Fiecare sfant ne invata cate ceva. Sfantul Cuvios Pafnutie ne invata ca tacerea este placuta lui Dumnezeu si poate fi scara catre Cer. Tacerea intru cunostinta este maica a rugaciunii, chemarea inapoi a robiei, pazirea focului, cercetatoare a gandurilor, straja catre vrajmasi, a plansului temnita, prietena a lacrimilor, lucratoare de pomenirea mortii, zugravitoare a muncii, iscoditoare a judecatii, slujitoare a mahnirii, dusmana a indraznelii, sotie a linistii, impotriva-luptatoare a iubirii de invatatura, adaugare a cunostintei, ziditoare a vederilor, sporire nearatata, suire tainuita (Scara - Cuvantul al unsprezecelea). 

vineri, 13 iulie 2018

Icoana Maicii Domnului Prodromita - mangaierea neamului romanesc

Pentru noi, crestinii ortodoxi, fiecare zi in care constientizam prezenta lui Dumnezeu in viata noastra este prilej de sarbatoare. Iar daca uneori nu ne dam seama ca fiecare clipa este un dar, avem in calendarul ortodox numeroase prilejuri de bucurie si dovezi ale prezentei Domnului. Mai cu seama cand constatam ca si din neamul romanesc s-au ridicat sfinti care sunt praznuiti cu multa bucurie si evlavie. Nume mari ale tuturor timpurilor si de pe intreg cuprinsul tarii, care au luminat poporul acesta cu invatatura lor, lumineaza astazi in vesnicie pentru pacea si buna intelegere intre oameni. 
Desi pare neobisnuita sarbatoare din data de 12 iulie, nu este deloc lipsita de importanta pentru noi romanii si pentru Ortodoxie in general. Icoana nepictata de mana omeneasca, numita Prodromita, este o mangaiere data neamului romanesc, de insasi Maica Domnului. A primit numele de Prodromita deoarece se afla la Schitul Romanesc Prodromu, din Sfantul Munte Athos. Gradina Maicii Domnului, asa cum mai este denumit Muntele Athos, incepand de prin secolul al XIV-lea s-a bucurat de mult sprijin din partea boierilor a domnitorilor care au condus Tarile Romane. Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Vasile Lupu sunt doar cateva nume care au contribuit cu danii importante pentru sustinerea manastirilor si a schiturilor din Sfantul Munte si din intreaga Grecie. Timp de vreo 500 de ani, mai multe manastiri din tara noastra au fost inchinate Athosului, sprijinind atat material, cat si trimitand vietuitori pentru neintreruperea vietii monahale.
Desi neamul nostru s-a tinut cu dintii de ortodoxie si are insemnate contributii in acest sens, ctitorind mult, iar romanii fiind mentionati ca vietuitorii implicati ai Sfantului Munte, totusi, noi nu avem o manastire acolo. Avem insa cateva schituri si cateva chilii, care prin purtarea de grija a Maicii Domnului sunt imbogatite cu odoare de pret si vietuitori care impletesc slujirea cu pravila. Maica Domnului - Patroana Sfantului Munte, asa cum ea insasi a fagaduit Sfantului Atanasie, vegheaza asupra calugarilor din schituri, manastiri, dar si asupra pustnicilor, pe care ii apara si-i indestuleaza cu cele de trebuinta traiului. Livezile de maslin, viile, nucile, alunele, dafinul, lemnul pentru icoane, cruci si alte obiecte lucrate de calugari sunt doar cateva resurse prin care isi pot castiga existenta cei de aici.
Cel mai mare schit romanesc din Sfantul Munte este Prodromu. Acesta tine de Manastirea Marea Lavra care apartine grecilor. Constructia complexului monahal a inceput in anul 1852 si are ca ctitori pe ieroschimonahul Nifon Ionescu si pe ucenicul sau Nectarie. Pentru infrumusetarea Schitului Prodromu aveau nevoie de un iconar priceput ca sa picteze icoana Maicii Domnului. Iordache Nicolau, un iconar din Iasi, se invredniceste de primirea acestei lucrari, ce avea sa fie poate cea mai de pret mangaiere a calugarilor si a intregului neam romanesc. Pentru o astfel de lucrare, iconarul se pregateste cu post si rugaciune. Picteaza lasand pentru final chipurile care cereau o mai mare concentrare si indemanare, insa intampina unele dificultati, neputand reda aceste chipuri, astfel incat icoana sa fie demna de Sfantul Munte. Coplesit de neputinta, opreste lucrul, urmand ca in ziua urmatoare sa descopere minunea care face icoana atat de vestita si de pretioasa. In zorii zilei, sfintele fete ale Maicii Domnului si a Pruncului Iisus erau pictate, fara ca cineva sa aiba acces in acea incapere sau in preajma icoanei.
Intr-un document aflat la Schitul Prodromu se pastreaza marturia care atesta veridicitatea minunii petrecute. Insusi pictorul declara astfel: Eu, Iordache Nicolau, zugrav din targul Iasi, am zugravit aceasta sfanta icoana a Maicii Domnului cu insasi mana mea, la care a venit o minune: dupa ce am ispravit vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fetele Maicii Domnului si a lui Iisus Hristos(sic). Privind eu la chipuri, cu totul a iesit din potriva, pentru care foarte mult m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. A doua zi, dupa ce m-am sculat, am facut trei metanii inaintea Maicii Domnului, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, sa pot ispravi sfanta ei icoana. Cand m-am dus sa ma apuc de lucru, am aflat chipurile drese desavarsit, precum se vede. Vazand aceasta minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi o greseală a fost aceasta ca am dat lustru la o asemenea minune.
Insa minunile nu s-au oprit aici. Inca de cand se afla la Iasi, in fata icoanei au inceput a se petrece o multime de vindecari. In drumul spre Sfantul Munte au loc o serie de minuni care-i fac pe romani aproape sa regrete ca un asemenea odor pleaca din tara. Multi si-au gasit alinare in suferinte, dovada stau marturiile lor, dar si acatistul Icoanei Prodromita, care nu este altceva decat un imn de lauda si multumire in cinstea minunilor savarsite. Binecuvantarile continua si astazi, icoana fiind socotita un izvor de mangaiere al romanilor care in fiecare an se bucura de sarbatoarea "Cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromita de la Muntele Athos".
De ce s-a milostivit Maica Domnului si a binecuvantat neamul nostru cu o asemenea podoaba ramane o taina pe care cel mai probabil nu o vom putea deslusi niciodata pe deplin, insa ce simtim cu certitudine este ca ea vegheaza neincetat asupra noastra, ocrotindu-ne si calauzindu-ne atunci cand suntem in deriva. Cu ochii la aceasta minunata icoana si cu zdrobire de inima, sa rostim cu certitudinea ca ne aude: Bucura-te, slavita Prodromita a Schitului Prodromu

luni, 2 iulie 2018

Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare - icoana sufletului romanesc

Noi romanii avem extraordinarul privilegiu sa praznuim la anumite date din calendar pe cativa dintre conducatorii unor provincii ce alcatuiesc Romania de astazi. Stefan cel Mare si Sfant, domnul Moldovei (1457-1504), Sfantul Voievod Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanesti (1512-1521) si Sfantul Voievod Martir Constantin Brancoveanu, domnul Tarii Romanesti (1688-1714). Acestia nu numai ca si-au indeplinit cum se cuvine datoria fata de popor, prin faptele lor castigand un loc bine meritat in istorie, dar prin felul vietuirii lor, cugetand mereu in inima la cele sfinte, s-au invrednicit de Imparatia lui Dumnezeu, castigand un loc in randul sfintilor. Vedem ca au trait in buna-cuviinta, in dreapta credinta, imbogatind traditia crestina pe care s-a cladit tara, improspatand patrimoniul bisericesc, lasand mostenire peste veacuri bogatii inestimabile. Au contribuit intens la dezvoltarea culturii acestui popor, ramanand in constiinta sa mereu vii, mereu iubiti si mereu cinstiti cu evlavie si recunostinta. 
In vietile sfintilor, vedem ca Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare a fost numit de popor "bun, mare si sfant", caci era milostiv, iscusit in lupta si aprig aparator al credintei. Urcat pe tronul Moldovei, care se intindea de la Carpati pana la Nistru, la numai 24 de ani da dintru inceput dovada de maturitate si pricepere in conducerea tarii si a ostenilor pe campul de lupta. Se spune ca nu pleca la lupta pana ce impreuna cu toata ostirea postea si se impartasea. Se inarma cu cateva icoane si cu sfanta cruce. Toate sabiile ostirii sale erau lucrate in forma de cruce, pe steag purta icoana Sfantului Gheorghe si astfel biruia, intocmai ca Sfantul Imparat Constantin odiniora. Era de temut cu sabia in mana, bun strateg, a ramas multa vreme neinfrant, biruind in fata unui inamic lacom si expansiv cum era Imperiul Otoman. Impresionati de vitejia voievodului, turcii pastreaza si astazi la Istanbul, la Palatul Topkapi, sabia viteazului Voievod, care le-a tinut piept decenii la rand.
Avea o ostire mica, insa atat de mult tinea la ostenii sai, incat pe toate campurile de lupta unde acestia si-au dat viata pentru apararea Moldovei a inaltat manastiri pentru ca in veac sa fie pomeniti, iar pentru odihna sa si a familiei sale a inaltat frumoasa Manastire Putna, cea in care intr-adevar isi doarme somnul cel de veci si locul in care credinciosi din toata tara vin sa se inchine mai ales in ziua praznuirii sale. Pe langa ridicarea de biserici si manastiri, acest Dreptcredincios Voievod s-a remarcat si prin multa milostenie pe care o facea, fata de osteni, fata de oameni simpli si saraci, fata de bisericile din tarile vecine, fata de Locurile Sfinte, dar in special fata de Muntele Athos. "Atletul lui Hristos" (titlu oferit conducatorilor de armate care aparau crestinatatea), cum l-a numit Papa Sixtus al lV-lea, in vremea prigoanelor otomane, nu contenea sa faca danii, cerand in schimb pomenirea sa si a familiei sale, care a cunoscut din plin suferinta si moartea (Voievodului i-au murit prima si a doua sotie si cativa dintre copii).
Cunoscandu-si mai inainte sfarsitul obstesc, a plecat la Domnul in data de 2 iulie 1504, impacat cu toti, binecuvantand pe toti. Mult a fost plans de popor acest Sfant Voievod, care a pus mai presus de toate credinta stramoseasca, tara si fiii neamului. Pentru faptele sale si pentru evlavia cu care poporul l-a cinstit vreme de secole, a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 1992, cu data de praznuire in 2 iulie, ziua nasterii sale in Ceruri. Despre Voievodul Stefan cel Mare si Sfant s-a scris astfel in actul de canonizare: Prin asemenea fapte virtuoase a stralucit Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare, care a carmuit Tara Moldovei 47 de ani, inarmat cu platosa credintei in Dumnezeu, cu cea a postului si rugaciunii si cu multe fapte ale dragostei crestine inchinate Bisericii si poporului sau; a zidit un foarte mare numar de biserici si manastiri, inzestrandu-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtator de biruinta a luptat cu pretul vietii sale pana la jertfelnicie pentru apararea hotarelor tarii si a credintei stramosesti, fiind numit aparator al crestinatatii, a miluit pe saraci si a rasplatit pe luptatorii osteni, a aratat indurare si pe cei gresiti i-a indreptat.
Dovada stau pana astazi zecile de ctitorii care se gasesc astazi pe lista patrimoniului mondial, poate cele mai cunoscute si iubite de la noi din tara. Nicolae Iorga l-a numit icoana cea mai curata si mai deplina a sufletului romanesc. Pe buna dreptate ramane in istoria noastra unul dintre cei mai infocati aparatori ai credintei stramosesti. Iubea tara si de aceea tara l-a iubit mult. Avea acest sfant crez Mai presus de tihna noastra sta datoria sfanta de a apara fiinta si neatarnarea Tarii noastre. De ce este important sa stim ce si cum au facut cei care ne-au lasat tara mostenire? Pentru ca sa avem mereu viu in minte faptul ca poporul roman nu este un popor de hoti, ci mai degraba un popor de sfinti. Noi nu putem fi coada Europei si nici ligheanul cu zoaie in care altii arunca toate mizeriile. Avem o istorie luminoasa, sunt multe fapte de eroism in trecutul acestui popor si multi sfinti s-au ridicat din el. Cum ar putea sa ne fie rusine de trecut? Cum ar putea sa ne fie rusine de ceea ce suntem?
Istoria si traditia noastra e strans legata de biserica, prin sfintii pe care acest pamant i-a nascut, sfintii care astazi lumineaza cerul si ne vegheaza de acolo. Ei sunt sarea pamantului romanesc si lumina cerului sub care traim astazi. Datorita lor avem o tara minunata.
Stim ca unirea cea mare din 1918 a fost posibila pe baza similitudinilor economice si culturale, insa e cat se poate de limpede ca si credinta a fost o importanta radacina comuna. Provinciile s-au cladit pe aceeasi stuctura, pe acelasi schelet, biserica fiind puternic pretuita si intr-o parte, si in cealalta. Si la 1400, si la 1600, si la 1700, si in tot decursul exixtentei neamului nostru. Din verticalitatea morala si credinta strabuna s-a nascut Romania acum 100 de ani. De la Decebal pana la Ferdinand este un lant neintrerupt de fapte si situatii in jurul carora s-a coagulat poporul roman. Tuturor trebuie sa le acordam onoarea cuvenita, dar mai ales celor care au sfintit cu jerfa si truda lor pamantul pe care noi calcam astazi.
Nu plange, Maica Romanie!/ Pentru dreptate noi pierim;/ Copiii nostri, peste veacuri,/Onoare ne vor da, o stim! 

sâmbătă, 23 iunie 2018

Gogosi de post cu magiun de prune Topoloveni

Suntem in postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Un post usor, asemanator cu postul Craciunului, insa cu durata variabila si ceva mai scurt. Inceperea acestui post variaza in functie de data Sfintelor Pasti, iar terminarea lui se face la data praznuirii Sfintilor Apostoli, adica in data de 29 iunie. El poate dura maximum 28 de zile, sau poate fi chiar exclus din calendar atunci cand sarbatorim Pastele mai tarziu. Este cu siguranta cel mai lesne de tinut, fiind un post de vara, cand avem din belsug fructe si legume proaspete. Din calendar nu lipsesc dezlegarile la untdelemn si vin, iar sambata, duminica sau in alte zile de sarbatoare randuite de biserica se mananca peste. 
Dar cum si in post simtim uneori nevoia de putin rasfat, am zis ca nu strica sa incerc niste gogosi. Asa cum le cunoastem cu totii, caci am crescut cu ele din copilarie, am putea crede ca fac parte din bucataria noastra traditionala. Sunt bucuria tuturor de la mic la mare, sunt rasfatul copiilor, tentatia de temut a monahilor si spaima celor ce tin la silueta.
Cum a inceput istoria lor si carui popor apartin cu exactitate nu se stie cu siguranta, insa stramoasele indepartate ale gogosilor sunt mentionate inca din vremea lui Moise. Se spune ca erau aduse drept jertfa lui Dumnezeu niste turte facute dintr-un amestec de ulei si faina, apoi prajite. Acum ele sunt preparate in toata lumea, in special ca desert, simple sau cu diverse umpluturi: branzeturi, gemuri, ciocolata etc. Si cum America este stiuta ca fiind tara tuturor posibilitatilor, nu ne mai surprinde ca are si o zi nationala a gogosilor (3 iunie).
Reteta pentru aluat o am de la nasa mea, care este experta in pregatirea bunatatilor de post. Eu am dorit sa fac ceva mai special, asa ca am adaugat si umplura cu magiun de prune Topoloveni. Folosesc acest magiun deoarece este mai gros si nu curge, este mai sanatos, fiind un produs natural, fara adaosuri de zahar si conservanti. Pentru aluat avem nevoie de 500 g faina, 1 lingura zahar, 6-7 g drojdie granule (un pliculet), 350-400 ml apa calduta, 2-3 linguri ulei, arome dupa preferinte (coaja rasa de lamaie), un praf de sare. Mai folosim un borcan de magiun de prune Topoloveni, ulei pentru prajit, zahar vanilat pentru pudrat.
Aluatul se lasa la crescut cam o ora, apoi se rupe in aproximativ 15 bucati. Am pus cate o lingurita de magiun pe fiecare bucatica si le-am modelat ca pe niste bulgarasi. Le-am mai lasat sa creasca cam 10-15 minute si le-am prajit in ulei. Le-am scos pe un servetel ca sa indepartez surplusul de ulei, apoi le-am pudrat cu zahar. Sunt bune si nepudrate pentru cei mai stricti in privinta numarului de calorii. Eu prefer zaharul cu aroma de vanilie, deoarece are un parfum deosebit, care le innobileaza. Sunt usor de facut si se pot servi calde, dar si dupa ce s-au racit. Este de preferat cand va apucati de facut gogosi sa aveti familia sau cativa prieteni prin preajma. Tentatia de a manca cu pofta este destul de mare, prin urmare, ei va pot scuti de povara caloriilor. Doua maximum trei sunt suficiente. Va doresc sa faceti gogosi pufoase si sa nu uitati totusi ca suntem in post!

marți, 5 iunie 2018

Mihai, Cuza, Ferdinand - troita neamului romanesc

De 100 de ani, tara aceasta cu munti in inima si ape la poale se numeste Romania. Pentru noi cei de astazi este firesc sa fim cetatenii unei tari, sa avem un act de identitate in buzunar cu care sa trecem granitele si sa ne legitimam in fata altora cu mandrie sau cu sfiala ca suntem romani. Insa nu a fost intotdeauna asa. Trebuie sa stim ca tara s-a inchegat cu greu, cu multa jerfa si cu multa staruinta. Daca nu staruiau inaintasii nostri si daca nu plateau scumpul pret al sangelui, noi astazi nu am fi avut o Romanie libera si independenta. Unirea nu s-a intamplat peste noapte. Sa nu creada cineva ca intr-o zi niste oameni au decis ca palma asta de pamant e a noastra si gata. 
Tara s-a plamadit in timp, graiul s-a format pe parcursul mai multor secole, iar portul, traditiile si obiceiurile s-au predat ca lucruri de mare pret din generatie in generatie. Timpul le-a cernut si le-a sudat intr-un mod specific noua. Avem in spate amprenta trecutului, iar aceasta amprenta ne indica un viitor. Este ADN-ul neamului nostru, care tot renaste in noi si se imbogateste cu fiecare generatie. Privind mai adanc in istoria poporului nostru, vedem ca unirea a inceput cu mult in urma, cand in anul 1600, nu intamplator, Mihai Viteazul era domnitor al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si al Moldovei. El este intaiul unificator al celor trei tari care aveau sa formeze mai tarziu Romania moderna. 
O unire nedesavarsita, caci lasa neschimbate formele de organizare din fiecare provincie in parte, care-si pastreaza legile si armata proprie. In Transilvania a obtinut scutirea de robota a preotilor romani, a infiintat Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia, iar pentru ca se vorbea aceeasi limba de o parte si cealalta a Carpatilor, a declarat limba romana limba oficiala. Aceasta prima tentativa de unire nu a durat mult, insa din ea rezulta un ideal, o nazuita ce a mocnit in inimile oamenilor si s-a propagat in timp. Dupa mai bine de 250 de ani, Alexandru Ioan Cuza ajunge sa fie primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national Romania. Unirea celor doua principate a survenit in urma alegerii sale la data de 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 este ales si domn al Tarii Romanesti. 
El a mers mai departe, unind in 1862 cele doua principate si constitutional, si administrativ, formand in acest fel un stat unitar, numit Romania, avand capitala la Bucuresti. A format statul roman modern, cu o singura adunare si un singur guvern. Unirea a fost posibila pe baza similitudinii culturale si economice dintre cele doua tari. Insa nici aceasta unire nu a fost completa in constiinta romanilor, caci aveau frati si dincolo de aceste granite. Dorinta de unire avea sa fie implinita de un conducator strain de neam, de valorile si de credinta lui, dar care a inteles legatura de veacuri ce exista intre basarabeni, bucovineni, transilvaneni, moldoveni si munteni. Nu putea trece cu vederea ceea ce era evident. In 1914, Ferdinand I a devenit rege al Regatului Romaniei. A condus Romania in timpul Primului Razboi Mondial, luptand de partea Antantei. 
In anul 1918 s-a implinit visul maret al romanilor prin realizarea statului național-unitar, Marea Unire, care insemna alipirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei la Regatul Romaniei. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand a fost incoronat ca primul rege al Romaniei Mari. O Romanie nascuta din unirea in cuget si-n simtire a multor generatii. Si pentru ca sa intelegem ca legatura nu s-a facut numai din punct de vedere economic si cultural, nu trebuie sa uitam de alte doua evenimente extrem de importante in sudarea acestui popor: recunoasterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane din1885 si ridicarea sa la rangul de Patriarhie in1925. 
Aceasta ar fi in linii mari o scurta si succinta descriere a felului in care s-a format tara noastra. Un ideal implinit insa cu sangele a zeci de mii de ostasi, peste ale caror oseminte traim noi astazi. De aceea suntem obligati sa tinem cu dinti de neam si de tara, de radacinile si traditiile ei, pentru a nu pata in nici un chip memoria lor. Acum, la implinirea a 100 de ani de la Marea Unire, sa ne unim si noi romanii de pretutindeni si sa rostim cu adanca recunostinta: Cinste Eroilor Neamului!

luni, 14 mai 2018

Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul - pilda de vietuire pentru copiii zilelor noastre

Avem in vietile sfintilor dovezi clare ca toti cei care au ignorat toate ale lumii acesteia si s-au apropiat cat mai mult de modelul de vietuire propus de Mantuitorul nostru Iisus Hristos s-au si invrednicit de imparatia cea cereasca, unii chiar de pe pamant. Citim adesea cum batrani intelepti care aveau multi ucenici s-au invrednicit de darul vindecarilor si al facerii de minuni, cum izgoneau demonii rostind rugaciuni de foc, cum ajutau pe toti cei care aveau vreun necaz sau suferinta. Fiecare si-a gasit drumul sau in a-si marturisi credinta in Hristos, unii patimind chinuri, alti retrasi in pustie, altii pur si simplu implinind fara viclesug poruncile. Sunt minunate povestile lor de viata si va indemn sa le cititi, garantandu-va ca veti gasi mereu solutii si ajutor in toate problemele. Fara indoiala, nici o viata de sfant nu este fara folos. 
Gasim chiar intre cei ridicati din neamul nostru un sfant care n-a ajuns nici batran, n-a facut nici minuni, n-a vindecat, n-a fost nici invatat si nici slujitor al bisericii nu s-a invrednicit a fi. Si cu toate acestea a dobandit imparatia cereasca, fiind canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 1955 si trecut in calendar cu data de praznuire la 12 mai, ziua nasterii sale în Cer: Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul, care s-a nascut în jurul anului 1644, in Oltenia. In copilarie a primit o buna educatie in familia sa. In urma cotropirilor turcesti a fost luat in robie in anul 1659, pe cand avea doar 15 ani. Un copil dus in robie, departe de parinti, de tara si de credinta noastra Ortodoxa. Robii puteau fi vanduti, asa se face ca voinicul care era frumos si bine dezvoltat a fost repede cumparat de un pagan cu pofte si apucaturi rusinoase. Ioan s-a impotrivit pacatului si l-a omorat pe pagan.
Cand agarenii au aflat aceasta, l-au legat si l-au tarat asa in vreme de iarna pana la Tarigrad si l-au infatisat femeii celui ucis. Dus la judecata, Ioan a marturisit adevarul, iar pentru fapta sa a fost dat in puterea femeii celui omorat. Aceasta vazand frumusetea tanarului, fiind cuprinsa de patima desfranarii, a grait astfel catre Ioan: Fiindca mi-ai ucis barbatul, ii vei lua locul si-mi vei fi barbat. Din rob te fac slobod, din sarac te ridic bogat. Dar pentru ca sa-mi fii barbat, trebuie sa te faci de aceeasi lege cu mine... Priveste imprejur aurul si argintul, matasurile, pietrele, nestematele, priveste-ma pe mine, alaturi, care sunt gata de insotire. Ioan a raspuns: Curatia sufletului mi-o voi pastra si la legea ta nu voi trece; neintinarea trupului o voi pazi si nu ma voi insoti cu tine.
Si a incercat femeia desfranata in multe feluri sa-l ispiteasca, insa Ioan nu a renuntat la credinta lui ortodoxa. Vazand ca nu-l poate indupleca, a poruncit sa fie supus multor chinuri. Ispitit vreme indelungata, Ioan nu a cedat, ramanand statornic in credinta si pazindu-si curatia trupului. Vazand chinuitorii ca Ioan rabda toate cu seninatate, au cerut permisiunea sa-l omoare. In anul 1662, tanarul Ioan s-a invrednicit de cununa sfinteniei suferind moarte muceniceasca. Ioan Romanul a fost trecut in randul noilor martiri ortodocsi initial de Biserica Greaca, care l-a canonizat pentru statornicia lui in dreapta credinta chiar cu pretul vietii.
Dupa anul 1800, credinciosii din tara noastra si-au manifestat intens evlavia fata de sfantul acestui neam. In anul 1950, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea mai multor sfinti, printre care si Sfantul Mucenic Ioan Romanul sau Valahul. Canonizarea solemna a avut loc cinci ani mai tarziu. Uimitoare sunt curajul si starornicia acestui sfant. Desi era practic un copil, a stiut sa discearna si sa aleaga intre bogatie si simplitate, intre pacat si virtute, intre credinta in care a fost botezat si cealalta lege straina lui si neamului in care s-a nascut. A ignorat bogatia si pacatul, platind pret de sange pentru credinta in Hristos.
Daca Brancovenii s-au dus la martiraj impreuna, tatal imbarbatand fiii, fratii ascultand pe tatal, Ioan Valahul, un copil rapit dintr-o familie obisnuita, s-a dus la marturisire singur, departe de orice legatura cu ai sai, imbarbatat fiind de fecioria sa si de dorinta de a ramane in dreapta credinta. Cum a reusit acest copil sa discearna, numai Bunul Dumnezeu stie, caci in mod cert doar El i-a fost aproape, aprinzandu-i in inima dorul dupa un coltisor de rai. Un copil crud ce radiaza maturitate si intelepciune in vremuri tulburi ramane un simbol pentru toti copiii lumii acesteia, guvernata de cele materiale si de desfranare.
Astazi nu mai vin turcii sa ne cotropeasca tinerii, insa ei tot in robie ajung. Majoritatea sunt robi ai retelelor de socializare, robi institutionalizati chiar de parinti, robi ai jocurilor de noroc, robi ai televizorului, robi ai excesului de alcool, substante halucinogene, robi ai indecentei si ai inculturii... Generatia tanara sufera de maladia like, care se naste din iubirea de sine pe care adultii o cultiva in inimile lor. E o goana teribila dupa perfect look in randul tinerilor. Copiii vor sa fie cool, vaneaza like-urile pe Facebook ca pe o confirmare a stimei de sine si ajung pana la depresie daca nu le primesc. Mantuitorul spunea asa: Oricine voieste sa vina la Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Intocmai a facut Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul si de aceea el este o faclie vie pentru toti copiii si tinerii nostri. 

miercuri, 9 mai 2018

Proverb intelept

Sotul si sotia trebuie sa fie asemenea mainii si ochilor: cand mana doare, ochii plang, iar cand ochii plang, mana sterge lacrimile.

marți, 24 aprilie 2018

Avem o tara!

Am scris la un moment dat pentru Dacic Cool un articol intitulat Mie nu mi-e frica de globalizare. Credeam in naivitatea mea ca nimeni si nimic nu poate sterge cu buretele identitatea, cultura, credinta si valorile unui neam. Spuneam asa: Eu vad Europa ca pe un mare lac, pe suprafata caruia plutesc nuferi albi. Flori frumoase care impreuna alcatuiesc un buchet splendid, insa fiecare floare ascunde sub apa cate o tulpina lunga cu radacinile bine infipte in pamant. Fiecare nufar reprezinta cate un neam, iar fiecare neam isi trage seva din propriul pamant. Trebuie doar sa fim cu luare aminte sa nu dezradacinam florile. Un nufar fara radacina va fi in deriva si apoi va muri
La scurt timp, insa, am constatat ca se urmareste cu ardoare tocmai dezradacinarea, decuplarea de trecut, de toata framantatura din care secole la rand s-a plamadit neamul romanesc. Ruperea de familie, de istorie, de biserica, de traditii, de cultura, de tara naste generatii fara repere si fara valori. Generatii marioneta, fara coloana vertebrala, care pot fi usor manipulate si conduse dupa bunul plac al celor ce fac jocurile. Generatii in deriva, rupte de firesc si de sens, fara sentimentul de apartenenta la ceva, fara constiinta, fara discernamant. Credeam ca e imposibil sa asimilam fara nici o analiza ideologii straine noua, care contravin constiintei si demnitatii noastre nationale. Daca ne uitam bine in istoria umanitatii, apusul majoritatii imperiilor s-a bazat pe tradare. O tradare neasteptata, neintuita din interior, a modificat destinul omenirii din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre. La fel si noi acum ne tradam si ne vindem tara, imbratisand grabiti nonvalorile ce vin din afara, intorcand spatele la toata mostenirea pe care inaintasii nostri ne-au lasat-o.
Am tradat familia pentru ca nu mai credem ca ea este celula de baza a societatii. Sotii nu mai au respect unul fata de altul, casatoria a devenit doar un act formal, pe care vrem sa-l redefinit dupa placul fiecarui individ, iar divortul este la moda mai mult ca oricand. Copiii crescuti prin diverse institutii nu mai au respect fata de parinti, in schimb au drepturi din ce in ce mai bizare. Bunicii sunt absenti, preferand o batranete comoda in detrimentul unei a doua tinereti in preajma nepotilor. Familia traditionala parca nu-si mai are locul in societatea contemporana, care crede ca s-a modernizat. 
Am tradat traditia, uitand datinile si obiceiurile noastre, imprumutand de la altii sarbatori si apucaturi smintitoare. Am tradat cultura, uitand sa mai deschidem o carte, sa privim un tablou, sa megem la un muzeu sau la o piesa de teatru. Ne-am lasat absorbiti cu totul de cultura Facebook si Whatsapp care promoveaza banalitati. Suntem preocupati de lucruri mici, efemere, fara valoare. Ne-am creat un univers demn de tot plansul in spatiul virtual in care ne consumam tineretea si ne risipim potentialul. Suntem sclavii retelelor de socializare, ignorand cu desavarsire literatura, arta, muzica, stiinta si toate celelalte fete ale culturii noastre romanesti, care nu este cu nimic mai prejos intre culturile lumii. Avem nerusinarea de a ne desconsidera scriitorii, poetii, pictorii, cercetatorii, medicii, preotii... etc., uitand pe cei care au imbogatit patrimoniul cultural al acestei tari. 
Ne-am tradat limba. Suntem corigenti la limba si literatura romana. Se vede la bacalaureatul copiilor nostri. Am tradat istoria pentru ca nu o cunoastem. Nu ne stim eroii, nu stim faptele viteze ale inaintasilor nostri, nu ne intereseaza ca la noi in tara s-a murit in lupta, ca s-a murit de foame, ca s-a murit in inchisori, ca s-a murit cu demnitate. Ne-am facut prietenii cu cei care pana nu de mult ne-au prigonit stramosii incercand sa ia pamantu' nostru scump. L-au aparat cu pretul vietii, iar azi il vindem noi fara regrete. Ne-am tradat tara, i-am instrainat pamantul, armata si industria. Vrem sa dam padurile, aurul si ogoarele, celor care ne flutura in fata "drepturile omului", dar care nu ne lasa dreptul de a avea o tara.
Am tradat biserica pentru ca nu o iubim. O terfelim in fel si chip, ne batem joc de slujitorii ei, ii huiduim si-i discreditam ori de cate ori avem ocazia. Luam in ras credinta si traditiile din care s-a nascut acest popor. Am uitat ca scoala a inceput cu secole in urma in biserica, ca primele carti au fost tiparite de biserica si ca cea care i-a tinut uniti pe romani a fost biserica. Astazi o desconsideram, desi ar trebui sa ne mandrim cu patrimoniul bisericesc detinut de Biserica Ortodoxa Romana, care se intregeste in zilele noastre cu o catedrala, numita atat de frumos: Catedrala Mantuirii Neamului. A neamului nostru romanesc, haituit de-a lungul istoriei pentru a fi facut bucati. Nu au reusit marile imperii sa-l faca bucati, il facem noi insine prin indiferenta si ignoranta. 
Privim Vestul ca pe salvarea noastra, insa ma tem ca de acolo nu vine nici o salvare. Singura noastra sansa este sa recuperam ceea ce am distrus. Sa ne intoarcem la radacini si sa cautam ceea ce ne defineste ca neam, ramanand tari in convingeri si in credinta. Avem dreptul de a avea o tara si trebuie cu orice pret sa ne pastram acest drept. Suntem cetateni romani atata timp cat avem o Romanie si nu trebuie sa lasam pe nimeni sa ne spuna altfel.
La implinirea a 100 de ani de la unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Regatul Romaniei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a declarat anul 2018 drept Anul omagial al unitatii de credinta si de neam. Pentru a nu ajunge victimele nefericitei globalizari trebuie sa intelegem ce inseamna "unitatea de credinta si de neam" si de ce este o binecuvantare faptul ca avem o tara. Daca romanii s-au unit in cuget si-n simtire acum 100 de ani, suntem datori sa pastram tara intreaga, sa iubim acest pamant si sa ramanem in credinta mosilor si stramosilor nostri, asa cum frumos ne indeamna poetul nostru drag Radu Gyr:
E jertfa lor de veacuri marturia
Ce striga din morminte pan' la noi:
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant, de Sfinti si de eroi

luni, 9 aprilie 2018

Lumina de acasa

De sarbatori, romanii se intorc acasa. Aproape un sfert dintre noi sunt plecati peste hotare cu nadejdea unui trai mai bun, insa nu au putut taia cordonul ombilical care-i leaga de origini. Poate au un job bun, sunt respectati, bine imbracati, bine vazuti, sunt bine din multe puncte de vedere, dar nimeni nu stie ce e cu adevarat in sufletele lor. Bucati din ele au ramas acasa. Pe multi ii mistuie dorul ce nu poti sa-l stingi cu nimic din lumea aceasta. 
Fiecare are un dor in inima sa si de aceea revine cu drag la un anumit interval de timp si in special de Paste sau de Craciun. Nomazi pe drumurile altora, cu rani adanci in sufletele lor pribege, privesc mereu inapoi spre casa. Parca sunt pasari migratoare ce umplu orasele si satele din toata Romania spre bucuria parintilor, a fiilor sau a nepotilor. Fiecare are un acasa.
Acasa este mama care nu mai razbeste sa coaca bunatati pentru cei dragi. Casa e curata si miroase a cozonaci din strada. Un tata gospodar pe prispa, bucuros ca a terminat de taiat via, priveste cu emotie spre poarta. Acasa sunt drobul si pasca, zacusca si sarmalele, compotul si dulceata, lada de zestre in care inca asteapta stinghere ia si o pereche de opinci.
Acasa sunt dealurile si vaile copilariei, sunt padurile ce au dat multor plamani aer curat, sunt izvoarele ce au potolit setea in zilele fierbinti de vara, e fanul care a gadilat talpile grabite. Sunt turmele de oi si carutele cu cai, furca si coasa, lanurile de grau si capitele de fan, zarzarii si merii. Sunt Carpatii si Dunarea ce au imbatranit odata cu neamul. Sunt manastirile in tinda carora, de secole, s-au plecat genunchii garboviti de greutati.
Acasa sunt piata cu zarzavaturi, branza si cea mai buna miere. Sunt oameni gospodari care pastreaza retete traditionale cum nu gasesti nicaieri in lume. Malaiul si faina macinate la moara, varza si cartofi cu care s-au hranit de generatii romanii. Sunt taranii care-si vand la pret de nimic lucrul mainilor lor; cosuri de nuiele si oale de lut, fluiere, maturi si linguri de lemn.
Acasa este locul in care vorbesti cu Dumnezeu. Si El a asteptat ca mama si ca tata privind in zare un fiu ratacitor sa vina de departe. Bisericuta veche, troita de la marginea drumului si acelasi parinte albit de ani intampina cu dragoste pe toti cei osteniti veniti din pribegie. Prescura, candela, tamaia si icoanele sunt mireasma multor copilarii.
Acasa este cimitirul in care odihnesc bunicii. In fiecare an e mai bogat; noi cruci ce poarta un nume apar din loc in loc. S-au dus impacati ai nostri doar cu o coliva, o cruce si un sunet de clopot. Acasa este pamantul nostru romanesc sfintit cu sangele neamului. In el sunt oasele eroilor si moastele sfintilor, sunt oasele strabunilor si sudoarea parintilor.
Acasa sunt doina si hora. Acasa canta cucul, acasa bate toaca, acasa e Romania.
Acasa canta, pentru toti romanii, acelasi Gheorghe:
Acolo este tara mea,
Si neamul meu cel romanesc!
Acolo eu sa mor as vrea,
Acolo vreau eu sa traiesc!

Fratii nostri, va asteptam pe toti acasa! Mor ai nostri In tara turmelor si-a painii, imbatraniti de singuratate si fara lumanare la capatai.
Veniti pana nu seaca fantanile, pana nu vin lupii la stana, pana nu se usuca candelele.
Veniti, veniti sa luati Lumina... de acasa!
Paste fericit romanilor de pretutindeni! 

vineri, 30 martie 2018

Faclii ale neamului - Sfantul Gheorghe Pelerinul

Cu ocazia sarbatorii Bunei Vestiri, la 25 martie 2018, sinaxarul s-a imbogatit. Un Mitropolit si un mirean au fost recunoscuti de catre Biserica Ortodoxa Romana in randul sfintilor. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, si a Sfantului Gheorghe Pelerinul a avut loc la Catedrala Mitropolitana din Iasi. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii s-au citit tomosurile de canonizare, s-au scos spre inchinare icoanele si raclele cu sfintele lor moaste, apoi s-au cantat troparele. Nu ne mai surprinde nicidecum canonizarea unui mitropolit. 
Sinaxarul este plin de mitropoliti care prin modul de vietuire si prin implicarea activa in viata bisericii au dat dovada de multa dragoste de Dumnezeu si si-au castigat locul bine meritat in ceata sfintilor. Este oarecum firesc ca un slujitor al Domnului pe pamant sa ajunga casnicul Sau in Rai. Si-a ales sa-L slujeasca, si-a dedicat intreaga existenta pentru a-L marturisi si a cules rodul suprem, rod la care intreaga creatie este chemata: mantuirea. Desi nu ar trebui sa ne surprinda, tot in aceasta zi a fost canonizat si mireanul Gheorghe, nascut in anul 1846 la Sugag (judetul Alba). Acest om cu totul obisnuit tinea post de mic, mergea la biserica, iar dupa ce a deprins sa citeasa, a invatat Psaltirea pe de rost. 
La 24 de ani s-a casatorit cu Pelaghia, avand cinci copii. Miluia pe saraci, desi nu era deloc instarit. Obisnuia sa spuna: Are grija Dumnezeu sa ne hraneasca, datoria noastra este sa ne rugam fara incetare si sa facem voia Lui. In anul 1883 a hotarat sa mearga la Ierusalim ca pelerin, impreuna cu alti credinciosi din sat. Inarmat cu Evanghelia si Psaltirea a ajuns la Constanta si de aici cu vaporul la Ierusalim. Patruzeci de zile a mers de trei ori pe zi la Sfantul Mormant la slujbe, iar mai apoi a vizitat si celelalte locuri sfinte. La pestera Sfantului Xenefont a intalnit un pustnic care i-a spus ca, strabatand pamantul in lung si-n lat, lipsit de cele materiale si in rugaciune neincetata, se va mantui. 
A mai postit 40 de zile in pustia Egiptului de Sus, rabdand si biruind multele suparari din partea diavolului. A plecat iar la Ierusalim, la Mormantul Domnului, unde pentru credinta lui lumanarea i s-a aprins singura. A ajuns chiar si la Sfantul Munte Athos, dupa care s-a intors in satul sau. Trecusera trei ani in care s-a indulcit de frumusetea si sfintenia locurilor pe care le-a vizitat. Descult si cu traista goala, dar cu inima plina de rugaciune, pleaca pelerin prin tara, petrecand mai multa vreme in partile Sibiului, pana la Brasov, iar o data pe an mergea la Ierusalim. 
In anul 1895 se stabileste la Piatra Neamt, intr-o camaruta in turnul-clopotnita al bisericii Sfantul Ioan Domnesc. Noaptea dormea cel mult trei ore, apoi mergea in biserica la rugaciune si se ostenea pana in zori facand metanii. Ziua era pe strazile orasului rostind neincetat intreaga Psaltire. Lunea, miercurea, vinerea nu manca nimic, iar in celelalte zile manca o data pe zi. Seara cand se intorcea din oras, impartea saracilor ceea ce primise si ajuta cu sfaturi de folos pe cei care aveau necazuri. Chiar si multi preoti si calugari aveau evlavie la dansul. Veneau la batranul Gheorghe pentru a lua sfat, caci stiau ca e om duhovnicesc. Facea multe minuni, vindeca si ajuta pe multi, traind in smerenie si saracie. Si-a prevestit astfel moartea: O sa mor cand s-or tulbura popoarele si, la moartea mea, va fi sarbatoare si vor trage clopotele din tara
Si intr-adevar precum a spus, s-a dus la Domnul in 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, cand Romania intra in razboi. A fost ingropat in cimitirul din Piatra Neamt. Dupa mai multi ani moastele sale au ajuns la Varatec. A vietuit in simplitate si osteneala, propovaduind cuvantul lui Dumnezeu fara incetare. Ne surprinde pentru ca, desi a ales sa traiasca in lume, fiind om simplu si modest, a inteles rostul vietii si cu inversunare nu s-a abatut de la el. Un lucru tot mai rar in zile noastre. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut in randul sfintilor cu data de pomenire 17 august. Poate nu intamplator chiar dupa sarbatoarea Sfintilor Martiri Brancoveni, ca sa constientizam mai bine ca la sfintenie sunt chemati deopotriva slujitorii bisericii, dar si mirenii, indiferent de statut social, rang sau nivel intelectual. Sfantul Gheorghe Pelerinul este dovada ca si astazi se poate dobandi mantuirea. Trebuie doar sa-i urmam indemnul: datoria noastra este sa ne rugam fara incetare si sa facem voia Lui

miercuri, 21 martie 2018

Vinerea Mare - lucratoare versus nelucratoare

Incepand din acest an, Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este declarata zi libera, nelucratoare. In conceptia societatii contemporane, romanii se pot bucura in tihna de Sarbatoarea Sfintelor Pasti avand mai mult timp pentru iepuras, cumparaturi, curatenie, calatorii, vizite, petreceri si distractii. Evident, tot mai putini sunt cei care cantaresc folosul duhovnicesc al acestei zile libere care, desi a devenit nelucratoare pentru stat, ea este si ramane in veci lucratoare pentru biserica. Este lucratoare pentru crestinatate deoarece "Astazi s-a spanzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pamantul pe ape". Este aducerea aminte a zilei in care omenirea a savarsit in nesabuinta ei crima suprema batjocorind si rastignind pe Ziditorul a toata lumea. Zi de mare intristare si jale pentru intreaga creatie. O zi de intuneric, cerul s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat. Ce manie ar fi meritat sa trimita Dumnezeu pe pamant vazand pe unicul Sau Fiu, Dumnezeu Cuvantul intrupat, pironit pe cruce? Si cu toate acestea Iisus Domnul nostru zicea: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac." (Luca 23, 34) Desi chinuit si respins de lume in bunatatea Sa a rugat pe Tatal cel Ceresc pentru izbavirea lor de aceasta rautate.


Continuarea o puteti citi aici;
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/vinerea-mare-lucratoare-versus-nelucratoare-156516.html


vineri, 2 martie 2018

Faclii ale neamului - Sfintii Cuviosi Ioan Casian si Gherman

La data de 29 februarie Biserica Ortodoxa Romana praznuieste pe Sfintii Cuviosi Ioan Casian si Gherman. Atunci cand anul calendaristic are doar 365 de zile, data de praznuire devine sfarsitul lunii februarie. Iata motivul pentru care ii gasim anul acesta in calendar la data de 28 februarie. Sfintii Ioan Casian si Gherman s-au nascut se pare in anul 365, respectiv 368, in Scitia Mica, Dobrogea de astazi. Renuntand din tinerete la placerile lumesti, acesti doi sfinti s-au intarit in credinta si ravnind cele duhovnicesti au imbratisat viata calugareasca calatorind la Locurile Sfinte, la Betleem, iar mai apoi ajungand in sihastriile Egiptului, iubind pustia si pusnicii de la care cereau sfaturi ziditoare de suflet. 
Sfantul Casian a adunat aceste sfaturi in cartea Convorbirilor. Dupa cativa ani au mers in pustia Schetica, unde s-au nevoit impreuna cu alti mari sfinti. Dedicandu-se vietii contemplative si rugaciunii indeosebi, Sfantul Casian a intocmit o invatatura de impotrivire a celor opt pacate capitale: a desfaranarii, a iubirii de arginti, a lacomiei, a maniei, a tristetii, a nelinistii, a trufiei, a slavei desarte. Pacate grave care-l chinuie pe om pana in zilele noastre, insa pe care omul de astazi le considera adesea virtuti. Inversarea valorilor si degradarea vocatiei umane au schimbat modul de perceptie al patimilor. 
Omul s-a acomodat cu pacatul si l-a facut prieten, nu mai lupta cu el. De aceea lucrarea Cuviosului Casian nu mai prezinta interes in zilele noastre pentru mireni, desi ea este temelia in actiunea de restaurare a omului in vederea urcusului duhovnicesc. Intorcandu-se la Betleem, au primit binecuvantarea de a trai in pustie si s-au intors in Egipt, insa din cauza prigonirii calugarilor din aceasta zona, au decis sa mearga la Constantinopol, unde l-au avut ca indrumator pe Sfantul Ioan Gura de Aur. Sfantul Ioan i-a cercetat indeaproape si, vazand ravna si iscusinta lor, l-a hirotonit preot pe Gherman, iar pe Casian diacon. Casian a decis sa ramana sub calauzirea Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a se invata de la acesta in cele duhovnicesti. 
Dupa exilarea Sfantului Ioan, Cuviosii Gherman si Casian au fost trimisi in misiune la Roma, unde au petrecut vreme indelungata, iar Sfantul Casian a fost hirotonit preot. Dupa hirotonie a mers in Marsilia, unde a intemeiat Manastirea Sfantul Victor pentru barbati si Manastirea Mantuitorului pentru femei. Prin lucrarea sa intitulata "Institutii cenobiotice", ce se traduce prin randuieli pentru viata in comun, el descrie si propune un model de vietuire pentru calugari, cat si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale. Este practic intemeietorul monahismului in Galia. Petrecand tot restul vietii departe de cele lumesti, in pace si-n rugaciune, Sfantul pleaca la Domnul in anul 435. Moastele sale pot fi cinstite si astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia, dar si la noi in tara, la Manastirea Comana, judetul Giurgiu. 
Titulatura de "Cuvios" este atribuita sfantului, care adoarme in Domnul din cauze naturale, nefiind chinuit sau omorat. De aceea si Sfantul Gherman, care a trecut la cele vesnice din cauze naturale, este numit tot "cuvios". In anul 1992 a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pentru viata sa aleasa. Acesti doi cuviosi romani sunt dovada ca inca de la inceputurile crestinismului stramosii nostri au imbratisat si s-au intarit in cele duhovnicesti. Contemporani si impreuna rugatori cu Marele si Sfantul Ioan Gura de Aur, acesti doi prieteni, prin vietuirea lor aleasa, au ramas pilde si modele ale Bisericii Apusene, faclii vii ale neamului nostru si rugatori in ceruri pentru toti crestinii.
De aceea suntem datori sa-i cinstim, sa le citim vietile si sa le urmam invataturile. Intr-o lume lipsita de repere, sfintii raman faclii ce lumineaza in intuneric pentru ca noi sa putem vedea lumina invierii. 
Citeam in cartea Sfantului Casian "Convorbiri duhovnicesti" urmatoarele: Suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru... Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si pacatele nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu si sfintii sa putem intelege aceste cuvinte si sa facem loc in inimile noastre Celui care a facut cerul si pamantul.

luni, 5 februarie 2018

Vii sub comunism, laici astazi...

Ne confruntam astazi cu fenomenul laicizarii ce a cuprins toata tara si intreaga lume. Chiar si satele care pastrau credinta vie par ca au abdicat in fata tavalugului propus de societatea moderna. Tinerii au plecat din tara, iar multi dintre batrani au cam uitat de Dumnezeu dupa ce au dat de gustul telenovelelor si al emisiunilor de scandal. Cand s-a produs ruptura, nimeni nu vrea sa stie. Unii spun ca de vina este regimul comunist ateu, care i-a indepartat pe oameni de credinta, a denaturat scopul vietii si al familiei. Ca generatia din vremea comunismului a suferit mult de pe urma regimului dictatorial din Romania, care s-a impus fortat, netinandu-se cont de interesele nationale si nevoile poporului. 
Au fost persecutate minoritatile etnice, culturale, religioase. Au fost exterminati detinutii politici si grupurile de partizani care opuneau rezistenta. S-a dus o acerba lupta de represiune impotriva cultelor. Arestarea, deportarea si chiar uciderea taranilor care se opuneau colectivizarii. A fost cenzurata cultura, iar intelectualii erau frecvent umiliti. S-a distrus patrimoniului cultural in anii ‘80, s-au demolat multe cladiri valoroase din punct de vedere artistic si istoric. Au fost create lagare pentru copiii abandonati. Infometarea populatie, rationalizarea alimentelor si a electricitatii au generat o stare de nesiguranta si de conflict. Frica a devenit instrument de mentinere a puterii, astfel incat oamenii se temeau de vecini, de prieteni, de familie. Abuzul si cenzura erau unelte de control al populatiei. 
Securitatea intocmea dosare de urmarire din te miri ce, iar unul din trei romani era informator. Temnitele comuniste erau locurile de corectie pentru cei care aveau alta opinie decat cea a partidului. Pentru multi, inchisorile au fost ultimul loc vazut pe fata pamantului, temnita devenind un sumbru cimitir, fara cruce si sicriu.
Intr-adevar, o mostenire grea. Mult prea grea pentru un popor si asa destul de chinuit. Si totusi, cu toata cenzura si teroarea instaurata de-a lungul a catorva zeci de ani, oamenii nu au abdicat de la credinta, traditia si cultura lor. Au pastrat chiar si in inchisori vie identitatea si fundamentele pe care s-a cladit acest neam de la inceputurile sale. Au marturisit cu pretul vietii lor o credinta adanc inradacinata in fiinta lor si o dragoste de tara rar intalnita si imposibil de descris in cuvinte. In penitenciare s-a scris cu sange istoria grea din timpul regimului comunist ateu. Oameni simpli si intelectuali laolalta s-au imbratisat in suferinta, devenind frati ai durerii.
Nimic nu i-a departat de Hristos si nu le-a clatinat convingerile. A luptat fiecare cum a putut, au cazut si s-au ridicat, s-au umilit si s-au inaltat, s-au hranit unii pe altii cu Painea Vietii, caci hrana cea de toate zilele lipsea, si s-au adapat din izvorul credintei cand nimeni nu le-a dat o cana cu apa. In vreme de cenzura, oamenii au gasit resurse sa priveasca spre interior si acolo au gasit Cerul care i-a salvat.
In vreme de prigoana s-au ascuns in camara inimii lor si acolo s-au aflat liberi. Liberi suntem si noi azi. Liberi sa facem ce vrem, unde si cat vrem, insa orbecaim in intuneric pentru ca nu stim unde sa ne uitam. Am scapat de regim, de cenzura, de securitate..., dar ne-am pierut in placeri si tentatii. Nu regimul ne-a laicizat, ci propria noastra indiferenta. Poporul era mai viu sub comunism decat astazi; ardea rugaciunea in ascuns si sporea credinta. E important sa incercam sa intelegem trecutul pentru ca sa stim cum ne construim viitorul. Cunoasterea istoriei e o datorie inainte de toate. Nu putem fi repetenti, caci nu stiu daca avem taria celor de odinioara, daca istoria s-ar repeta.

joi, 4 ianuarie 2018

La multi ani 2018! La multi ani Romania!

Anul acesta sarbatorim implinirea a o suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri din 1918. O buna ocazie de aducere aminte, un moment de bilant al istoriei noastre recente. O istorie pe care strabunicii si bunicii nostri au trait-o. O istorie sculptata adanc in sufletele lor, care a modelat destine, a frant inimi, a picurat sange si lacrimi, a curmat milioane de vieti. Un secol cu razboaie, cu teroare comunista, cu lagare si inchisori, cu revolutie, cu multa suferinta si groaza. Un secol din care astazi nu ne amintim nimic si din care se pare ca nu am invatat nimic. 
Un trecut uitat, intentionat ingropat si ascuns bine de ochii tuturor. Un ceva de care nimeni nu vrea sa-si aminteasca si nu vrea sa creada ca a existat. Generatia de azi cu facebook si tehnologie nu vrea si nu are timp sa priveasca in trecut. Cu ceva timp in urma, mamele plangeau pe fronturi si pe la portile inchisorilor comuniste. Se zbatea inima lor in piept, suspinand, cu ochii spre cer: S-au facut copiii nostri sfinti! Locul lor a fost luat acum de mamele care-si plang cu rusine fiii consumatori de droguri si bautura pe la portile spitalelor.
Mi se deruleaza in minte obsesiv aproape aceste versuri despre generatia noastra superficiala si indolenta:
Au facut copiii nostri dinti
Musca din bunici si din parinti
Musca din vazduh si din pamant
Musca si din mortii din mormant.

Vorbind cu multi cunoscuti, aud ca majoritatea lor s-au saturat de metehnele sociale actuale care ne storc de energie, bani, sanatate, suflet... Odinioara se murea de foame, acum se moare de imbuibare. Fobiile moderne ne-au subjugat total. Toti constata ca televizorul este daunator, instigator, promovator de nonvalori. Toti spun ca bancile nu sunt altceva decat camatarie cu acte in regula, ca jugul creditelor robeste pana la exasperare. Toti se tem de alimentatia saraca in nutrienti, de medicamentele tot mai nocive, de bolile cu care se lupta de ani intregi.
Multi se plang de traficul insuportabil, de aglomeratia din malluri si magazine, de cozile interminabile pentru toate nimicurile. Cei care au copii sunt epuizati la propriu de slalomul urias pe care-l fac intre serviciu, bone, crese, gradinite, scoli si un sistem de invatamant care mai mult indobitoceste decat educa. Banii agonisiti cu multa bataie de cap se duc usor pe gadgeturile la moda, care se schimba de la un an la altul, pe jucariile promovate de marile case de productie cinematografice, pe lucruri fel de fel bagate pe gat de conceptul must have. Toti sunt abonati activi la una sau la mai multe retele de socializare, pe care le considera o pierdere de vreme, o magazie de informatii inutile si un pericol real pentru adolescentii tot mai dependenti de ele. Multi resimt distantele si dorul de copiii lor plecati departe de tara.
Si asa mai departe, fiecare are oful lui, care-l robeste si-l orbeste pana la nefericire, care-l rastigneste pe crucea consumului excesiv si-l duce-n iadul deznadejdii si de multe ori al depresiei. Si cu toate acestea nu aud pe nimeni ca renunta la televizor, sau ca are un plan de viitor in care nu ia in calcul un credit la banca, sau ca renunta la automobil, la fast food si isi inchide contul de facebook. Nu aud pe nimeni ca-si iubeste tara, ca-si indeamna copiii sa nu plece, ca se opune vehement globalizarii, ca respinge toate inutilitatile importate din Occident, ca incearca acum si aici din rasputeri sa cladeasca un viitor mai bun pentru semeni si pentru copii. Nimeni nu e dispus sa renunte la nimic, desi vede ca nu mai face fata si ca nu are nici un folos de pe urma consumului excesiv de orice, nu conteaza ce. Avem atatea si atatea pseudo-probleme care ne macina, incat am scapat din vizor scopul vietii noastre pe pamant.
Majoritatea refuza chiar si chemarea crestina care indeamna la moderatie, cumpatare, responsabilitate, smerenie, simplitate. Atat de ancorati in prezent, ignoram cu desavarsire latura spirituala care sta la temelia noastra ca popor. Am ajuns niste crengi frante intr-un copac ce se numeste Romania si parca tragem si mai tare sa ne rupem cu speranta desarta ca vom prinde radacini in alta parte, unde ne imaginam noi ca ne va fi mai bine. Un bine pe care fiecare si-l defineste in functie de asa-zisele valori cu care a crescut si pe care le-a mostenit de la ai sai. Dar care sunt reperele? Cum stim noi astazi sa discernem valoarea de nonvaloare? Cum ne alegem modelele? Cat stam sa reflectam daca ceea ce facem are efect pozitiv sau negativ asupra noastra, asupra celorlalti, asupra mediului, asupra societatii?
Suntem un popor cu radacini adanci in timp, de o suta de ani ne-am unit pentru a fi Romania, iar astazi ne uitam la vecini jinduind dupa un trai mai bun in tara lor, uitand ca avem o tara. Consumam din alte tari, uitand sa mai producem ceva si ne trimitem copiii pribegi pe alte meleaguri, in timp ce noi murim de dorul lor. Ne mandrim cu copiii nascuti in alte tari, crescuti in societati moderne, in timp ce batranii nostri mor in singuratate, neavand cine sa le dea respectul cuvenit. Rar ne amintim sa-i pomenim sau sa le aprindem o lumanare la capatai. Ne lafaim intr-un prezent marunt, fara sa tinem cont ca avem o datorie morala fata de trecut si fata de tara in care ne-am nascut. Ne-am facut consumatori si atat. Oameni prosperi carora le este rusine ca sunt romani. O suta de ani de la infaptuirea Marii Uniri. Sper ca in acest an sa avem curiozitatea sa ne cunoastem istoria, sa readucem in constiinta tinerilor nostri dragostea pentru tara si demnitatea de a fi roman. La multi ani 2018! La multi ani Romania! 

vineri, 15 decembrie 2017

Pestele - simbol crestin, hrana trupeasca si sufleteasca

Prima datorie a oricarui crestin este mantuirea, ne invata chiar Mantuitorul nostru Iisus Hristos: Ce va folosi omului de-ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37). Postul, rugaciunea si faptele bune sunt armele bunului crestin in lupta pentru dobandirea mantuirii. Postul este deopotriva trupesc si sufletesc, infranare de la bucate, dar si de la deprinderile cele rele. Credinta ne poarta mai presus de fire, ne descopera ceea ce e mai presus de om, ne descopera chipul lui Dumnezeu din noi. Pentru noi, crestinii, postul Craciunul este o adevarata binecuvantare. 
Cu ajutorul lui intampinam cu inima curata Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, cel mai mare dar facut omenirii de catre Dumnezeu. Pentru societatea tot mai laicizata, postul este sminteala si nebunie, insa pentru bruma de crestini care inca mai tin candela credintei aprinsa in suflet, postul este binecuvantare. Este acel "jug bun" si acea "povara usoara" fara de care nu-l putem urma pe Mantuitorul. Multiplele dezlegari la peste din aceasta perioada indulcesc si inlesnesc mai mult abtinerea de la bucatele de dulce. Pestele face deliciul meselor crestinilor in zilele de sarbatoare, in sambete si duminici. De fapt, din vremea Mantuitorul, pestele este mereu prezent in viata crestinilor, fiind simbol crestin, hrana trupeasca si sufleteasca, in acelasi timp. Literele cuvantului Ichthys, adica peste in limba greaca, sunt interpretate astfel: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul.

Ichthys

Inca de la începutul activitatii Sale, Mantuitorul a zis catre apostolii care erau pescari: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Apoi si in minunile pe care le-a facut Mantuitorul, pestele este adesea mentionat. In Pescuirea minunata la porunca Sa, pescarii au umplut doua corabii cu peste, desi toata noaptea nu prinsesera nimic. In minunea Inmultirii painilor si a pestilor vedem ca dupa ce satura multimile cu Cuvantul Sau de invatatura, spre seara, luand cele cinci paini si doi pesti, a cautat spre cer, a binecuvantat si frangand a dat ucenicilor painile, iar ucenicii multimii oamenilorsaturand astfel ca la cinci mii de barbati, afara de femei si copii. Chiar si in aratarile Sale dupa Inviere mananca si-i satura pe ucenici cu peste. Cand se arata imediat dupa Inviere spre a-i convinge ca nu este o naluca, Iisus i-a intrebat pe ucenici daca au ceva de mancare. Ei i-au dat un fagure de miere si peste fript, iar El a mancat.
Tot dupa Inviere, cand ucenicii pescuiau pe Marea Tiberiadei, de pe mal, cineva i-a intrebat: Fiilor, nu cumva aveti ceva de mancare? Ei au raspuns ca nu. Omul le-a zis: Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei. Au aruncat mreaja si indata s-a umplut de pesti. Atunci Sfantul Evanghelist Ioan L-a recunoscut: Domnul este! (Ioan 21, 7). Auzind ca este Domnul, Petru si-a imbracat haina, aruncandu-se in apa si venind inot la Invatator. Dupa aceea au venit si ucenicii cu corabia. Cand au ajuns la El, au gasit focul aprins, jaratic, peste pus deasupra si paine. Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum! Veniti de pranziti! le-a spus El. Vedem bucuria revederii, care este deplina atunci cand stau si mananca impreuna. Tocmai de aceea in zilele de sarbatoare, crestinii se aduna pentru a fi impreuna, mai intai in Biserica, iar mai apoi la masa. De Craciun, mai cu seama familiile se aduna, petrec impreuna, impart cadouri unii altora. Pentru bucuria si recunostinta darului pe care Dumnezeu L-a facut omenirii prin nasterea pe pamant a unicului Sau Fiu, suntem datori si noi sa intampinam cum se cuvine aceasta mare sarbatoare, sa daruim si sa bucuram si noi la randul nostru pe cei mici, pe batrani, pe cei bolnavi, pe cei singuri si pe toti cei aflati in nevoi si neputinte. Sarbatoarea Craciunului este despre cel mai mare Dar, prin urmare, se cuvine sa daruim. Pana atunci, post binecuvantat si bucurati-va deplin de multele dezlegari la peste din calendar!