joi, 11 aprilie 2019

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica - negutatorul de lumina

Sunt oameni trimisi in lume parca intr-adins sa lumineze pentru altii. Ei ard incet, mistuindu-se pe sine pentru ca semenii sa poata tine calea. Sunt carjele care poarta mii de suflete ce schiopateaza incercand sa dobandeasca Cerul. Se indura Milostivul care si-a dat pe unicul Sau Fiu si mai trimite din cand in cand pe cate un ales al Sau pentru ca noi sa ne folosim, pentru ca noi sa ne mantuim, sa ne intoarcem din ratacire. Sa ne impartasim de lumina lor si de Duhul Sfant care prin ei lucreaza. Sa ne luminam, sa ne imbogatim duhovniceste, sa ne ridicam. Un astfel de trimis a fost si Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica - negutatorul de lumina, cel care a luminat deopotriva preoti, calugari si simpli mireni. I-a luminat intelectual si spiritual, invatandu-i sa-si traiasca in mod constient, asumat si plenar credinta. 
Chip luminos, calugar vrednic, teolog si ctitor de biserici, Sfantul Ierarh Calinic scria cu smerenie despre sine ... n-am castigat averi sau miselii, ci numai sfinte carti! N-am adunat aur si argint; n-am voit sa am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai singure cele de nevoie trupului.
Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica, numit in popor facatorul de minuni, s-a nascut la 7 octombrie 1787 in Bucuresti, primind la botez numele de Constantin. A deprins de mic tainele credintei crestine ortodoxe, pe care nu le-a mai parasit pana la sfarsitul vietii. Pe vremea cand nici nu implinise 20 de ani intra in Manastirea Cernica, iar un an mai tarziu devenea monah cu numele de Calinic. Acest mare postitor si rugator se pune cu toata sarguinta in slujba Domnului, intrecand in virtuti pe ceilalti vietuitori ai manastirii.
In 1818 este ales staret al Manastirii Cernica, de care s-a ingrijit cum a stiut mai bine, infruntand toate greutatile vremii: razboi, cutremur, saracie si multe neajunsuri. Cu multa rugaciune catre Maica Domnului si Sfantul Nicolae, invinge mari ispite si greutati. La Cernica a inceput zidirea unei biserici, dar si cultivarea pamantului si cresterea animalelor, pentru a asigura hrana si toate cele necesare calugarilor, care in vremea sa erau peste 350. Iubea disciplina duhovniceasca, pe care o considera indispensabila, esentiala in viata celor care imbratiseaza calea monahismului. Se straduia sa-i invete pe cei care-i pastorea sa se disciplineze pe sine, sa-i aduca la trezirea constiintelor, pentru a cuprinde intru totul libertatea in Hristos.
A tiparit la Bucuresti chiar si un indrumar in acest sens, Randuiala tunderii chipului monahicesc. Tinea mult la buna randuiala, la respectarea regulilor si la implinirea ascultarilor. Bun organizator, neobositul staret se ocupa in acelasi timp si de inflorirea altor manastiri, precum Pasarea, Snagov, Caldarusani... etc. Pentru vrednicia sa, in 1850 este numit Episcop la Ramnicu Valcea. O ascultare pe care din prea multa sa smerenie nu a dorit-o, dar pe care a implinit-o ca nimeni altul in vremea sa. Ajuns la aceasta slujire, si-a luat si mai in serios activitatea, deoarece avea o mare responsabilitate. Incepe si rezideste Catedrala Episcopala din Ramnicu Valcea, cu anexele sale si seminarul care fusese inchis cu ceva timp in urma. Manifesta un deosebit interes pentru inzestrarea culturala a clerului, dar si a credinciosilor. A redeschis tipografia de la Ramnic, unde au vazut lumina tiparului carti de slujba si de folos duhovnicesc pe care le distribuia gratuit. Doteaza cu carti si seminarul. Pentru o buna desfasurare a slujbelor bisericesti, deschide scoli pentru formarea de cantareti si paracliseri.
Tipareste numeroase carti indispensabile bunei randuieli bisericesti: Carte de preotie, Mineiul pe tot anul, Indrumator catre preoti si diaconi, Aghiasmatarul, Tipicul bisericesc, Slujba Sfintei Invieri, Carte foarte folositoare de suflet, Evanghelia, Octoihul, Juramantul preotilor... etc. Coresponda adesea cu Mitropolitul Transilvaniei, Andrei Saguna, in privinta cartilor publicate, care au servit clerului si credinciosilor din toate provinciile romanesti. Prin tiparirea cartilor care s-au raspandit pe tot cuprinsul tarii si prin participarea sa la adunarile obstesti, Sfantul Ierarh Calinic a sustinut realizarea Marii Uniri de la 1918.
Deschide scoli la sate, pe care le randuieste sub conducerea preotilor. Infiinteaza la Craiova si Caracal scoli de fete, in care preotii predau gratuit. Scoala si cartea l-au preocupat in mod deosebit, insa nu a neglijat nici inaltarea de noi biserici si manastiri. In anul 1863 a dorit a construi o manastire la Frasinei, la care a pus asupra randuiala, care se pastreaza pana in zilele noastre. A iubit si sustinut material acest loc, care ca multe altele a inflorit in vremea sa. Dupa o bogata si rodnica activitate, in 1867, inaintat in varsta, revine din nou la Manastirea Cernica, unde ramane pana la sfarsitul zilelor sale. S-a intors acasa pentru a-si da aici ultima suflare, la 11 aprilie 1868.
O viata traita in slujba lui Dumnezeu si a semenilor. Sfantul Ierarh Calinic este un marturisitor, un model, un exemplu de vietuire in lume, insa fara a imbratisa catusi de putin duhul lumii. Un om care ne-a invatat ca, iubind randuiala aspra, postul si rugaciunea, se pot birui cele ale firii. Multe minuni a savarsit acest sfant prin indelunga rugaciune si postire, incredintandu-ne ca numai asa este placut Domnului. A fost canonizat in anul 1955, in vremea Patriarhului Justinian. A fost iubit in popor in vremea vietuirii sale, iar astazi mii de credinciosi trec pragul frumoasei Manastiri Cernica pentru a se inchina sfintelor sale moaste.
Cine nu a pus o rugaciune la racla sa? Cate mame nu si-au spus durerea? Cati nu si-au gasit raspuns cu ajutorul sau? Sfantul ne asteapta si ne poarta rugaciunile catre milostivul Dumnezeu. Sa-l rugam si noi cu toata nadejdea: De Dumnezeu purtatorule, parintele nostru Calinic, povatuitorule al calugarilor, podoaba cuviosilor si lauda arhiereilor, ajutatorule al celor din nevoi si facatorule de minuni! Cu nevointele tale, chip de sfintenie te-ai aratat, iar acum cu ingerii in ceruri te veselesti; cu care roaga pe Milostivul Dumnezeu sa ne daruiasca noua pace si mare mila

vineri, 5 aprilie 2019

Manastirea Delta Neajlovului - luntre spre Cer

Poporul nostru a imbratisat credinta crestina ortodoxa inca de la inceputurile crestinismului. Dovezi se regasesc pe tot cuprinsul tarii, vechile vetre monahale fiind in mare parte vii si in zilele noastre. Ne place sa credem ca, odata cu zilele moderne pe care le traim, putem lasa in urma toate ce tin de credinta ortodoxa si sa ne aliniem noilor trenduri si ideologii pe care societatea ni le propune. Avem gresit formata ideea ca batranii calugari ramasi in batranele manastiri urmeaza traiul lor inapoiat in slujba lui Dumnezeu, iar noi ne putem vedea de ale noastre fara ei, fara traditii, fara sarbatori si chiar fara Dumnezeu. Sunt oameni care traiesc in afara, doar strict pe orizontala, care nu accepta ideea ca sunt creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. 
Oameni care nu-L regasesc in viata lor, nu-L cauta, nu-L pretuiesc si nu-I spun Tata. Sunt liberi sa traiasca asa, deoarece in marea Lui bunatate le-a dat chiar El aceasta libertate. Insa nu toti au ales asa. Sunt multi, in zilele noastre, care au ales sa-I slujeasca, sunt multi care au patruns adanc tainele Sfintei Scripturi, si-au luat intr-adevar crucea si-I urmeaza, rezista tuturor intemperiilor si ideologiilor sociale. Desi secolul 21 a venit cu tentatii fel de fel, vedem ca la noi inca se mai construiesc biserici si manastiri, iar multi tineri intra in randul clericilor si al monahilor. 
Parcurgand drumul dinspre Calugareni catre frumoasa Manastire Comana cam la 7 km din drumul national (DN5 Bucuresti-Giurgiu), oricine poate trece pragul Manastirii Delta Neajlovului, din judetul Giurgiu, pentru a se convinge ca si in secolul 21 se pot inchega vetre monahale, care infloresc prin stradania unor preoti tineri. 
Dupa cateva sute de metri printre lanurile de grau si porumb se zareste in toata splendoarea lui ansamblul monahal ce are in componenta o bisericuta mica din lemn, un cimitir, corpuri de chilii, cateva anexe si biserica noua, mare cat o catedrala. In acest loc izolat de vaste intinderi agricole si de minunata delta a Neajlovului, intr-o liniste desavarsita, gasim o odihnitoare oaza de spiritualitate si un crampei de identitate romaneasca. Initial Manastirea Delta Neajlovului a functionat ca schit apartinand de Manastirea Comana. In prezent are statut de manastire. Recent construita, biserica mare, de zid, cu hramul Nasterea Maicii Domnului, sta tacuta ca o fortareata inaltata in pustiu, asteptand pe cineva sa-i treaca pragul, sa-i puna o floare la icoane, sa-i cante la strane. 
Bisericuta mica din lemn, cu hramul Inaltarea Domnului, ni se dezvaluie zvelta si vesela, ca un vechi locas maramuresean, primitor si pastrator al traditiilor si valorilor romanesti. Imediat ce i-ai trecut pragul, esti invaluit de mirosul natural de lemn care te poarta cu gandul la traiul autentic de odinioara al taranilor gospodari. Barnele groase de lemn, scartaitul fin al podelei si multitudinea icoanelor agatate in cuie creeaza un spatiu pe care noi, orasenii mai tineri, l-am vazut doar pe la Muzeul Satului. Desi are un aer vechi si rustic, bisericuta este totusi cat se poate de noua, fiind tarnosita la data de 2 mai 2004 de catre vrednicul de pomenire Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la vremea aceea. 
Corpurile de chilii si celelalte anexe, printre care si o trapeza, sunt inca in constructie. Tot aici mai este si un mic paraclis cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Lipsa fondurilor face anevoioase lucrarile, insa nadejdea tanarului parinte staret Gamaliel este ca intr-o zi totul va fi dus la bun sfarsit. El continua munca si visul parintelui arhimandrit Irineu Iurascu, de a inchega aici o obste monahala, care sa duca peste veacuri credinta neamului nostru. Fost staret al Manastirii Comana, parintele Irineu Iurascu a fost primul staret al Manastirii Delta Neajlovului, dedicandu-si tot restul vietii sale pentru terminarea constructiei bisericii mari. Cand a trecut la cele vesnice, in data de 19 august 2016, slujba inmormantarii s-a savarsit chiar in biserica mare a carei contructie era finalizata. 
Desi biserica tip catedrala are o lungime de 30 m si o latime a absidei de 18 m, s-a dovedit aproape neincapatoare la slujba de inmormantare a celui ce este considerat ctitorul ei principal. Credinciosi si monahi din toate partile s-au adunat pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel ce a gandit atat de frumos amplasarea si ridicarea acestui impozant lacas de cult. Mormantul parintelui se afla, cum era si firesc, in curtea manastirii. Cand parintele Ieromonah Gamaliel a preluat staretia, ansamblul monahal nu avea alti vietuitori. Singuratatea nu l-a speriat pe tanarul si energicul parinte, care a vazut in acest fapt o provocare si o oportunitate de a se pune mai cu sarg in slujba lui Dumnezeu. A slujit si a muncit fara incetare atat in biserica, cat si la restul treburilor care se desfasoara intr-un astfel de loc. Prin stradania sa, slujbele se tin cu regularitate, iar cu ajutorul credinciosilor, reuseste sa infrumuseteze si celelalte corpuri anexe ale manastirii. 
Un popas in acest loc minunat ne-ar putea readuce aminte ca avem o credinta si o datorie de a pastra si a perpetua valorile pe care acest neam le-a mostenit de la inaintasi. Ne putem apleca si astazi catre cele ziditoare de suflet, fara a ne simti inapoiati, invechiti. Ansamblul monahal Delta Neajlovului, nevointa si staruinta parintelui staret, toata aceasta inca frageda lucrare ne arata ca se poate si ne invita sa fim partasi bucuriei de a contribui la imbogatirea patrimoniului bisericesc si a valorilor neamului care vor fi transmise generatiilor viitoare. 
Tot omul este chemat la sfintenie si are la dispozitie toate cele necesare pentru a urca pe scara spre Imparatia lui Dumnezeu, insa lucrarea fiecaruia inalta sau coboara. Doar Dreptul Judecator stie tainele pasilor si greutatea roadelor noastre. El vede si vamesul si fariseul din noi, vede si pe cel ce uneste, si pe cel ce dezbina, vede si pe cel ce aduna, si pe cel ce risipeste. Manastirea Delta Neajlovului poate fi luntrea care ne poarta la Cer.

sâmbătă, 23 martie 2019

Pro-VIATA

Asa cum ne-am obisnuit de cativa ani in luna martie, romanii au ocazia de a participa la Marsul pentru Viata. Tema marsului de anul acesta este Unic din prima secunda. Organizat la data de 23 martie in peste 500 de localitati din Romania si Republica Moldova, are in primul rand rolul de a sprijini femeile in criza de sarcina, de a le incuraja si a le ajuta sa aduca pe lume pruncii pe care-i poarta in pantece. In al doilea rand, marsul are rolul de a trage un semnal de alarma in ceea ce priveste usurinta, chiar firescul cu care practica avortului s-a instalat in vietile noastre. Familia, medicii, apropiatii, toti il recomanda ca pe o solutie salvatoare in cazul unei sarcini nedorite. 
E greu de crezut ca in zilele noastre trebuie sa militam pentru viata, insa datele arata ca e nevoie de suport. Rata avorturilor atinge cote alarmante. Cifrele sunt infricosatoare. Cauzele sunt diverse - de la lipsuri materiale si probleme medicale pana la lipsa unei familii care sa asigure un climat propice cresterii unui copil. Sunt situatii fel de fel, unele cu adevarat grele, insa, indiferent care sunt neajunsurile, trebuie sa intelegem si sa acceptam ca o viata e un dar de la Dumnezeu si nu o putem lua. Orice fiinta are dreptul sa se nasca, sa creasca si sa-si implineasca menirea pentru care a fost lasata pe pamant. 
Nimic nu este intamplator, nici o viata nu este lipsita de importanta, nici un drum nu este lipsit de sensToate sunt ingaduite prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, iar daca El da viata, omul nu are dreptul sa o ia. S-a ajuns la asa o neglijenta, incat aproape in toate familiile s-au intamplat avorturi, mai toti cunoscutii nostri au recurs la un moment dat la un astfel de act. Dispunem de vieti in chip odios, decidem fara remuscare, ucidem fara sa privim in urma. Viata nu e o intamplare, e un dat. Un dat cu care prea lesne ne jucam. Milioane si milioane de suflete nenascute atarna si trag in intuneric neamul nostru, care si asa e destul de bolnav si batran. Nu mai vrem copii deoarece suntem comozi si coplesiti de griji mai mult sau mai putin intemeiate. 
Alegem moartea, uitand ca cel mai de pret dar este viata. Desi suntem fiinte rationale, am devenit mai cruzi decat animalele. Avem o lista intreaga de drepturi, chiar si dreptul de a ucide. Nu acceptam o alta cale, nu ne asumam nimic, iar daca cineva incearca sa ne atraga atentia ca gresim, imediat linsam, catalogam, condamnam la tacere. Adesea, militantii pro-viata sunt vazuti ca niste inapoiati, ingusti la minte, care nu accepta ca societatea a evoluat. E drept ca a evoluat, dar omenirea a decazut atat de mult incat pacatul a devenit drept, patima este placere, iar grotescul este normalitate. Fiecare face ce-i place, iar restul e... tacere. 
Marsul pentru Viata rupe tacerea. Este vocea pruncilor nenascuti care striga in intuneric. Sunt fii si fratii nostri care n-au apucat sa vada lumina zilei. Sunt Romania din umbra, care-si plange nesansa la viata. Toate aceste suflete nedorite si neiubite de nimeni sunt adanc amprentate in constiinta poporului nostru. Ele raman acolo ca un bagaj negativ ce inclina balanta in defavoarea noastra. Marsul pentru Viata ne reaminteste ca avem datoria de a avea grija de toate fiintele umane care se vor naste. Orice criza de sarcina este o responsabilitate a noastra, a tuturor. 
Cine stie cate drame traiesc femeile si tinerele adolescente de langa noi? Doar Dumnezeu cunoaste framantarea launtrica a fiecareia. El stie masura, staruinta, rabdarea, suferinta si nevointa noastra. El vede zbuciumul mamei care nu-si poate aduce pe lume copilul, El vede frica si incertitudinea. Sunt multe greutati, temeri si reprosuri pe care uneori femeile pur si simplu nu le pot depasi. E nevoie de sprijin si intelegere. E nevoie de empatie. E nevoie de traire alaturi de aproapele nostru, cu inima larg deschisa, cu mainile ferm intinse. De cele mai multe ori Dumnezeu ne vorbeste si ne arata calea prin cei de langa noi. 
Avem in jur familia, prietenii, colegii, profesorii, cunoscutii si necunoscutii. Se naste fireste intrebarea: prin care dintre ei vorbeste? La cine ne uitam? Cine este aproapele meu? Traim  in comuniune si stim prea bine ca, iubind pe aproapele, iubim de fapt pe Dumnezeu. Usor si frumos de spus, insa egoul personal ne pune adesea in dificultate. Femeia in criza de sarcina poate fi aproapele care asteapta ajutorul si grija noastra. Familiile nevoiase, tinerii, cei singuri sunt aproapele nostru. Copilul nenascut inca poate deveni aproapele si prietenul nostru. Si cine stie? Poate salvatorul nostru... 

sâmbătă, 9 martie 2019

Mucenicii - traditie si credinta

Noi romanii, desi suntem vazuti codasii Europei, inapoiati, ramasi in Evul Mediu, avem o bogatie de valori si traditii unice, care ne definesc intre natii. Suntem ospitalieri, primitori, iubitori de natura, dar mai cu seama suntem legati de obiceiurile pe care le-am mostenit de la strabuni. Aceste obiceiuri starnesc interes. Nu putini sunt cei care vin la noi in tara, cautand sa simta si ei un crampei din bucuria de a fi roman. Sunt surprinsi sa vada ca noi inca avem sate, straie populare, traditii, biserici, manastiri, mestesugari...etc. 
Multi vad pentru prima oara o fantana, o capita de fan, o caruta, o coasa. Cel mai mult impresioneaza traditiile noastre, care in mare parte sunt legate de biserica si de marile sarbatori. Intr-o Europa secularizata, legatura pe care neamul romanesc o are cu Dumnezeu este ceva inedit, rar, insa incantator. Toate obiceiurile legate de botez, nunta, inmormantare, Craciun, Paste, Rusalii sunt surprinzatoare pentru europenii obisnuiti sa traiasca fara a se raporta la Dumnezeu.
Un obicei frumos, inedit si inca viu este si cel al "mucenicilor". In data de 9 martie, Biserica ii praznuieste pe Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia. Acestia si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, cu pretul vietii. Deoarece nu au vrut sa-si lepede credinta, au fost lasati sa inghete in lacul Sevastiei. In amintirea acestei sarbatori, poporul roman pastreaza mai multe obiceiuri. In traditia populara, ziua de 9 martie marca inceputul muncii pamantului. Acum plugul era scos si se trasau primele brazde care urmau a fi insamantate pentru recolta de peste an.
Tot in ziua de 9 martie, gospodinele pregateau un aluat din care formau 40 de figurine sub forma cifrei 8, pe care le coceau la cuptor. Forma cifrei 8 are un sens teologic, simbolizand ziua a opta, cea care nu se sfarseste, care este vesnica. In functie de zona, mucenicii aveau dimensiuni diferite si se serveau diferit. In Tara Romaneasca, figurinele mici se fierbeau in apa cu diverse mirodenii, in Moldova se faceau colaci mai mari, inmuiati in sirop si tavaliti in nuca. Mi-aduc si acum aminte cu mult drag cum, copil fiind, rasuceam coca si formam micile optulete pe care le puneam pe o hartie la uscat. Aveam grija sa fie toate la fel, sa nu fie strambe si sa nu se lipeasca intre ele. Faceam multe, cateva sute, si nu plictiseam. In dimineata zilei de 9 martie, bunica fierbea micile mele opere de arta, punand coaja de lamaie, zahar, esente, scortisoara si la sfarsit nuca macinata. Se imparteau in vase de lut, insotite de o lingura de lemn.
Acum din pacate, la oras, aceasta traditie si-a pierdut amploarea. Rar se mai fac in casa, deoarece magazinele ne asteapta cu mucenicii gata facuti la punguta, iar patiseriile ne imbie cu vitrinele lor pline de bunatati. Lucrurile s-au simplificat. Avem senzatia ca facem economie de timp si trecem prin toate in mare graba, insa trebuie sa reflectam bine la ceea ce pierdem. Bucuria lucrului facut in casa cu propria sudoare, bucuria lucrului facut in familie cu copii nerabdatori in jur, casa mirosind a toate aromele si bucuria impartirii din propria truda sunt lucruri pe care le pierzi atunci cand alegi o portie de mucenici de la patiserie. Pentru ca doresc sa impart la Biserica, am ales sa fac mucenici moldovenesti. Sunt mai usor de transportat si impartit.
Mi-am facut putin timp si am framantat aluatul din 450 ml lapte, 125 g zahar, 50 ml ulei, 2 oua, 3 pliculete drojdie uscata, zahar vanilat si aproximativ 1 kg faina. L-am lasat sa creasca cam o ora. Apoi mi-am uns mainile cu ulei si am modelat colaceii in forma cifrei 8, pe care i-am asezat in tava avand grija sa las putin spatiu intre ei, deoarece mai cresc. I-am pus in cuptor si am facut siropul dintr-o cana de apa, 150 g zahar si coaja de la o lamaie. Cand mucenicii s-au rumenit, am turnat siropul caldut peste ei. I-am lasat sa se bucure de baia calduta care i-a imuiat putin. Pentru un plus de savoare si aspect i-am uns cu miere si i-am tavalit prin nuca macinata. Mi-a luat ceva timp, dar merita tot efortul.
Este o traditie frumoasa pe care ar fi pacat sa o pierdem. Este o marturisire a faptului ca suntem crestini ortodocsi si ca iubim traditiile neamului nostru. 

sâmbătă, 2 martie 2019

Cartea si tiparul - lumini ale neamului

Suntem inconjurati de carti. Mai bune sau mai rele, le gasim peste tot, le iubim sau le ignoram, le dam importanta sau, dimpotriva, sub mirajul progresului tehnologic, incercam sa scapam de ele. Mai nou preferam cartile pe suport digital. Putem avea o intreaga biblioteca pe un mic stick pe care-l purtam cu noi oriunde mergem. Putem accesa usor informatia care ne intereseaza, fara a mai merge la biblioteca, fara a mai rasfoi carti groase si pline de praf. Lumea evolueaza atat de repede si se descotoroseste atat de usor de ceea ce considera invechit, incat ma tem ca in cativa ani cartile vor deveni doar simple exponate de muzeu. Probabil vor rade de noi nepotii cand ne vor vedea cu o carte in mana. 
Ei nu vor intelege nostalgia noastra pentru cultura asezata si solida pe care cartea ti-o poate oferi. Desi accesul la informatie este facil, totusi gradul de cultura este in scadere. Unele studii arata cum capacitatea de memorare a scazut odata cu evolutia tehnologica. Avem mereu la indemana informatia, prin urmare, nu mai suntem nevoiti sa depunem nici un efort intelectual, creierul nemaifacand exercitiul de a memora. In timp, anumite capacitati cu care am fost inzestrati se pierd, nefiind exersate. Disparitia cartilor ar fi o mare pierdere pentru omenire din multe puncte de vedere. In urma cu cateva sute de ani, o carte era o mare valoare, astazi, ea este o banalitate. Generatia tanara nu o apreciaza si nu-i intelege importanta poate si pentru ca nu-i cunoaste traseul prin negura timpului. 
Au fost vremuri cand cartile nici nu existau si asta e foarte greu de inteles in zilele noastre. Au fost vremuri cand pentru ca o carte sa vada lumina tiparului treceau ani intregi. Este ciudat sa intelegi asta, cand astazi si un copil poate sa scoata la imprimanta printr-o singura apasare de buton cateva pagini in doar cateva secunde. In zilele noastre, scoala este obligatorie, insa, acum cateva sute de ani, doar cei mai instariti aveau privilegiul de a urma o scoala. Nu existau carti, nu avea cine sa le scrie si nici nu prea avea cine sa le citeasca. Neamul nostru, fiind unul crestin, a avut acces la invatatura chiar prin intermediul bisericii. 
Primele carti pe care stramosii nostri le-au citit au fost cartile de cult, iar primii invatatori au fost monahii si slujitorii altarelor. Scoala a inceput in biserica, iar cartea de baza era Ceaslovul. Mai intai s-a invatat de pe manuscrise, iar mai apoi a aparut si la noi textul tiparit. Asta se intampla in secolul 16, in Tara Romaneasca si ceva mai tarziu in Moldova. Prima carte a fost Liturghierul tiparit de Ieromonahul Macarie. Sarb de origine, iscusit in ale tiparului, a infiintat prima tipografie la Manastirea Dealu, Targoviste. Aici apar intre 1508 si 1512 primele carti de cult in limba slavona, Liturghierul, Octoihul si Tetraevanghelul. O alta personalitate marcanta in istoria evolutiei tiparului in tara noastra este Diaconul Coresi. El scoate de sub tipar mai multe titluri de carte care erau folosite in biserica, dar si in scoala. O parte dintre acestea chiar in limba romana. Odata cu dezvoltarea tiparului se dezvolta si scolile, dar in acest timp capata forma si limba romana, care se imbogateste si se incheaga. 
In manastirile din Moldova functionau scoli de copisti. Manuscrisele au fost multa vreme singura posibilitate de raspandire a cuvantului, pe langa viul grai. Abia in 1643 apare la Iasi Cazania Mitropolitului Varlaam, o carte foarte importanta, care a circulat pe intreg teritoriul Moldovei, dar si in Transilvania. Mitropolitul Dosoftei, un alt mare carturar, reuseste printr-o munca asidua sa imbogateasca patrimoniul tipariturilor romanesti, prin traducerea si tiparirea textului Sfintei Liturghii in limba romana. Tot el este si autorul Psaltirei in versuri, dar si al traducerii Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Pe cheltuiala lui Serban Cantacuzino si sub atenta indrumare a Episcopului Mitrofan se tipareste "Biblia la Bucuresti", in anul 1688. O carte care da acces clericilor si crestinilor de rand sa cunoasca si sa aprofundeze textul Sfintei Scripturi. 
Biserica, prin ierarhii ei, a fost permanent in sprijinul credinciosilor, mai ales in ceea ce priveste educatia. Nu numai prin transmiterea invataturii de credinta, dar si prin culturalizarea poporului, punand la dispozitie carti si invatatori, cu ajutorul carora oamenii de rand au deprins tainele scrisului si ale cititului. Ca marturie sta si primul abecedar din Moldova, alcatuit de Mitropolitul Iacov Putneanu. El indemna mereu parintii sa trimita copiii la scoala, pentru a nu ramane ca dobitoacele din batatura. 
Ieromonahul Antim Ivireanu - tipograful georgian care s-a ciubarit la sanul poporului roman, a condus tipografia din Bucuresti. El impune limba romana in cult. Cunoscator a mai multor limbi, a iubit mai cu seama limba noastra. Invatand bine mestesugul tiparului, traduce si tipareste multe carti in limba romana. Ajuns egumen la Manastirea Snagov, infiinteaza o scoala de tipografi si tipareste mai multe carti. Apoi ajunge la Ramnic, unde tipareste Molitfelnicul, tot in limba romana. A contribuit la luminarea neamului, desi era strain. Poate ca a gasit aici acel acasa dupa care tot omul tanjeste. Pentru vrednicia, activitatea si implicarea sa a fost numit Mitropolit al Tarii Romanesti. Un carturar desavarsit, care a inteles si iubit atat de mult neamul romanesc, incat s-a pus cu toata priceperea mintii si inima in slujba sa.
Impresionanta este si lucrarea de traducere a Filocaliei de catre Sfantul Paisie Velicicovschi. Un eferot greu, poate chiar imposibil de imaginat in vremurile pe care le traim. In Transilvania, Sfantul Ierarh Andrei Saguna tipareste in tipografia de la Sibiu Biblia cu ilustratii (1856-1858) si multe alte titluri. Carti de cult si manuale deopotriva. Sunt multe figuri marcante alte istoriei tiparului in tara noastra care au contribuit la dezvoltarea culturii si a limbi. Tipografiile din Bucuresti, Iasi, Brasov, Buzau, Targoviste, Sibiu etc. au deschis accesul la educatie. Carturari luminati din toate cele trei provincii romanesti au facilitat ca fratii din acest spatiu sa aiba aceeasi cultura, aceeasi limba si aceeasi invatatura de credinta. 
Meritul lor nu poate fi sters din istoria devenirii noastre, chiar daca ne-am modernizat. Ceea ce avem astazi se bazeaza pe ceea ce inaintasii nostri au adunat cu multa sudoare si ne-au transmis. Fara toata activitatea lor nu am avea cultura si dezvoltarea la care s-a ajuns. S-a plecat de jos, de la textul scris de mana la lumina lumanarii si nu trebuie sa uitam asta. S-a tradus cuvant cu cuvant, s-a cules litera cu litera, s-a tiparit pagina cu pagina, ore si zile, poate ani de truda, totul pentru o carte care sa slefuiasca minti, sa starneasca interes si sa deschida noi orizonturi. Fiecare carte a fost o caramida ce a contribuit la unitatea si zidirea culturala a neamului nostru. In fiecare tipografie s-a plamadit identitatea noastra culturala. Tiparul si cartea si-au dat mana pentru Romania Mare, iar daca pretuim Romania, trebuie sa pretuim toate acele lucruri care au condus la formarea ei. 

vineri, 8 februarie 2019

Avutia natiunii

Avem o deosebita preocupare pentru resurse. Fiecare stat isi masoara resursele si in functie de ele detine o asa-zisa putere si un grad de dezvoltare. Vorbim de tot felul de lucruri care sunt atent monitorizate, distribuite, clasificate, astfel incat sa utilizam eficient ceea ce universul ne ofera sau ceea ce noi am produs de-a lungul timpului. Toate se traduc in bani, in profit sau pierderi, in costuri, cheltuieli, avantaje, dezavantaje, predictii etc. Scenariile sunt multe, interesele pe masura, iar dorinta omului de stapanire intrece orice limita.
De cand lumea si pamantul, interesul pentru resurse a generat invidii, controverse, razboaie. A macinat lumea, a mutilat-o, a rupt-o de Creatorul ei. A intors pe frati unul impotriva altuia, a nascut tradarea, a sters popoare de pe harta lumii. Neamurile s-au canibalizat intre ele, asa au aparut sclavia si robia, paturile sociale, bogatii si saracii. Lupta pentru resurse genereaza si astazi razboaie, desi trambitam despre pace, lumea intreaga este in plin razboi. Materialele radioactive, petrolul, diamantele, gazele naturale au fost si inca sunt marul discordiei generator de conflicte. 
Asta se intampla pentru ca ne uitam doar la cele materiale, ignorand orbeste cea mai de pret resursa a unui popor: credinta. Nadejdea in Dumnezeu aduce binecuvantare, unitate si dragoste intre semeni si unde sunt acestea, toate sunt bune si multumitoare. Poporul nostru a fost binecuvantat dintru inceput primind invatatura de credinta ortodoxa de la Intaiul chemat dintre apostoli, Sfantul Apostol Andrei, care este numit ocrotitorul Romaniei. El a adus samanta invataturii crestine primite chiar de la Domnul nostru Iisus Hristos si, gasind loc fertil, a plantat-o pe meleagurile Dobrogei de astazi.
Aceasta a rodit insutit si inmiit, raspandindu-se pe intreg teritoriul tarii, devenind principala resursa din care inaintasii nostri s-au hranit. S-au ridicat mari duhovnici care au calauzit sufletul neamului prin negura timpului, ei fiind cheia supravietuirii si a continuitatii noastre. Unii sunt cinstiti astazi in randul sfintilor, deoarece faptele lor, marturisirea adevarului de credinta, modul de vietuire si evlavia oamenilor au facut ca acestia sa fie canonizati de Biserica Ortodoxa Romana. E plin sinaxarul de sfinti romani care au carmuit tara in vreme de razboi, de foamete, in vreme de prigoana. Marii duhovnici au ascultat si au imbarbatat poporul, au sfatuit conducatorii, au invatat si au intarit sufletele ostenite. Ei au sters lacrimile mamelor cu inimile sfasiate de durerea fiilor jertfiti pe altarul patriei, ei au mangaiat pe batranii uitati, au asezat in buna randuiala pe cei rataciti in valtoarea vietii. Ei au fost sursa la care s-au intors fiii rataciti pentru a deprinde tainele iubirii lui Dumnezeu.
Aceasta resursa insa nu a fost niciodata pretuita la adevarata ei valoare. Dintotdeauna, acesti oameni au fost prigoniti, marginalizati, iar din pacate, astazi, cand putini au mai ramas, societatea in continuare sta oarba si surda, nestiind cum sa se foloseasca un dar esential al neamului nostru. S-au stins din aceasta scurta viata pamanteasca faclii precum parintii Iustinian Chira, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iustin Parvu, Proclu Nicau, Arsenie Papacioc, Teofil Paraian, Constantin Galeriu si multi, multi altii. Ei astazi vegheaza si plang din cer, nadajduind mantuirea noastra. Au vorbit mereu cu Dumnezeu despre noi, chiar si atunci cand multi dintre ei au petrecut ani grei in inchisori, pentru ca nu au imbratisat ideile unui regim ateu care, in dorinta de a sterge orice urma a lui Dumnezeu de pe pamant, a demolat bisericile, a transformat unele manastiri in aziluri pentru batrani si bolnavi, a mutilat oameni.
Au fost inchisi, batuti, chinuiti, infometati, insa au fost liberi in Hristos si s-au hranit cu Hristos. Dumnezeu nu a putut fi sters din inimile oamenilor de nici un regim, ba mai mult si-a facut prezenta intarind pe cei prigoniti. Ii indemna parintele Calciu Dumitreasa in 7 cuvinte pe tineri astfel: Nu te teme, tinere, sa te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme sa respingi o ideologie ateista, care urmareste sa-ti anuleze sufletul ca entitate metafizica, sau macar sa ti-l schilodeasca. Nu te teme sa afirmi ca neamul nostru este dintru inceputurile lui crestin si ortodox, ca douazeci de ani de ateism impus si de propaganda nu-i pot opri aspiratia spre absolut. Crede si iubeste! Credinta te face liber, iubirea te uneste. Vei fi liber in unirea cu Iisus Hristos si vei ramane in dragostea Lui.
Ei au fost cu adevat liberi in Hristos si astfel au putut indura persecutia si ocara, devenind mai apoi vasele alese in care Hristos a desertat priceperea, rabdarea si cuvantul de invatatura, din care toti acesti mari duhovnici i-au adapat pe cei care le-au cerut ajutorul. Au fost atat de liberi, incat si pe vrajmasii lor i-au iubit. Viata lor launtrica, trezvia, postirea i-au vindecat de orice suferinta. Nu aveau nimic si totusi lumea venea sa le ceara, iar ei dadeau cuvant de folos, alinare si iertare. Fara ei lumea ar fi luat-o razna, insa, urmand povetele toate, se linisteau. Au fost carjele multor suflete amputate, au fost bratele si picioarele multor osteniti pe care i-au invatat pas cu pas mersul alaturi de Hristos. Au fost faclii in intuneric si ancore in vreme de furtuna, pansament peste rani si leac impotriva pacatului.
Stiau sa plece urechea la problemele celuilalt, sa dojeneasca fara sa raneasca, sa accepte neputintele si sa nu le judece. Se sting rand pe rand duhovnicii neamului si ne raman doar invataturile si sfaturile din scrierile lor, pe care in graba noastra cotidiana nu prea avem timp sa le citim. Ne pierdem resursele ziditoare si vom orbi sufleteste pentru ca, neavand calauze, vom razbi cu greu in tarina plina de spini si palamidaAm fost binecuvantati cu multe daruri, insa patimile noastre nu ne lasa sa le vedem. Ne plecam prea mult spre cele din exterior, spre cele materiale, spre cele ce dezbina, spre placeri de moment, trecatoare. Credinta ortodoxa in care s-a nascut acest neam este darul cel mai de pret.
Este izvorul nesecat din care toate generatiile s-au alimentat, prin intermediul duhovnicilor. Sa nu ramanem crestini la modul declarativ, ci sa cautam sa devenim crestini lucratori ai faptelor bune. Avem si cautam mereu duhovnici mari, trebuie, insa, sa devenim crestini buni, demni de invatatura lor. Ei cresc odata cu noi, se intaresc vazandu-ne pe cale. Sa curatim fantana sufletului nostru, ca in ea sa izvorasca APA CEA VIE, pentru ca doar in loc curat se poate oglindi Hristos. Avand aceasta resursa si valorificand-o, in veci nu vom inseta, in veci nu ne vom clatina.

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Amnezia cotidiana

Uneori nu inteleg ce se intampla cu noi. Cum am ajuns atat de indiferenti, ignoranti si obtuzi. Mass media, grija noastra de multe, lipsa educatiei... etc. au facut din noi oameni fara memorie si fara constiinta, oameni amnezici. Cu doar doua zile inainte de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Romane, la un post de radio se vorbea cu mare entuziasm despre "ziua indragostitilor", care se apropie cu pasi repezi. Se mentionau cateva evenimente ce vor avea loc in aceasta zi a iubirii, la care tinerii in special sunt asteptati sa participe. Nimic despre Mica Unire de la 1859, nimic despre domnia lui Alexandru Ioan Cuza. 
Nici un cuvant despre celebrarea a 160 de ani de la Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, despre ce a insemnat pentru Romania acest pas in infaptuirea Marii Uniri, despre oamenii sau contextele sociale si politice care au favorizat formarea statului ai carui cetateni suntem. Tinerii sunt invitati doar la distractie, sunt condusi cu zaharelul spre tot soiul de activitati care nu au un rol ziditor, educator, hranitor intelectual. Totul se rezuma la satisfacerea placerilor de moment, la trairea clipei in mod mediocru. Nu se cultiva interesul pentru cunoasterea istoriei si a identitatii noastre de credinta si de neam, deoarece aceste lucruri sunt considerate ca fiind depasite. Noutatea suscita interesul si asta nu e un lucru rau, insa "noutatea" pe care societatea ne-o serveste astazi prin mai toate mijloacele de comunicare este lipsita de valori.
E o noutate seaca, bazata pe lucruri marunte, care deconstruiesc omul, il dezbraca de esenta si-l reconstruiesc fara identitate, fara radacina, fara sens. Se cladeste omul-marioneta,  controlabil, mare consumator, usor de ghidat spre ceea ce societatea si-a propus sa infaptuiasca. Totul este marketing, iar omul este pionul purtat de colo-colo pe propria-i cheltuiala. Cu ocazia zilei de 24 ianuarie, lumea spera chiar la o minivacanta, insa nu pentru a rememora evenimente petrecute cu 160 de ani in urma, sau pentru a participa la manifestari ce s-au desfasurat cu acest prilej. Nu, lumea abia astepta sa ia cu asalt mall-urile si toate magazinele care la sfarsit de ianuarie ne propun reduceri promotionale la articolele de iarna. Dorinta de a cumpara este atat de mare, incat weekendul la mall are prioritate.
E trist ca au ajuns tinerii nostri sa stie mai multe despre sarbatori importate si nimic despre evenimentele ce au marcat istoria poporului nostru. Avem copii inteligenti fara indoiala, insa, daca nu sadim in sufletele lor valori autentice si nu le oferim repere solide, inteligenta lor paleste repede. Este de neconceput sa nu traim ancorati in realitatea poporului din care ne-am nascut, sa nu-i stim trecutul si valorile. Am uneori senzatia ca vrem sa ne construim alta identitate. Ne departam de tot ceea ce e romanesc si ne indreptam cu buna stiinta spre lucruri ce nu ne apartin, fara sa ne punem problema cum asimilam si cum ne impropriem noua identitate catre care tindem. Si cum ramane cu ce lasam in urma? Pentru ce si pentru cine s-au jerfit zecile de mii de oameni pe campurile de lupta, in lagare si inchisori? Pentru cine au infaptuit aceasta tara inaintasii nostri? Suntem consternati de migratia romanilor in tari straine, insa ne educam copiii silindu-i sa caute sa-si faca un viitor mai bun in alta tara. Traim la voia intamplarii si cautam vinovati pentru situatia la care s-a ajuns, fara sa ne intrebam daca avem vreo vina. Amnezia aceasta cotidiana ne lasa fara memoria trecutului si ne trimite intr-un viitor incert. Incet, incet ne pierdem traditiile, ne pierdem radacinile si identitatea, iar daca ne pierdem identitatea, ne pierdem neamul. 

marți, 15 ianuarie 2019

Mihai Eminescu - Poetul Neamului Romanesc

Cred ca nu incape nici o indoiala asupra faptului ca sarbatoarea Zilei Culturii Nationale nu putea fi stabilita decat la 15 ianuarie, cand este si ziua aniversara a celui mai de seama poet al neamului nostru: Mihai Eminescu. I s-au atribuit titluri precum Poetul nepereche, Luceafarul poeziei romanesti... etc., insa, intai de toate, Mihai Eminescu ramane poetul neamului, deoarece mai mult decat orice a iubit si a cantat in versuri neamul din care s-a nascut, traditiile, oamenii, bogatiile si toate frumusetile lui. A fost un nationalist convins, lucru dovedit de intreaga s-a opera, care ne-a ramas mostenire, parca intocmai pentru a ne convinge ca nu gresim iubindu-ne tara cu tot ce are ea mai scump. 
Scria in ziarul Timpul in anul 1878: e nobil rasadul din care s-a prasit acest mic popor romanesc, si, desi planta nu e mare, rodul e frumos si imbelsugat. A fost preocupat de problemele politice si sociale ale romanilor, iar adesea, in articolele sale, mustra clasa politica pentru deciziile luate, aparand cu vehementa interesele mult-iubitei tari. A militat pentru unitatea romanilor, vis pe care nu a apucat sa-l vada implinit, plecand dintre noi cu mult inainte de Marea Unire de la 1918.
Credea in unitate, iubea fiecare palma de pamant, tinea cu sfintenie la avutul patriei si nu dorea stirbirea resurselor ei. Scria taios si raspicat astfel: Organul Ministerului de Externe vorbeste de compensatii suficiente. Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vreo plata pentru o palma macar din pamantul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd si se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vand, nici se cumpara, nici se schimba (Opere, vol X).
Nutrea ca romanii sa fie independenti, sa se bucure de libertate, sa poata sta cu fruntea sus intre marile imperii, fara sa se teama de razboaie. Un stat roman inconjurat de state slave poate sa fie pentru vrajmasii poporului roman o iluziune placuta; pentru romani insa el este o nenorocire, care ne prevesteste un nou sir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mangaie decat constiinta trainiciei poporului roman si nadejdea de izbanda (Timpul, iunie 1878). Nu suferea sa vada cum pradatorii ravneau la granitele tarii sa puna mana pe vreo bucatica de pamant. Romanii au fost dintotdeauna inconjurati de popoare care secole de-a randul le-au scrijelit avutul, le-au ingropat fiii si le-au tulburat linistea.
Prea v-ati aratat arama sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
 (Scrisoarea III)
Dorea viata lunga poporului sau, prosperitate, pace, libertate. Avea numai ganduri frumoase pentru tara sa, pe care o numeste "dulce".
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!

In versurile sale nu uita sa mentioneze situatia nu tocmai buna a romanilor, pe care-i incuraja sa nadajduiasca, sa cheme in ajutor pe sfintii neamului, care vegheaza neincetat pentru mantuirea lor.Este cutremuratoare poezia Doina in care parca toata fiinta sa se chirceste de suferinta si necazurile semenilor dintr-un hotar in altul, semn ca toata tara era macinata de durere.
De la Nistru pan' la Tissa
Tot romanul plansu-mi-s-a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.

Dorul de tara l-a macinat intens in vremea cand a fost plecat la studii. Era mereu cu gandul acasa, la codrii si la izvoare. Il durea departarea. Din strainatate, o poezie in care, incapabil sa gasesca vreo placere in cotidianul strain sufletului sau, isi plange in versuri dorul.
Cand tot se-nveseleste, cand toti aci se-ncanta,
Cand toti isi au placerea si zile fara nori,
Un suflet numai plange, in doru-i se avanta
La patriei dulci plaiuri, la campii-i razatori.

Mustra pe intelectualii mediocri care nu se ridicau la nivelul inaintasilor lor. Considera ca omul de cultura trebuie sa fie un reper pentru societate, un model, un inovator. Avea asteptari inalte de la oamenii de cultura, pe care-i vedea lipsiti de patos. Condamna dur in poezia Epigonii micimea celor care aveau pretentia ca imbogatesc oarecum cultural zestrea poporului roman.
Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere: ...Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Iubea tara aproape obsesiv pentru pitorescul ei. Se hranea launtric din frumusetea naturii, pe care a descris-o atat de fin in poezii precum: Fiind baiet, paduri cutreieram, Freamat de codru, La Bucovina, Povestea codrului, Revedere, Sara pe deal. Natura il odihnea, ii alina dorul, ii mangaia singuratatea, o considera refugiul perfect, prietenul care nu dezamageste niciodata. Nutrea sa se contopeasca, cu natura insasi. Il preocupa momentul trecerii sale in vesnicie si-l lega strans de pamantul patriei. In poeziile atat de graitoare, Iar cand voi fi pamant, Mai am un singur dor, Nu voi mormant bogat, spera sa-si potoleasca acel clocot launtric ce l-a caracterizat, in "linistea serii", " la marginea marii".
Considera natura un aliat al poporului roman, care la nevoie intervine chiar in apararea intereselor tarii. Zugraveste cu precizia unui pictor faimos fascinantul tablou al dialogului dintre Mircea si Baiazid in Scrisoarea III:
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Considera importanta misiunea scolii de a forma caractere, de a-i invata pe oameni sa gandeasca, sa evolueze intelectual, dar si moral. Credea in capacitatea intelectuala a semenilor sai, a tinerei generatii in special. Invatand pe de rost numirile tuturor oraselor de pe pamant si toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante si de animale, aceasta masa de cunostinte, oricat de noua ar fi pentru o inteligenta, n-o fac nici mai iubitoare de adevar, nici indemanatica de a judeca si de a distinge drept de stramb. Invatatura consista in multimea celor stiute, cultura in multilateralitatea cunostintelor, cresterea nu consista nici intr-una, nici intr-alta. Ea consista in influenta continua pe care o au lucrurile invatate asupra caracterului si in disciplinarea inteligentei. Cand aceste doua lipsesc, oricat de multe si-ar fi apropiat capul in mod mecanic, omul simte in sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil si care conduce mintea nedisciplinata la cele mai triste abateri (Opere vol. XI).
A surprins toate aspectele vietii epocii sale si nu a neglijat nicidecum spiritualitatea neamului romanesc atat de legat de biserica si aflat mereu la nevoie sub ocrotirea Maicii Domnului, careia ii adreseaza sublime versuri in poezia Rugaciune.
Considera Biserica Ortodoxa maica spirituala a neamului romanesc, care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului (Timpul, 14 august 1882).
Bogatia, complexitatea temelor atinse si puterea mesajului operei lui Eminescu fac ca el sa ramana intr-adevar poetul nepereche al neamului nostru. Cu toate acestea, ideile sale au fost adesea criticate. Nationalismul sau i-a adus in cele din urma numai necazuri, iar opera sa a fost chiar interzisa, deoarece deranja. Chiar si in zilele noastre, cand notiuni precum nationalism, patriotism, identitate sunt respinse, opera si personalitatea sa sunt puse in mod voit intr-un con de umbra. Genialitatea sa a ajuns sa fie considerata nebunie si chiar dementa. Este hilar cum el, care a militat pentru o buna si consistenta educatie, a ajuns sa fie mentionat vag sau chiar scos din manualele scolare. Un geniu, care a surprins atat de poetic genialitatea neamului sau, a ajuns aproape necunoscut in tara careia i-a dedicat intreaga sa opera. Ca el sunt multi, aruncati la gunoi, pusi si uitati pe rafturile cele din urma, acoperiti de praf si de uitare. Este de plans felul in care tratam oamenii de geniu, stalpii cei mai de seama ai culturii romanesti, cei fara de care nu am avea o limba, cei fara de care am fi astazi saraci si pierduti. Avem o cultura solida, fruntasa intre culturile lumii; ea ne defineste, ne da acea structura ADN cu care ne identificam intre popoare. Mihai Eminescu este nucleul culturii noastre, care face parte din identitatea noastra. Ca sa stim cine suntem si ce ne reprezinta, trebuie sa ne cunoastem valorile si sa le asimilam, caci pentru noi a ingaduit pronia divina sa le avem.
La inceput de an, sarbatoarea Zilei Culturii Nationale ne deschide calea pentru a reinsufleti in noi dorinta de cunoastere. Avem foarte multe de invatat de la marii oameni de cultura, care raman mereu actuali, indiferent de vremurile pe care le traim. Televiziunea si internetul au un impact puternic si de cele mai multe ori devastator asupra societatii, insa lectura unei carti, a unei poezii macar bucura sufletul, linisteste si igienizeaza mintea, stimuleaza imaginatia. 

luni, 7 ianuarie 2019

Ancorele Romaniei de maine - oamenii, traditiile si credinta

La trecerea dintre ani obisnuim sa facem un bilant al implinirilor, al neimplinirilor, al bunelor, al relelor si pasim cu speranta in anul care vine, plini de dorinte, cu noi ganduri, cu noi aspiratii, increzatori ca va fi un an mai bun. Pentru noi romanii anul 2018 a avut o insemnatate aparte, fiind anul in care am sarbatorit implinirea a 100 de ani de la Marea Unire. Cei constienti de insemnatatea acestui lucru au gasit timp pentru a reflecta, a redescoperi si a repune pe tapet asa cum a fost istoria poporului nostru de la 1918 incoace si nu numai. Au simtit ca este o datorie si o obligatie sa rememoram evenimentele ce au condus la formarea Romaniei, cinstind eroii si martiri neamului fara de care tara nu ar fi existat. 
Pentru altii a fost un an ca oricare altul, un an in care preocuparea pentru cele materiale si-a spus iar cuvantul, un an in care s-au zbatut doar pentru interese si orgolii proprii. Indiferenta fata de tara in care te-ai nascut si te-ai format denota o lipsa grava de patriotism si de cultura, insa, dupa cum am vazut la finele anului, acestea sunt notiuni de mult uitate. Mos Craciun si magia sarbatorilor de iarna ne poarta cu gandul la toate micimile acestei lumi, numai la credinta, istoria si traditia acestui popor nu. Popularitatea mosului pare sa fi intrecut cu mult orice personalitate sonora a devenirii noastre. El e idolul generatiei tinere care nu-si cunoaste inaintasii, voievozii, domnitorii, regii, eroii, sfintii etc.
Si totusi, acest 2018 ramane cu ecou puternic in istoria romanilor prin infaptuirea unui ideal: Catedrala Nationala. Singurul lucru nou sub soarele Romaniei de la Marea Adunare Nationala ce a avut loc la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, pentru legitimarea unirii Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei. Ridicarea Catedralei Nationale este un omagiu adus celor care s-au jertfit pentru libertatea si demnitatea romanilor de atunci, de astazi si de maine. Asa si-au dorit strabunii, o tara mare, unita si prospera, in care copiii si nepotii lor sa traiasca in pace si buna intelegere. Au trecut 100 de ani si inca suntem aici, chiar daca tara nu mai e intreaga, totusi vorbim aceeasi limba si purtam in vene acelasi sange. Insa nu pentru 100 de ani a fost jertfa lor, ci pentru vesnicie, prin urmare, suntem datori sa ducem mai departe peste veacuri si generatii numele de roman. Centenarul nu este o incheiere, ci este tocmai o deschidere spre alte sute de ani de unitate, in libertate.
Odata cu trecerea in noul an, nu putem decat sa ne dorim prosperitate si pace in tarisoara noastra mica. Trebuie sa avem in minte exemplul eroilor nostri si sa dorim sa crestem in fapte de care generatiile viitoare sa pomeneasca cel putin cu aceeasi mandrie.
Pentru ca sa dainuim bine ancorati in acest spatiu primit ca mostenire de la strabuni, trebuie sa pretuim oamenii, traditiile si credinta noastra ortodoxa.
Resursa cea mai de pret sunt oamenii. Cineva spunea ca ei sunt "sarea pamantului". Si asa este, fara ei nu ar mai avea rost Romania. Ei trebuie sprijiniti sa traiasca bine, sa se dezvolte si sa iubeasca tara. Ne sperie valul de migratie ce ia din ce in ce mai mult amploare. Romanii cauta o paine mai buna in alte parti, si asta devine ingrijorator. Avem atatea resurse si e pacat ca nu le cunoastem, ca nu le pretuim, ca nu le valorificam si ca nu ne hranim din ele. Familia trebuie protejata si fortificata. Scoala trebuie sa-si recapete rolul sau firesc. Copiii au dreptul la o educatie sanatoasa, ei trebuie sa priveasca increzatori spre un viitor in tara lor. Tinerii sa aiba incredere in institutiile statului, trebuie incurajati sa munceasca aici, sa traiasca aici. Batranii trebuie ajutati sa duca o batranete decenta, fara lipsuri, tristete si multa singuratate, fara suferinta. Oamenii au nevoie de valori, de incredere si de modele pentru a ramane uniti.
Traditiile si obiceiurile noastre ne pot invata multe despre trecut, insa cel mai important e ca ne pot invata multe despre cum sa supravietuim ca neam in viitor. Avem o identitate care a prins radacini aici in pamantul romanesc, fara de care am fi ca fulgii de nea in bataia vantului. Avem atatea lucruri frumoase care ne definesc si pe care nu trebuie sa le pierdem. Satele noastre si zestrea culturala care a izvorat din batranele lor vetre ne sunt asigurari de viata cat va fi acest neam. Nu trebuie sa ne uitam datinile, portul, mestesugurile, caci sunt bogatii dospite de-a lungul a zeci de generatii. Oriunde am colinda prin tara, intalnim la tot pasul cate ceva care ne arata harnicia, priceperea, jertfelnicia si iubirea de frumos a celor de odinioara. Sunt lucruri vii care vibreaza in constiinta si-n cultura noastra, sunt un sfant si inepuizabil testament, care ne incredinteaza ca avem pentru ce sa luptam.
Si mai avem credinta ortodoxa, care a insotit neamul nostru inca de la crestinarea lumii. Nu putem separa identitatea noastra de credinta, caci s-au impletit si s-au sudat mereu. Cand au fost greu incercati, stramosii nostri s-au agatat de numele Domnului. In El s-au intarit si cu El au izbandit. Pe El l-au iubit voievozii si domnitorii nostri, ctitorind atatea biserici si manastiri. Viata spirituala a fost mereu vie pe melegurile patriei, candelele au ars neincetat si inca ard si astazi. Din crapaturile muntilor s-au nascut sfintii, pamantul a rodit moaste, sinaxarele sunt ticsite cu numele celor de un sange cu noi. Oamenii au fost mereu atasati de biserica. Acolo s-au cununat, acolo si-au botezat pruncii, acolo au invatat carte, de acolo au plecat in vesnicie. In biserica si-au spus durerile, in biserica au plans pe cei ucisi in lupte, in biserica si-au pomenit pe toti cei dragi ai lor.
Romanul este om harnic si priceput, iubitor de frumos, pastrator de traditii, e om credincios, cu frica de Dumnezeu. El este sarea spatiului romanesc, doar el ii intelege traditiile si-i cunoaste credinta.
Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem, odata cu intrarea in noul an, ca e o datorie sa ne iubim tara, semenii, traditiile si credinta pentru a putea ramane uniti si peste multe secole de acum incolo. 
La multi ani, Romania!

marți, 18 decembrie 2018

Poteca romaneasca

Spunea candva un parinte ca, daca vor disparea potecile dintre oameni, atunci nu va mai fi dragoste pe pamant. Si e lesne de constatat ca au cam disparut si potecile, si dragostea. Stresul cotidian nu mai permite oamenilor sa comunice fata catre fata, sa empatizeze, sa se bucure sau sa planga impreuna. Comunicarea se face la distanta, prin retele de socializare, prin raceala unui ecran luminos, incapabil sa transmita fidel emotia unei intalniri. Caldura unei imbratisari, strangerea mainii, alinarea suferintei cuiva si multe dintre starile sufletesti sunt imposibil de transmis virtual. Poteca ramane puntea de legatura intre oameni, indiferent cat de evoluati am fi, insa ea pare sa fi disparut. Astfel ura a incoltit si si-a facut culcus comod intre semeni. 
Rautatea, invidia, minciuna si fatarnicia sunt serpii care au demolat valorile lumii in care traim. S-au sters potecile care-i duceau pe oameni unul spre celalalt. Pana si satele au ramas fara poteci, iarba le-a inghitit si boschetii au crescut peste ele. Nu se mai cunosc urmele copiilor pe ulite, derdelusurile iarna au ramas pustii, nu mai intra nimeni in casele batranilor, nici ei nu-si mai parasesc curtile de cand au telefon mobil si televizor. A pierit vatra satului, nici nu i se mai stie locul, nici hora nu se mai joaca, nici flacai, nici fete nu mai sunt.
S-au sters potecile catre biserica sau cimitir. S-au stins si candelele, s-au darapanat si crucile. In goana noastra pentru dobandirea bunastarii materiale suntem prea ocupati sa mai avem timp pentru cultivarea dimensiunii spirituale. A ramas doar inevitabila poteca a ultimului drum, cu esuata si desueta promisiune Nu te vom uita niciodata!
S-au sters potecile care duc la biblioteca. Acum toate informatiile sunt doar la un clic distanta. Stim de toate, insa bacalaureatul pune din ce in ce mai multe probleme tinerilor. In secolul postmodernismului atat de tehnologizat si informatizat inca se vorbeste de analfabetism. S-au sters potecile care duc la muzee, la opera, la teatru, la filarmonica. Nu mai gustam cultura fina, ne-am pierdut rafinamentul si apetitul de cunoastere. Ne multumim cu noile si micile placeri, care de cele mai multe ori nu ne hranesc nici cultural, nici spiritual.
S-au sters potecile ce uneau Tarile Romane in urma cu 100 de ani. Fratii nu vor sa mai fie frati, nu mai trec Carpatii unii catre altii. Urmasii celor care au pierit pe fronturi au plecat care incotro, lasandu-si tara si parintii. Eroii si martirii neamului au facut poteci cu trupurile lor, si-au pus sangele in tarana ca sa scrie Romania pe harta lumii, iar copiii nostri au plecat pribegi spre orizonturi ce promit mai mult, uitand ca au aici o radacina.
Si pentru ca am ramas fara poteci, ne punem mari sperante in cateva autostrazi pe care, aparent, gonim pentru ca ne place viteza, pentru ca ne-am pierdut rabdarea, pentru ca suntem mereu grabiti. De fapt gonim sa ne uitam durerea si neputinta. Trecem repede de la o destinatie la alta, dintr-un aeroport in altul, dintr-un magazin in altul, fara sa mai privim in jur, dar nu putem sa trecem dintr-o stare chinuita intr-una de armonie, sa transformam gandurile de rautate in ganduri de bunatate, sa privim oamenii in ochi si sa le impartasim din tot sufletul nostru iubirea. Suntem tributarii neputintei noastre.
S-au sters potecile si ne-am racit unii de altii. Am pierdut contactul cu stramosii, cu semenii si cu Dumnezeu. Nu cunoastem dragostea, nu o primim si nu o recunoastem in cel de langa noi. In Anul Centenar am avut ocazia sa refacem o parte dintre potecile Romaniei de altadata si nadajduiesc sa fie doar un start pe care sa-l fructificam. Pe alocuri s-au refacut potecile catre mormintele Eroilor Neamului. Multi au simtit anul acesta sa mearga si sa aprinda o lumanare acolo unde poate un bunic isi doarme somnul cel de veci. De 1 Decembrie s-a refacut traseul spre Alba Iulia, cetatea Marii Uniri. Nu putini au fost cei care au gasit potrivit sa sarbatoreasca Ziua Nationala a Romaniei chiar acolo unde in 1918 s-a desfasurat Marea Adunare Nationala, care a legitimat unirea Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei.
S-au refacut potecile catre muzeele de istorie, catre mausoleele si monumentele inchinate eroilor, locuri in care multi au incercat sa cunoasca macar un crampei din istoria poporului nostru. Unii au luat drumul satelor in cautarea traditiilor si a portului popular, intelegand ca a fi roman inseamna ca ai o identitate si niste radacini pe care, daca nu le cunosti, nu prea stii cine esti. Altii au pornit spre Aiud, Pitesti, Sighet... pentru a intelege cata suferinta a indurat o generatie deloc indepartata de noi. O generatie chinuita crunt pentru ca a refuzat devotamentul fata de un partid ateu si lepadarea de credinta. O generatie care a dat sfinti. Si tot asa s-au refacut cateva dintre acele punti care-i leaga pe oameni unii de altii si pe toti de valorile si credinta in care s-au nascut.
Fara indoiala, cel mai rasunator si mai coagulant eveniment de la infaptuirea Romaniei Mari incoace a fost Sfintirea Altarului Catedralei Nationale, care s-a petrecut in data de 25 noiembrie 2018. Un gand pios de recunostinta fata de Eroii Neamului a adus in jurul catedralei oameni din toate colturile tarii si nu numai. O poteca simbolica ce ramane arc peste timp si liant intre generatii. Si inca mai e putina vreme din acest An Centenar in care putem reface ceea ce s-a pierdut in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, in anii de dictatura comunista, in anii de dupa revolutie, cand libertatea a fost prost inteleasa si chiar in zilele noastre, cand noi curente ideologice ne aduc in pragul nepasarii fata de familie si fata de Hristos.
Desi cu totii sarbatorim Craciunul, putini sunt cei care cunosc sensul sarbatorii. Nasterea Domnului, cel mai mare dar facut omenirii de Insusi Dumnezeu, este prilejul nostru de a ne manifesta dragostea si de a reinnoi legatura cu semenii. Acum, in prag de sarbatori, putem reface poteca spre cei uitati, spre cei singuri, spre cei abandonati, pentru a ne bucura din bucuria lor. Putem reface bunul obicei al colindatului spre a vesti tuturor Minunata Nastere a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care inaintasii nostri l-au iubit si l-au marturisit uneori chiar cu pret de sange. Putem fi chiar noi magii pe poteca spre Betleem, in cautarea luminii, iubirii si iertarii.

vineri, 30 noiembrie 2018

Catedrala Nationala - usa spre Cer

In Anul Centenar se cuvine sa cinstim fara preget memoria Eroilor Neamului care au platit pret de sange pentru scumpul lor pamant. L-au iubit si l-au respectat, l-au aparat si l-au lasat mostenire din tata in fiu, l-au muncit si l-au udat adesea, cand cu sudoare, cand cu lacrimi, cand cu sange. In pamantul patriei si-au semanat graul din care si-au hranit copiii, pentru el si-au dat viata, si in maruntaiele lui si-au gasit odihna oasele lor. Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Geneza, cap 3. 19). 
Lor le datoram faptul ca avem o tara si libertatea de care ne bucuram astazi. Catedrala Mantuirii Neamului este un simbol nascut din jertfa celor care s-au facut una cu pamantul pentru viitorul mai bun al urmasilor lor. Ca o incununare a celor 100 de ani trecuti de la Marea Unire a Principatelor Romane, zilele acestea am fost martorii unui rasunator si unic eveniment in istoria poporului roman: Sfintirea Altarului Catedralei Nationale.
Slujba de sfintire a fost oficiata de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu si Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in dimineata zilei de 25 noiembrie 2018, zi care va ramane bine intiparita in memoria zecilor de mii de romani care au participat la prima Liturghie savarsita in frumosul lacas. 

Desi multi si-au facut un obiectiv din a denigra orice actiune care are in centru biserica, evenimentele petrecute vor ramane cu siguranta peste veacuri ca adevarate acte de patriotism, de dragoste si de pretuire pentru tara noastra si a eroilor ei. Nu vor trece fara ecou aceste  binecuvantari revarsate de Sus inca o data peste poporul acesta incercat, care se incapataneaza sa reziste pastrandu-si identitatea si credinta, intr-o lume care a pierdut comunicarea cu insusi Creatorul ei. Catedrala Nationala ramane un simbol si o cununa binemeritata, care sta marturie ca generatia noastra are inca memorie si pretuieste trecutul, valorile, traditiile, cultura si credinta neamului din care s-a nascut.
Marea sarbatoare a debutat in seara de 24 noiembrie 2018, cu oficierea unei slujbe de pomenire cand s-au pus sub Sfanta Masa a Altarului Catedralei Mantuirii Neamului numele tuturor eroilor romani cunoscuti care si-au jertfit viata in Razboiul de Independenta (1877), in Razboaiele Balcanice (1913), in Primul Razboi Mondial (1916-1919) in al Doilea Razboi Mondial (1944-1945), precum si numele fauritorilor Marii Uniri de la 1918 (din cuvantul Preafericitului Parinte Patriarh Daniel).
Un bun prilej sa reflectam putin la cele 350.000 de nume care s-au scris in cartea vesniciei in numai cativa ani si sa incercam sa intelegem cam care a fost pretul platit de inaintasii nostri pentru libertatea noastra. Sa ne imaginam toate aceste victime ale razboiului adunate intr-un singur loc. Cu siguranta, Catedrala Nationala ar parea mica in comparatie cu multitudinea ramasitelor care nu sunt altceva decat fundatia Romaniei de astazi. Nu este deloc mult ceea ce s-a infaptuit. Se cuvenea sa punem caramida peste caramida din pamantul tarii pentru fiecare trup strapuns de gloante sau sfredelit de tunuri. Se cuvenea ca Sfanta Masa sub care au fost puse numele celor care poate nici mormant nu au avut sa fie realizata din cea mai fina marmura. Maruntaiele pamantului nostru au rodit la Ruschita, marmura de cea mai inalta calitate pentru a innobila Sfantul Altar al Catedralei.  

Pe altarul tarii s-au adus cele mai grele jertfe din istoria neamului nostru. Se cuvenea, prin urmare, sa aducem ca omagiu cel mai frumos iconostas al tuturor timpurilor. Realizat integral din mosaic, iconostasul infatiseaza istoria mantuirii, insa noi putem citi, daca vrem, in fiecare pietricica istoria neamului nostru. 
Pietricelele galbene ar putea fi medalii de aur pentru fiecare soldat care a luptat pe front. Cele rosii ar putea fi stropii, raurile si baltile de sange ramase in urma luptelor grele, sau ranile si plagile cioplite ca amintiri in trupurile soldatilor. Cele albastre ar putea fi lacrimile soldatilor pentru fiecare infrangere suferita, lacrimile mamelor pentru fiecare fiu plecat la oaste, lacrimile sotiilor si ale pruncilor ramasi acasa fara sprijin. Cele albe ar putea fi mormanele de oase ramase pe campurile de lupta, iar cele verzi, iarba care a crescut peste ele. Cele negre si gri ar putea fi norii de fum lasati in urma de fiecare obuz ce a sfredelit pamantul, iar cele portocalii, focul ce l-a parjolit. Cele violet ar putea fi vanataile si cangrenele in urma carora s-au amputat trupeste si sufleteste mii de oamenii... Si tot asa am putea gasi insemnatate pentru fiecare culoare care in locul tabloului unui adevarat carnagiu infatiseaza atat de frumos icoanele care indeamna la rugaciune.
Se cuvenea ca in aceasta catedrala sa rasune cel mai mare clopot si sa acopere groaza fronturilor de lupta si urletul pruncilor ramasi fara tata. Nu puteam pune o talanga agatata in cui, cand tara a vuit de jale. Era nevoie de un sunet puternic, ferm, sa adune poporul la rugaciune, caci atunci, in vremurile cele mai grele, rugaciunea l-a tinut unit si i-a dat tarie sa infrunte razboiul. Se cuvenea sa-i punem usi trainice de bronz, caci ea devine usa sper Cer. 
Se cuvenea ca toate sa fie frumoase si bune foarte, caci am dat Domnului ale Sale dintru ale Sale, nu am dat nimic de la noi si nu am facut nimic pentru noi. Sfantul si Marele Stefan nu a facut frumoasa Manastire Putna pentru el sau pentru mana de razesi pe care i-a condus in lupte. A lasat totul mostenire urmasilor, urmasilor lor... Se cuvenea sa ridicam un edificiu trainic, demn de trecut si demn de viitor, pentru ca si urmasii nostri sa ne pomeneasca si sa ne poarte in rugaciunile lor cata vreme va dainui neamul romanesc pe acest pamant.



duminică, 18 noiembrie 2018

Catedrala Mantuirii Neamului, liant intre generatii

Constata atat de frumos Ecleziastul ca toate raurile se varsa in mare, si marea tot nu se umple. Unele lucruri au firescul lor indiferent cat ne-am framanta, lucrurile chiar au firescul lor. Despre Catedrala Mantuirii Neamului, al carei Altar se va sfinti in data de 25 Noiembrie, s-a scris atat de mult si cu toate acestea inca mai e loc. As spune ca abia acum incepe sa se scrie faptic si sa prinda contur istoria unui ideal. Acum incepe anul zero despre care vor scrie generatii la rand si se vor minuna cu siguranta de intelepciunea si priceperea cu care s-a zidit cel mai de pret lacas de cult, inchinat Eroilor Neamului Romanesc. Am convingerea ca nici toate cuvintele din lume nu vor putea descrie insemnatatea de a fi contemporani acestui moment unic in istoria noastra. Nadajduim sa prinda ecou in viitor doar partea luminoasa a framantarilor care a dus la desavarsirea acestui ideal nascut in constiinta poporului nostru ortodox acum mai bine de un secol si implinit intr-un 2018 destul de agitat si lipsit de busola. 



Traversam vremuri tulburi, cu o Europa ideologizata si marcata de crize financiare, instabilitate si ateism. La ceas aniversar, cand noi romanii, celebram implinirea a 100 de ani de la unirea Tarii Romanesti cu Moldova, Transilvania, Basarabia si Bucovina, suntem atacati si loviti pe toate planurile, iar credinta si familia ne sunt puse sub semnul intrebarii. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa Romana, atat de ponegrita ea insasi, gaseste totusi resurse sa duca la bun sfarsit acest gand menit sa cinsteasca jerfa de veacuri a inaintasilor nostri. In acest timp, foarte multi dintre noi si-au pus problema banilor cheltuiti si a necesitatii acestui edificiu impozant. 
Stau uneori si ma intreb daca noi romanii am devenit foarte sensibili cand vine vorba de finante, ori suntem de-a dreptul bolnavi? Sufeream din vechime de "capra vecinului", insa se pare ca alti virusi au facut ravagii in popor de cand ne-au invadat noile ideologii si tehnologii ce stapanesc lumea de astazi. Suntem suspiciosi pana la prostie cand vine vorba de banii publici. Dracul crizelor financiare ne face zgarciti si economi pe segmentele care-i convin lui. Am fost otraviti si manipulati prin intermediul mass-media sa ne intereseze cat si cum se cheltuiesc ANUMITI bani din bugetul statului, in timp ce tara e jefuita pe toate partile de sume colosale, care pur si simplu se evapora si pentru care nimeni nu cere socoteala. Are dracul acesta cateva subiecte fierbinti care sunt reluate periodic si scoase anume la inaintare pentru a agita spiritele. Este un demon care ne gadila intr-un puct intentionat creat vulnerabil pentru a ne distrage atentia, pentru a ne invrajbi, pentru a ne dezbina, pentru a ne pune pur si simplu pe unii impotriva altora si pe toti impotriva bisericii. De fapt Biserica Ortodoxa Romana a adevenit de ceva timp Cenusareasa societatii, cosul cu gunoi si ligheanul cu laturi in care mai toata lumea isi spala mainile, dar mai ales picioarele. Terfelim imaginea Romaniei, caci s-a sters din vocabular notiunea de patriotism si am facut din Biserica un tap ispasitor care ne scapa pe noi de orice vina. Aceasta institutie e de vina ca suntem saraci, tot ea e de vina ca nu avem autostrazi, ca nu avem scoli si spitale, e de vina pentru toate relele din tara asta. Indiferent cum ar fi, imediat se creaza o legatura intre eveniment si Biserica, iar vina este transferata integral cu dovezi si argumente care au naucit poporul si l-au facut intr-adevar sa creada ca asa stau lucrurile.
Oamneni scoliti, intelectuali, oameni respectabili ai societatii noastre au ajuns sa creada, sa gandeasca si chiar sa se exprime jignitor fata de niste lucruri care nu exprima realitatea. Perceptia a fost deformata, iar valorile au fost rasturnate. Am vazut asta foarte clar la referendumul ce a avut loc cu putin timp in urma. S-a picurat cu pipeta, strop cu strop, seva ortavitoare, hranind intreaga societate, iar acum se nasc monstri cu mintea bolnava si fara pic de rusine, pentru care se pare ca nu exista antidot.
De departe cel mai fierbinte subiect al generatiei noastre, pus pe esafod si tocat bine de toate televiziunile si ziarele, este de cativa ani buni Catedrala Mantuirii Neamului, necesitatea si banii cheltuiti pentru construirea acesteia. Gandita dintr-un incept ca un simbol national inca din vremea lui Carol I, catedrala care este foarte aproape de finalizare, este cel mai batjocorit edificiu construit vreodata in Romania. Ceea ce ar fi trebuit sa fie prilej de bucurie si de mandrie nationala, a fost transformat in groapa cu gunoi a Capitalei, locul despre care s-au spus si s-au scris cele mai urate cuvinte din ultimul deceniu. Ba ca nu e unde trebuie, ba ca e prea inalta, ba ca e prea lata, ba ca e prea scumpa... si tot asa, de vreo 10 ani, se intretine un circ mediatic smintitor si josnic, dar aducator de rating. Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte, ne-o spune chiar imnul national, in timp ce noi cu ratiunea adormita ne declaram adesea liber cugetatori. Am facut dintr-un simbol o sminteala paguboasa, ne-am manjit de noroi de sus pana jos, ne-am calcat in picioare demnitatea, istoria, neamul si credinta pe care acest popor a avut-o de la crestinarea lumii incoace.
Nu intamplator Catedrala Mantuirii Neamului va avea Hramul "Inaltarea Domnului" care coincide cu Ziua Eroilor, si Hramul "Sfantul Apostol Andrei", care este crestinatorul stramosilor nostri daci, ce traiau pe aceste meleaguri in urma cu 2.000 de ani, si care este socotit ocrotitorul Romaniei. Este un ideal nascut din jerfa neamului pentru libertatea si demnitatea noastra, este un gand pios de recunostinta pentru darzenia si evlavia pe care au avut-o inaintasii nostri care au murit la propriu pentru a apara hotarul dintre Tisa si Nistru, este un simbol de unitate, menit sa spuna peste veacuri nepotilor nostri povestea frumoasa a romanilor din care se trag, a romanilor care si-au iubit cu vehementa pamantul si biserica.
Intr-un an cu asa o importanta, prin celebrarea a 100 de ani de la Unirea Principatelor Romane, avem ONOAREA de a fi contemporani cu ridicarea si sfintirea altarului celui mai mare lacas de inchinare construit vreodata de romani, iar noi nu ne mai saturam sa aruncam cu venin in zidurile lui si in institutia care a facut posibila constructia lui. Avem privilegiul de a fi binecuvantati de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, mana de otel a Bisericii Ortodoxe Romane, care a reusit in aceste vremuri potrivnice sa infaptuiasca o lucrare de o asa amploare si insemnatate. Cand multi s-au ridicat impotriva, biserica, maica spirituala a neamului romanesc, cum a numit-o Mihai Eminescu, a ramas ferma, neclintita. O realizare durabila pentru care statul, biserica si credinciosii si-au dat mana. E incununarea unui vis la care multi nici macar nu au indraznit sa viseze.
S-au dus mereu discutii despre necesitatea acestei catedrale din vremea lui Carol I pana in zilele noastre, insa lucrurile nu au prins contur. Poate ca a lipsit climatul propice, mai ales in perioada comunista, cand demolarea lacasurilor de cult era prioritatea numarul unu a regimului ateu. Poate ca au lipsit banii. Si acum au lipsit si s-au strans cu greu, dar acest lucru trebuia facut. Avem destule mall-uri, parcuri de distractie si cluburi. Trebuie sa punem in viata noastra si putina grija pentru suflet si pentru istoria acestui neam. Nu ne putem ignora trecutul si credinta, si nu putem fugi de ele, oricate autostrazi am avea. Suntem un popor pentru ca avem un trecut, pentru ca altii s-au ingrijit sa fim. Sa nu uitam sa-i pomemenim si sa nu-i necinstim. Catedrala Mantuirii Neamului nu e nicidecum un pret prea mare in comparatie cu jerfa atator generatii. Sa nu uitam ca noi cheltuim pe tutun si alcool, intr-un singur an, pretul a vreo cinci-sase catedrale. Nu cred ca moare nimeni de sete daca pune in cutia milei banii de o bere. Macar cu o caramida putem cu toti sa contribuim in semn de respect pentru neamul din care facem parte. Aceasta catedrala este a noastra, a tuturor. Ea devine capitala credintei romanesti, kilometrul zero al Romanilor de pretutindeni si punctul de intalnire dintre generatii. Este liantul dintre generatiii, mortarul care astazi leaga trecutul de viitor.
Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale, se cuvenea sa avem si noi una dupa atata amar de vreme. Pentru sarbatori nationale si religioase, pentru pomenirea celor raposati, pentru mantuirea neamului, pentru sufletele noastre obosite de goana dupa cele materiale.
Sa speram ca generatiile viitoare vor trece sub tacere truda noastra neghioaba de a-i demonstra inutilitatea. In veci sa nu fie pomenita poticneala noastra si sa nu ramanem in istorie aratati cu degetul pentru ca preferam pustiirea bisericii in detrimentul impodobirii ei.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa participam cu bucurie si cu inima curata la Sfintirea Altarului ce va avea loc in data de 25 Noiembrie si macar atunci sa avem intelepciunea vamesului de a spune: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. (Ev. Luca, cap 18)
 (Foto: Wikipedia)