miercuri, 9 decembrie 2020

CANDELA DIN PIEPT

 E mare lumea aceasta în care trăim și parcă mă înspăimântă cât de puțin mai arde. Ne-am stins rând pe rând și ne-am depărtat de Lumină, așa cum se îndepărtează pământul nostru de soare, iarna. Înghețul inimilor nu se mai odihnește în Lumină, nici ea pare că nu-l mai îmbracă, căci nu e vrednic. Am ajuns ca buzele lui Iuda, dând ultima sărutare vicleană. Am ajuns absenți ca tâlharul de-a stânga, ce, stând lângă Hristos, nu s-a aprins de dor. Suntem fariseii pălmuitori ai veacului acestuia, și mincinoși, și hulitori, și vameși lacomi, și epigonii fără inimă și minte. Suntem vasalii atâtor patimi care ne-au devenit valori. Avem atâta toamnă în oase, și-atâta frig în noi… Ne zgribulim cu inima cimpoi de îndoială, sub streșini de iluzii, menite să ne-aducă o fericire imediată. Nu avem pic de pocăință, nici plecare și nici lacrimi. Suntem marionete dirijate într-o ordine câinească, mușcând din frați și din părinți, purtând în colți, spre nicăieri, destinele crude ale copiilor noștri. Scrâșnim în măsele sufletele lor, le mestecăm lacom și le pierdem printre noi curente „educative”, la fel de șubrede ca zborul unei păsări în bătaia vântului. Ei ‒ mici și fragezi; noi ‒ mici și-atât.


continuarea o puteti citi aici: https://www.familiaortodoxa.ro/2020/11/15/candela-din-piept/


Pelerini cu inima la sarbatoarea Sfintei Mucenite Filofteia de la Curtea de Arges

 Nu de putine ori imbracam mizera haina a camuflajului religios uitand ca nu putem "sluji si lui Dumnezeu, si lui mamona". Cand suntem crestini ortodocsi, cand mergem dusi de val cu bratele deschise spre promisiunile desarte ale lumii acesteia. Suntem slugile satanei, facand jocurile satanei si nici macar nu ne dam seama cum joaca tontoroiul dracii in capul nostru. E un fir subtire si, daca nu-l vedem, avem toate sansele sa cadem in cursa diavolului, crezand ca ardem dupa Hristos. Ne-am nascut dintr-un popor crestin, ne-am botezat crestini ortodocsi, dar respingem tot ceea ce are legatura cu Dumnezeu.

Vremurile pandemice pe care le traim par sa cearna si mai mult bruma subtire de ortodoxie pe care o purtam in noi. Din ce in ce mai putini pun nadejdea in Dumnezeu, din ce in ce mai putini trec pragurile bisericilor. E adevarat ca nu e momentul sa ne imbulzim la slujbe, in pelerinaje etc., dar nu e nici momentul sa uitam sa ne plecam genunchii, traind impietriti de teama ca urmandu-L pe Hristos ne-am putea imbolnavi. Nu suntem nici implinitori ai poruncilor, nici marturisitori ai credintei. Se rasucesc inaintasii nostri in mormant si plang in ceruri sfintii pentru raceala sufletelor si ratacirea mintilor noastre.
Un popor atat de binecuvantat si totusi atat de nerecunoscator. Un neam iubit si ocrotit de sfinti, care se teme de marturisire. Am ajuns mai rau ca mortii din morminte, stafii ratacitoare intr-o lume guvernata de demonii lui antihrist. O lume in slujba raului. Noi ne-am predat demult, dar ce vom raspunde copiilor nostri cand ne vor reprosa ca le-am furat copilaria, ca le-am vandut tara si le-am batjocorit neamul, ca le-am cenzurat zborul spre Cer, le-am pangarit credinta si le-am taiat radacinile. Nu i-am invatat omenia, nu le-am insuflat iubirea, nu i-am sadit pentru frumos si nu i-am ingrijit pentru Adevar. Ce le vom spune? De unde sa invete, daca nu le-am picurat in suflet dragoste si lumina? Cum sa lumineze, daca i-am crescut in intunericul unei lumi cazute?
Ma gandeam la draga noastra Sfanta Mucenita Filofteia de la Curtea de Arges, care, desi s-a nascut in Tarnovo (Bulgaria), a ales sa fie ocrotitoarea noastra, a romanilor. O copilita care, petrecand doar cativa anisori alaturi de mama sa, a deprins de la aceasta iubirea de Dumnezeu si de semeni. I s-au sadit in suflet pentru totdeauna milostenia, grija de saraci, bucuria si nobletea care vin din ajutorarea aproapelui. Si-a scris in inima cu litere de aur Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei 5, 7) si astfel a trait implinind toate derivatele iubirii, desi era doar un copil. Ramasa orfana de mama, a pastrat ca pe un odor de mare pret invatatura pe care a primit-o de la ea si a facut din aceasta scara catre Cer.
Aspru pedepsita de tatal si mama vitrega pentru multimea actelor de bunatate pe care cu generozitate le impartea celor oropsiti de soarta, Filofteia nu s-a inspaimantat, ci a continuat sa fie prelungirea mainilor mamei ei, iubind si miluind, bucurand si ajutand. Toate acestea au starnit mania amagitorului care, intunecand la minte pe tatal copilei, l-a facut sa arunce in ea cu un topor, iar sfanta a cazut secerata la pamant, dandu-si sufletul in mainile Domnului. Un copil iubitor de numai 12 ani, rapus din ura. In acel moment, din randuiala dumnezeiasca, trupul firav al copilei s-a ingreunat si nu a putut fi ridicat decat dupa ce Arhiereul a facut mai multe rugaciuni si a pomenit de biserica domneasca din Curtea de Arges.
Asa au inteles cei adunati in jurul trupului neinsufletit ca sfanta doreste sa fie adusa in Tara Romaneasca. Astfel, Radu Voievod a primit cu multa bucurie sfintele moaste pe care le-a asezat in biserica domneasca spre mangaierea, luminarea si ocrotirea poporului roman. De atunci, prin sfintele ei moaste continua minunata sa lucrare, miluind pe oricine cu indrazneala si nadejde cere ajutorul. Sfanta noastra ne asteapta mereu la Curtea de Arges, pentru a ne vindeca de multe si felurite tulburari sufletesti sau trupesti, dar mai cu seama pentru a aminti ca avem o datorie imensa fata de copiii nostri. Ca trebuie sa le sadim in suflete intai de toate iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Ca doar asa vom continua sa existam. Trebuie sa luptam pentru recapatarea vietii crestine pe care noile ideologii vor sa o inlature. Sa renastem spiritual in ortodoxie si sa ne educam copiii pentru o viata autentic ortodoxa pentru ca aceasta valoare, odata pierduta, duce la pierderea sufletului, a mantuirii proprii si a omenirii.
Doar crestinismul asumat, trait si propovaduit in Duh si Adevar, ne aseza in firescul asemanarii cu Dumnezeu, Cel ce ne invata sa ne iubim unii pe altii. Hristos este contagios, dar numai in sensul in care intelegem ca atingandu-ne de El ne indumnezeim, ne ridicam si ne curatim de orice intinaciune sau boala. Chiar daca in 7 decembrie cei mai multi dintre noi nu vor putea ajunge la Curtea de Arges la praznicul sfintei, sa nu ezitam ca in intimitatea camarii inimii sa ne spunem durerea catre Sfanta Mucenita Filofteia, iar ea fara preget va raspunde usurand poverile noastre.
Intru rabdarea ta ti-ai agonisit plata ta, Fericita Filofteia, intru ispite neincetat rabdand, batai suferind, in necazuri binevoind, pe saraci miluindu-i si pe flamanzi saturandu-i; roaga-te lui Hristos Dumnezeu, buna fecioara, sa mantuiasca sufletele noastre. 

luni, 26 octombrie 2020

Pelerini cu inima la Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor

 Iata ca a venit si vremea bucurestenilor sa resimta gustul amar al restrictiilor in vreme de sarbatoare. De ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, Bucurestiul este in stare de alerta din cauza noului coronavirus SARS-CoV-2. Cu toate necazurile pe care le avem, actiunile noastre ne vadesc in mod clar necredinta. Cu boli, cu scoli si institutii de cultura inchise, cu spitale pline, cu restrictii fel de fel si totusi cu spatele la Dumnezeu. Unde ne este credinta? Ne declaram crestini, dar unde ne este inima? Oare a renuntat si ea la contactul direct cu Dumnezeu si face conferinte online? De fapt, Dumnezeu pare sa fi fost pus pe hold cu mult timp in urma, cand inima noastra a raspuns altor chemari.

Raspundem repede tuturor invitatiilor cu care lumea aceasta ne ademeneste. Dupa ce am huzurit intr-o lume fara griji, cu concedii si calatorii pana in cele mai exotice locuri, dupa ce ne-am imbracat de la cele mai renumite branduri si am mancat la cele mai faimoase restaurante, dupa ce am petrecut in cluburi, la petreceri private, pe iahturi, pe insule, in aer, in apa, in spuma de sampanie, cu cer inrosit de artificii, de cateva luni ne-am afundat in pandemie, depresie, tristete. Ne-am izolat, ne-am distantat, ne-am inarmat cu masca si dezinfectant. Socializam online, ne vizitam si ne imbratisam online. Dintr-o extrema in alta, de la sclipici la deprimare, de la Ana la Caiafa, dar nicicum cu Dumnezeu.
Traim vremuri pentru care ochii nostri nu sunt pregatiti, iar inima nu poate sa le priceapa. Inca mai asteptam sa treaca pandemia, sa ne putem intoarce la luxul si bunastarea de dinainte. Ne-am invatat sa gravitam in jurul a ceva si sa nu ne plasam in centru. Ne trece viata gravitand, asteptand oportunitatea si neasumandu-ne nimic. Dam vina pe autoritati, pe doctori, pe biserica, pe profesori, pe oricine, numai pe noi nu. Toti sunt hoti, profitori, manipulatori, tapi ispasitori. Cat oare o sa mai dormim? Radem de pupatorii de moaste, de cei care merg la biserica, de oamenii simpli de la tara, de cei care vorbesc de neam, de traditii, de stramosi, de sfinti si credinta etc. Ii consideram invechiti, "medievali", traditionalisti, visatori, conservatori inapoiati, involuati etc. Radem de cei care traiesc smerit, cumpatat, atasati de valori precum neam si credinta.
Am fost in extaz si am ajuns in depresie, in timp ce aceia au ramas neschimbati, ancorati in valorile in care cred. Aceasta este frumusetea lor, nu sunt efervescenti pana la epuizare, dar nici deprimati pana la sinucidere. Oamenii credinciosi raman mereu constanti, indiferent de situatie. Se bucura in inima si sufera in inima, caci stiu unde le este inima. Dar inima noastra unde e? Cand sus, cand jos, ca mingea de ping-pong, intr-o continua trepidatie. Nu-i de mirare ca mai si plesneste din cand in cand, ca un balon strapuns de un fir de praf. Credinta ne lipseste. Ne-am indepartat de Hristos, iar acum ne este greu sa acceptam realitatea, sa o traim asa cum este. Viata e o cruce, cu bune si rele, insa inima ce-L gazduieste pe Hristos devine puternica. Ea nu se sperie, nu simte frica, nu deznadajduieste. Hristos e Calea, iar sfintii ne sunt modele si ajutor pentru a fi pe Cale.
Bucurestiul isi cinsteste la data de 27 octombrie ocrotitorul: Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov). Originar din satul Basarabov, Bulgaria, in tinerete a fost un simplu pastor. Simtind chemarea dumnezeiasca,  a primit schima monahala la o manastire retrasa din apropierea Lomului, unde a trait in smerenie, post si rugaciune. In anul 1774, moastele au fost aduse in Muntenia si asezate in biserica de pe Dealul Mitropoliei. De atunci a devenit ocrotitorul nostru, mijlocind neincetat pentru cei aflati in nevoi. Oamenii si-au pus mereu nadejdea in Sfantul Dimitrie, si in vremea ciumei, si in vreme de seceta, si in timpul prigoanei ateist comuniste. Nenumarate minuni s-au intamplat la racla ce adaposteste moastele sale. A sosit iar vremea sa ne plecam genunchii inimilor noastre pentru ca Bunul Dumnezeu sa ne scape de noua boala molipsitoare care a pus stapanire pe intreaga lume. Poate ca anul acesta nu vom putea fi pelerini in adevaratul sens al cuvantului, insa, de oriunde am fi, putem inalta un suspin catre Cer, astfel incat gandurile noastre sa se intalneasca in rugaciune si impreuna sa cerem mila izbavitoare a lui Dumnezeu.
Intru tine, parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

marți, 20 octombrie 2020

Pelerini cu inima la sarbatoarea Sfintei Parascheva

 E trista Moldova zilele acestea. Dupa depopularea satelor, dupa plecarea fiilor, dupa secatuirea resurselor, dupa uitarea obiceiurilor, ne sunt rapite, rand pe rand, ca secerate de o molima grea, si putinele licariri de lumina care mai aduc bucurie si speranta. De-a lungul istoriei, Moldova a fost poate cel mai greu incercata dintre provinciile Romaniei, insa poate si cea mai statornica in Duh si Adevar. Oricate razboaie, oricate greutati au avut moldovenii, le-au trecut cu Dumnezeu alaturi. De sute de ani ard neincetat candelele credintei pe aceste locuri pline odinioara de freamat si de viata.

Unde sunt razesii de altadata, unde sunt frumoasele traditii si obiceiuri, unde sunt monahii si sihastrii tai, Moldova? Satele sunt pustii, scolile s-au inchis, vetrele monahale sunt din ce in ce mai sarace, nici potecile nu se mai cunosc, iar noi, cei de azi, suntem prea grabiti. Putin, prea putin mai privim in timp, sa ne amintim de un Sfant Stefan, de Eminescu, de Creanga... Si, cu toata graba si nesabuinta noastra, luna octombrie ne dadea un bun prilej de regasire. Stransi din toate colturile lumii, zecile de mii de pelerini luau drumul Moldovei, pentru a plange macar o lacrima la racla cu moastele Sfintei Parascheva de la Iasi.
Pe toti, cu mic, cu mare, ne strangea Sfanta sub umbrela sarbatorii ei, pentru a ne alina, pentru a ne odihni, pentru a ne reaminti ca suntem crestini ortodocsi, oricat de departe am ajuns. Bogati si saraci, batrani si bolnavi, tineri si copii, toti laolalta uniti in duh de rugaciune. De aproape 400 de ani, ocrotitoarea Moldovei isi cheama ca o mama puii aproape. Moastele Sfintei Parascheva, aduse in capitala Moldovei in vremea domnitorului Vasile Lupu, au fost mereu un nestemat pretios iubit de romani. Se spune ca acestea au fost daruite domnitorului Vasile Lupu de catre Patriarhia din Constantinopol dupa achitarea unor datorii imense pe care Patriarhia le avea catre turci. Au fost depuse in Biserica Sfintii Trei Ierarhi, ctitorie a domnitorului.
Din anul 1641, acest odor de pret revarsa neincetat binecuvantari asupra celor care se pleaca sa-i ceara ajutorul. An de an, la mijlocul lunii octombrie, inima Moldovei pulseaza cu speranta si nadejde intr-o zi mai buna. Intr-o hora a credintei se prind cei de un neam, rescriind pe strazile Iasiului povestea stramosilor nostri care au stiut ca au un Dumnezeu. Anul acesta insa, povestea credintei neamului nostru se scrie in inimi, de la distanta, se scrie cu multe suspine si durere. Ne-am imbolnavit sufleteste de ura, invidie, lacomie, necredinta. Boli grele, mai contagioase si mai paguboase decat orice virus, ne-au departat de neam, dar si de Dumnezeu. Am cucerit Europa si lumea intreaga, dar ne-am pierdut graiul, portul, sufletul. Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? (Ev. Marcu 8, 36)
Adormirea aceasta ne costa mult astazi, cand nu ne putem odihni tampla obosita la racla Sfintei Parascheva. Noi stim, ortodoxia e bucurie! Pelerinajele la raclele sfintilor sunt binecuvantare pentru trup si suflet, ele inalta si curatesc, ele vindeca si intaresc. Moldova si toata tara plange un dor nebun de Dumnezeu. Un cor de inimi rugatoare sunt pelerinii adunati in zi de sarbatoare. Un cor sa fim si noi, ca sa strigam puternic, sa ne auzim in Cer, sa ne unim in rugaciune si sa vestim in lume sa se stie ca suntem un popor iubit de Dumnezeu.

Avem un praznic mare,
si-n inimi il purtam,
Ortodoxia nu-i o masca,
Pe care o lepadam.

Strigam, ne aude Sfanta
Tot ea ne ocroteste,
Desi pastram distanta
O ruga ne-ncalzeste.

E multa-n inimi ura
Si-n jur e mult gunoi,
Dar multa e iubirea
Sfintilor pentru noi.

E sarbatoare azi,
Si stim ca doar cu lacrimi,
Oricat am fi de subrezi,
Noi ne spalam de patimi.


Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ramanem uniti, sa inmultim privegherea, postul si rugaciunea, caci vremurile sunt tulburi si inca multa orbire mai pot aduce.
Intru tine, maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioasa Maica Parascheva, duhul tau.

Fiii neamului - Elisabeta Rizea

 Ne uimesc oamenii de cultura, sportivii, artistii si toti cei care se remarca prin ceva de restul lumii. Cei care-si pun in valoare calitatile fizice sau intelectuale, printr-un efort sustinut continuu, reusesc sa depaseasca granite tot mai greu accesibile noua. Ii admiram, ii punem sub lumina reflectoarelor, le recunoastem valoarea, ne plecam inaintea lor, acordandu-le respectul cuvenit. Lumea noastra are laureatii ei, din cele mai diverse categorii. Insa nu doar valorile pe care societatea le promoveaza sunt demne de respectul si aprecierea noastra. Adesea putem intalni oameni care nu ies prin nimic in evidenta si totusi actiunile lor si felul firesc al vietuirii dovedesc tarie, vointa, credinta si inima de fier. Oameni necunoscuti si neapreciati de o lume grabita si modelata sa ia in vizor doar valori efemere. Cine apreciaza astazi o mama cu multi copii, o marturisire de credinta pana la mucenicie, un act de milostenie etc?

Sunt multe acte de curaj in istoria noastra pe care suntem datori sa ni le amintim pentru a nu uita cine suntem, iar poate cea mai prolifica perioada este chiar din vremea regimului comunist, care, mutiland destinele a mii de semeni, a nascut sfinti si eroi. Instalarea guvernului comunist in anul 1945 a creat disensiuni intre oameni. Cei mai multi au mers asa cum a dictat curentul, insa cei care au inteles scopul alunecos pentru care regimul de teroare s-a instalat au opus rezistenta, neplecandu-se noilor concepte ateiste, care aveau sa subjuge intreaga tara si de a crea o societate de tip materialist. Mai multe grupuri anticomuniste au opus rezistenta cativa ani. Retrasi in munti, ascunsi in crapaturile pamantului, pierduti de vremuri, dar ancorati trup si suflet in lupta pentru neam si tara. Arestati rand pe rand sau pur si simplu ucisi, cateva sute de oameni au scris cu sange povestea demnitatii romanilor, care nu au uitat ca au o datorie fata de inaintasi si de urmasi.
Justitia vremii i-a urmarit pana in cele mai ascunse locuri ale muntilor, aducandu-i la judecata, condamnandu-i si chinuindu-i cu scopul reeducarii. Astfel de grupuri de rezistenta au fost organizate in muntii de pe intreg teritoriul. Din Bucovina pana in Banat, din Apuseni pana in Fagaras, din Vrancea pana in Dobrogea, stalpii rezistentei aprinsi de acelasi clocot launtric au militat impotriva sovietizarii tarii. Pentru ca aceste grupuri sa reziste in pofida presiunilor securitatii, a fost creata o retea de sustinere, alcatuita din membrii famiilor, dar si din oameni simpli, localnici, sateni din apropierea locurilor de refugiu. Acestia aprovizionau grupurile din muntii cu cele necesare traiului. Securitatea, o caracatita perfida, urmarea sa taie si sa dezbine aceste retele, pentru a pune capat rezistentei. Pentru cei mai multi dintre ei a urmat o soarta grea si, desi au stiut de la bun inceput acest lucru, nu au ezitat sa ajute, platind cu pretul vietii sau cu ani buni din tineretea lor.
Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie ca eu am dat de mancare la partizani, marturisea Elisabeta Rizea, una dintre cele mai darze femei din vremea rezistentei anticomuniste. Nascuta la 28 iunie 1912, in Domnesti, judetul Arges, a patimit intemnitata timp de 12 ani pentru colaborarea cu partizanii. A cunoscut iadurile reeducarii de la Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, indurand batai si amenintari, greu de imaginat si de descris in cuvinte. Nu a fost nici savant, nici filozof, ci doar o femeie simpla de la tara care se indeletnicea cu agricultura. A simtit ca are o datorie, un sens in sanul poporului ei. Nu au speriat-o crimele ingrozitoare facute de comunisti, nici prigonirea cu care amenintau, nici norii negri care urmau sa se abata asupra viitorului ei si al familiei. Impreuna cu sotul ei, Gheorghe Rizea, a sprijinit grupul Arsenescu-Arnautoiu din Fagaras. Au fost prinsi si condamnati la inchisoare, iar cu toate acestea nu au divulgat nimic, nu au "turnat".
Mult mai tarziu avea sa spuna: Daca vorbeam, omorau jumate de sat... Asa ca au preferat sa taca, sa indure, sa rabde. Uimitor este ca, dupa sapte ani de temnita, Elisabeta Rizea din Nucsoara a continuat activitatea de sustinere a miscarii de rezistenta. Cata forta si cata determinare trebuie sa fi fost in inima acestei femei? Cata robustete a mintii trebuie sa fi avut sa nu renunte, in ciuda tuturor chinurilor pe care le-a indurat? I-au oferit chiar si bani in schimbul informatiilor, insa darzenia acestei femei a fost de neclintit. M-a tarat pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu', de la ceafa la calcai, si pe stanga si pe dreapta. Da' n-am luat banii lui! Ce vointa si cata putere...
La scurt timp, dupa alte anchete, este din nou arestata si condamnata, de data aceasta la 25 de ani de inchisoare. A fost eliberata in anul 1964, in urma decretului de gratiere a detinutilor politici. Dupa aproape 20 de ani, totul este trecut sub tacere. Comunismul gata instalat si-a urmat nestingherit planurile. Jertfa, efortul si chinul celor care nu s-au supus regimului a fost dat uitarii, ca si cum nici nu au existat. Cei mai multi dintre cei eliberati au continuat sa traiasca in tacere si uitare. La fel si povestea Elisabetei Rizea a ramas necunoscuta pana in anul 1992, cand a fost realizat serialul de televiziune Memorialul Durerii. Simpla, cu figura brazdata de suferinta, dar cu inima si constiinta curate, Elisabeta Rizea si-a spus povestea patimirilor ei, expresie fidela a chinului si suferintei fara margini. S-a dus sa-si doarma smeritul somn de veci la 6 octombrie 2003, fiind inmormantata in cimitirul din Nucsoara.
Ea ramane o farama din povestea poporului nostru care a supravietuit prin rugatori si marturisitori. Ea este un simbol, un model si dovada ca oricat de puternic este duhul lumii, oamenii darzi si determinati pot sa-i stea impotriva. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa avem si noi taria acestei marturisiri daca viitorul ne-o va cere in curand. 

vineri, 2 octombrie 2020

Faclii ale neamului - Cuviosul Ioan de la Prislop

 Au aparut in ultima vreme foarte multe materiale care ne prezinta diverse tehnici de supravietuire. Filme, documentare, carti, echipamente, o intreaga industrie bine pusa la punct ne invata cum sa supravetuim si cum sa ne echipam pentru conditii extreme. Multi voinici, eroi ai zilelor noastre, ne povestesc despre cum sa rezisti cateva zile prin munti, prin paduri sau cine stie pe unde si sa te descurci cu ceea ce natura iti pune la dispozitie. Atat de extraordinar si atat de eroic, demn de toata lauda si consideratia. Citind insa vietile sfintilor constat ca abunda de exemple in care semeni de-ai nostri au trait chiar si zeci de ani in conditii extreme, fara hrana, fara echipamente, fara haine, ci doar cu mintea si inima la Dumnezeu.

In munti, in pustiu, in desert, pe stalpi, in pesteri, zeci, sute, mii de sfinti au biruit frigul, caldura, foamea, setea, au biruit insasi conditia umana cazuta, mergand pe apa, inaltandu-se de la pamant, traind cu fiarele salbatice, stralucind ca soarele etc. Dragostea de Hristos biruieste firea, nu numai ca o ridica din pacat, dar o si intareste la propriu, o face sa indraznesca dincolo de neputinte, sa nadajduiasca dincolo de limite, sa infrunte peste ceea ce mintea si trupul pot sa indure. In cazul lor, postul si rugaciunea s-au dovedit a fi cele mai avansate tehnici de supravietuire.
Chiar la noi in tara, in muntii nostri au trait Sfanta Teodora de la Sihla, Sfantul Cuvios Ioanichie cel Nou de Muscel, Sfantul Vasile de la Poiana Marului, Cuviosul Ioan de la Prislop si altii. Patericul romanesc vorbeste despre acesti sihastri iubitori de Dumnezeu care au imbracat haina luminoasa a sfinteniei prin lepadarea de lume, prin indepartarea de ea, prin imbratisarea unui trai aspru si solitar inchinat Creatorului. In mijlocul creatiei, doar cu cele ale creatiei au trait deplin, lasand peste veacuri cutremuratoare dovezi despre puterea pe care omul o are atunci cand se rastigneste cu tot sufletul si trupul pe cruce alaturi de Hristos.
In binecunoscuta Manastire Prislop din inima Hategului, s-a nevoit Cuviosul Ioan de la Prislop. Incins cu postul si rugaciunea, Ioan si-a gasit bucuria traiului pustnicesc in apropierea manastirii, sapandu-si in stanca o chilie. Se stiu putine despre viata sfantului si despre nevointele sale, insa traditia spune ca oamenii il cautau cu evlavie, considerandu-l un binefacator, care se ruga pentru lume si potolirea necazurilor ei, alinandu-i suferintele si greutatile. Mica lui chilie, rece si intunecata, se pastreaza pana astazi, fiind bun motiv de reflectie asupra vietuirii imbunatatite, dar mai cu seama aspre pe care a avut-o. Numai un placut al Domnului ar fi putut indura conditiile vitrege ale locului.
Numai un nebun pentru Hristos si-ar fi putut gasi linistea si bucuria in acest loc izolat si neprietenos. E greu de imaginat cum chilia cocotata intr-o stanca destul de greu accesibila a fost casa cuiva pentru vreme indelungata. Cateva icoane pe un perete rece si umed, cateva candele aprinse licarind o lumina slaba sunt tot decorul micii incaperi. In rest, linistea padurii e singura care imbraca spatiul cu o haina groasa aducatoare de pace. Simplu si patrunzator. Pentru noi - nebunie, pentru sihastri - calea catre Viata, scara catre Hristos, poarta catre Rai.
La chilia sapata chiar cu mainile lui oamenii gaseau nadejde si izbavire, gaseau alinare in rugaciunile lui, veneau sa-i ceara sfatul, pentru ca aflau mangaiere si asa razbeau printre incercarile vietii. E uimitor cum, desi nu avea nimic, multi veneau sa-i ceara. Nu avea nimic din cele materiale, insa se imbogatise in cele spirituale. Se imbogatise atat de mult, incat putea si sa ofere. Cum a dobandit acestea si cati demoni a avut de infruntat ramane insa o taina, numai de Dumnezeu stiuta. Sihastria este o taina. Ea se traieste cu mainile catre cer in permanenta, cu rugaciune neincetata, cu post, cu osteneala, cu infranare, cu dezlipire de orice din lume, cu genunchii tociti si chipul brazdat de lacrimi.
Asa s-a nevoit acest fericit despre care se vorbeste pana in zilele noastre si pe care inca il rugam sa mijloceasca pentru noi inaintea Preasfintei Treimi. Despre sfarsitul lui se spune ca a fost omorat de un vanator, care a crezut ca este un animal salbatic. Astfel si-a incheiat calatoria prin lume acest sihastru cu viata imbunatatita, un supravietuitor in conditii extreme, un om al padurilor, un om al muntilor, dar, mai presus de toate, un om al lui Dumnezeu. Sfantul Ioan de la Prislop a fost canonizat in anul 1992. Sihastrul rugator este praznuit in fiecare an la data de 13 septembrie. El ramane pentru noi pilda de curaj si indrazneala, dar si luminator si rugator al neamului peste veacuri.
Iubitorule de nevointa si ravnitorule intru cele sfinte, Cuvioase Parinte Ioane! Parasit-ai cele trecatoare si ai ales pe cele vesnice, luat-ai jugul lui Hristos in Manastirea Prislop si in pestera pustniceasca impreuna cu ingerii L-ai slavit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu inceta a te ruga pentru sufletele noastre!

vineri, 21 august 2020

Marturisitori din temnite - Nichifor Crainic

 Din dragoste de neam/Pornit-am ca sa cant/mosia-n care n-am/doi coti pentru mormant./Si pentru-aceasta fac/osanda cea mai grea,/nici zdreanta-n care zac/nu e macar a mea. ("Am fost facut sa n-am")

In zeghe de detinut si totusi cu dragoste de neam si tara, asa au razbatut in lagare si-n inchisori, sutele de marturisitori prigoniti pentru nesupunerea in fata regimului comunist ateu. Dumnezeu i-a tinut intregi la minte si la suflet pentru ca noi cei de astazi sa vedem si sa ne intarim din jertfa si curajul lor. Vieti ciuntite, tinereti amputate, pastrate in istoria recenta a poporului nostru ca niste vase de mult pret, menite sa ne adape la vreme de restriste.

Nichifor Crainic, un nesupus ideii de sovietizare, a fost denigrat si desconsiderat pentru aceasta indrazneala, iar vreme de 15 ani a fost inchis. Nascut la 22 decembrie 1889 la Bulbucata, Giurgiu, a fost un rafinat teolog, ziarist, politician, membru al Academiei Romane, dar mai cu seama este si ramane unul dintre cei mai mari poeti crestini ai neamului nostru si ai lumii. Nichifor Crainic a urmat teologia la Facultatea de Teologie din Bucuresti intre anii 1912 si 1916. Apoi si-a continuat studiile la Viena, unde a obtinut un doctorat in filosofie. Revine in tara ca profesor la Seminarul Teologic de la Bucuresti si la Facultatea de Teologie de la Chisinau.
A condus importante reviste ale vremii: "Flamura", "Gandirea", in care publica articole si eseuri cu caracter politic sau teologic. A scris, de asemenea, numeroase poezii, incurajand pretuirea si conservarea bagajului de spiritualitate crestin-ortodoxa ca seva a neamului nostru: Podgorii bogate si lanuri manoase,/Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,/E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu./Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane/Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,/Tu, viata de-a pururi a neamului meu. ("Cantecul potirului")
De-a lungul carierei sale a ocupat functii importante, precum: secretar general la Ministerul Cultelor, director al ziarului nationalist "Calendarul", presedintele Consiliului de Administratie al Societatii Romane de Radiodifuziune, presedintele Societatii de Radio. La inceputul anului 1945 incep persecutiile impotriva lui Nichifor Crainic din cauza unor articole presupuse instigatoare. Considerat "element reactionar" opozant  sovietizarii, a intrat repede in dizgratia autoritatilor, care nu au precedat sa-i aplice cuvenitele corectii.
Repartizat "lotului ziaristilor fascisti" alaturi de Radu Gyr si alte nume importante, a fost condamnat la inchisoare. Face astfel cunostinta cu inchisorile Vacaresti si Jilava. Nestiindu-se vinovat, face recurs, insa rejudecarea a fost oprita si este trimis la Aiud, unde a executat 15 ani neintrerupti de pedeapsa. In anul 1962, prin Decretul 293 al Consiliului de Stat, este gratiat si eliberat. Dupa eliberare, Nichifor Crainic isi continua activitate la ziarul "Glasul Patriei", pana in anul 1968. Se stinge din viata la varsta de 82 de ani, la 20 august 1972, la Mogosoaia.
De bezna ta, o moarte, nu ma tem,/Eu am trait -/Si stiu ca va sa vii. Deci, nu te chem./Tu - paraclisierul naimit/Ce stinge candelabrele-n altare/Cand liturghia vietii s-a sfarsit./Eu am trait.
Ca o ironie a sortii, procesul "lotului ziaristilor fascisti" din 1945 a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale. In anul 1995 s-a decis "achitarea si restituirea tuturor averilor celor implicati si condamnati de catre comunisti". Trecusera 50 de ani…, iar cei mai multi dintre ei nu au mai apucat ziua acestei mangaieri....
Unde sunt cei care nu mai sunt?/Zis-a ciocarlia: S-au ascuns/In lumina celui nepatruns. ("Unde sunt cei care nu mai sunt?")
Despre Nichifor Crainic se pot spune multe. Am prezentat aici foarte pe scurt povestea unui om de cultura, un intelectual neobosit, care face cinste neamului in care s-a nascut, neam pe care nu-l condamna, desi poate ca ar fi avut motive sa o faca. A trait demn chiar si nedreptatea, intelegand ca fiecare generatie are varsari de sange, are marturisitorii ei, pe care nu-i pierde, ci doar ii slefuieste pentru a straluci mai mult in viitor. Un exemplu pentru noi toti de demnitate si daruire, un fin scriitor pe care va invit sa-l descoperiti sau sa-l cunoasteti mai bine, citindu-l.
Pacea lumii zace pe varsari de sange,/Si rodeste bobul viitoarei uri,/Pacea ta rasfrange Raiul in fapturi/Cel infrant e-o jele care frange,/Pacea lumii zace pe varsari de sange
. ("Rugăciune pentru pace")

miercuri, 19 august 2020

Pelerini prin tara - Manastirea Frasinei si Schitul nou

 S-a inrait omul, s-a facut ca fiara pentru aproapele sau. Lipsa credintei l-a indepartat de Dumnezeu, de familie, de toate valorile si reperele ce-i dadeau echilibru, liniste, pace. Am uitat poate ca trebuie sa ne bucuram de timpul in care traim, de semenii cu care ne intalnim, de toate darurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat. Anul 2020 a venit cu grele necazuri pentru intreaga lume, insa o incercare nu este sfarsitul lumii.

Avem inca motive de bucurie, mai ales ca, odata cu venirea verii, o parte dintre restrictii s-au ridicat si putem merge macar cateva zile in vacanta. Anul acesta avem recomandarea de a ramane in tara si am convingerea ca nu e chiar cel mai ingrozitor lucru. Avem  o tara frumoasa, cu relief variat, cu traditii si obiceiuri diverse, cu zone inedite, incarcate de spiritualitate si istorie. Poate este chiar un prilej de a reintra in dialog cu frumusetile patriei, pe care trebuie sa recunoastem ca le-am cam ignorat in ultimii ani.
Recomandarea mea pentru cei ce cauta putina pace si un cuvant de linistire este binecunoscuta Manastire Frasinei, din localitatea Muereasca, judetul Valcea. Situata la o buna distanta de lume, asezata intr-un cadru de vis, ofera o alta perspectiva asupra vietii. Timpul are alta masura, toate se cantaresc dupa alte legi, totul respecta armonia si pacea lui Dumnezeu. Construita acum mai bine de 300 de ani, manastirea poarta hramurile Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul si Adormirea Maicii Domnului.
Specific acestui loc este randuiala lasata de Sfantul Calinic de la Cernica, pe vremea cand era episcop al Ramnicului, prin care se interzice intrarea femeilor in manastire, dupa cum scrie si pe piatra de legamant: Acest sfant locas s-a cladit din temelie spre a fi chinovie de parinti monahi si fiindca din partea femeiasca putea sa aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolo, de aceea sub grea legatura s-a oprit de la acest loc sa mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa vie asupra lor, precum: saracia, garbavia si tot felul de pedepse, si iarasi celor ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vina asupra lor tot fericitul bine. Calinic, episcopul Ramnicului Noului Severin, 17 ian. 1867.
Pentru a veni in intampinarea credinciosilor, calugarii au construit un schit nou, la aproximativ 2 km mai jos de Manastirea Frasinei. Acesta este considerat punctul pana la care au acces femeile. Un loc primitor, avand in centru o bisericuta mica, intr-o curte generoasa, o trapeza si cateva corpuri de chilii. Linistea este frumos acompaniata de un mic rau ce trece grabit pe la poala cea mai de jos a terasatului ansamblu. La aceasta bisericuta coboara cativa calugari ai Manastirii Frasinei pentru a savarsi Taina Sfantului Maslu si alte rugaciuni, de regula miercurea si vinerea, iar Sfanta Liturghie in duminici si sarbatori.
Atunci cand grupurile sau credinciosii veniti ocazional doresc sa ramana si peste noapte, femeile se pot caza in chiliile amenajate in incinta, iar barbatii sunt invitati sa fie oaspetii Manastirii Frasinei. O buna randuiala pastrata cu sfintenie, spre slava lui Dumnezeu si spre ascultare. Pentru cei impovarati de griji si necazuri, pentru cei osteniti de boli, pentru cei ce cauta o cale de a-L descoperi pe Dumnezeu, sau pur si simplu pentru tot crestinul ce vrea sa-si plece genunchii intr-un loc binecuvantat, Manastirea Frasinei ramane locul cel mai potrivit.

marți, 14 iulie 2020

Comori ale neamului - Icoana Maicii Domnului Indrumatoarea de la Manastirea Neamt

Striga la noi pamantul si se cutremura caci l-am sacatuit de vlaga, ne cearta muntii ca le-am ciuntit padurile, ne inghit raurile caci le-am furat albiile, ne macina bolile caci ne-am omorat copiii, ne mananca saracia caci am risipit resursele, ni se inchid bisericile caci ne-am uitat credinta, ni se stinge neamul caci ne-am parasit Tara. Toate par a ne fi potrivnice, acum cand se abat din ce in ce mai multe incercari asupra noastra. Nerecunoasterea unor neputinte ne-a adus pe nisipuri miscatoare. Nu mai avem coloana, bogatii, putere. Suntem in deriva, pe un pamant pe care nu-l mai recunoastem, cu frati pe care nu-i iubim, cu radacini putrezite, de care vrem cu orice pret sa ne rupem. Saraca tara frumoasa s-a ruinat, s-a pustiit cu totul.
Doar ici, colo mai palpaie timid cate o candela, din loc in loc, cate o rugaciune atarna de vreo streasina de manastire si doar cativa genunchi subtiri plecati la vreo icoana veche si tacuta. Atat... Atat ne-a mai ramas din neam si tara. De mii de ani credinta neschimbata si cateva traditii intr-o lada sunt singurele noastre averi ce amintesc de un neam romanesc. La ele trebuie sa ne intoarcem pentru a reinvia spiritual, dar si identitar. Ele ne definesc si ne unesc. Poporul nostru s-a sprijinit mereu pe credinta si traditii, astfel razbind prin negura vremurilor. Poate de aceea inca ne mai tinem strans de poala bisericii si ne bucuram de fiecare sarbatoare, de fiecare noua canonizare, de fiecare icoana facatoare de minuni cinstita in calendar. Toate sunt prilej de bucurie, chiar si in vremurile acestea, cand distantarea se impune, praznicele de peste an ii aduc pe oameni impreuna la rugaciune.
Conform hotararii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, la data de 9 iulie, crestinii cinstesc Icoana Maicii Domnului Indrumatoarea de la Manastirea Neamt. Aceasta sarbatoare a fost inscrisa in calendar din anul 2019, insa cinstirea ei se face de secole. Alaturi de Icoana Maicii Domnului Prodromita, cea nefacuta de mana omeneasca, si de Icoana Maicii Domnului Siriaca de la Manastirea Ghighiu, "Indrumatoarea" revarsa necontenit binecuvantari asupra romanilor aflati in nevoi. Copie a unei icoane pictate in chip minunat pe un stalp din Lida, patria Sfantului Gheorghe, icoana a fost daruita domnitorului Alexandru cel Bun de catre Imparatul Bizantului, in jurul anului 1415. Vreme de secole, icoana a indrumat domnitori si oameni simpli deopotriva, fiind considerata un important punct de sprijin la vreme de incercare.
In urma cu 175 de ani, icoana a fost infrumusetata. De atunci, credinciosii o gasesc stralucitoare, in ferecatura de argint si impodobita cu pietre pretioase asa cum i se cuvine unui odor de pret. Pazita de invaziile turcesti, icoana a fost mereu draga crestinilor, ea rasplatindu-i in fel si chip pentru dragostea lor. De anul trecut, praznicul Icoanei Maicii Domnului Indrumatoarea a fost inscris in calendar, subliind inca o data evlavia pe care poporul o manifesta fata de Maica Domnului, binefacatoarea si povatuitoarea neamului nostru. In vreme ce multi o neaga, istoria o marturiseste, crestinii o recunosc si o cinstesc, minunile si toate darurile primite prin inaltarea rugaciunilor in fata icoanei nu mai contenesc.
Izvor de binecuvantare, mangaiere si har revarsa neincetat celor care cer, celor care striga, celor care spera. Pentru incetarea bolilor, pentru luminarea fiilor, pentru intoarcerea fratilor si pentru intreg neamul nostru, suntem datori macar o data in an sa cantam cu inima: Bucura-te, Maica Domnului, comoara minunilor ce lumineaza Manastirea Neamtului!

miercuri, 17 iunie 2020

Marturisitori din temnite - parintele Benedict Ghius

Pandemia de COVID-19 ne tine in izolare unii de altii de vreo trei luni. Mult sau greu, fiecare dintre noi a avut macar un gand de cartire in aceasta perioada, devenita o povara mondiala. Nedreptate, minciuna, constrangere, sufocare, frica, nesiguranta sunt doar cateva dintre sentimentele care ne-au incercat, in vreme ce asezati comod in fotolii am inrosit telecomenzile. Ne lamentam pe retele de socializare, ne batjocorim aratand cu degetul in stanga si in dreapta, raspandim vesti hilare amplificand si mai mult frica.
Atat de digitalizati si totusi atat de dezinformati si nesiguri. Vremurile ne vadesc atat de slabi, caci putin ne-a fost luat si am innebunit de-a dreptul. Putin ne-a fost zdruncinat confortul si ne-am cocosat sub poveri imaginare. Avem senzatia ca generatia noastra duce lupta cea mai grea, de neconceput si de neimaginat, pentru lumea noastra guvernata de fericire, libertate, confort, bunastare, placer. Ce-ar insemna astazi viata in lagarele mortii: Aiud, Pitesti, Gherla, Targu Ocna, Jilava etc? Cum ar primi lumea de azi condamnarea la inchisoare, la munca silnica si la moarte, pentru vini nascocite de un regim bolnav de putere si necredinta? Cum aratam noi pe langa martirii temnitelor comuniste, cei prigoniti pentru credinta, care au indurat anchete, batai, foamete, despartire de familii, de tot ce le-a fost drag si declarati dusmani ai poporului pentru culpe inventate?
Nu cu mult timp in urma, intelectuali, tineri studenti sau preoti, odata intrati in vizorul Securitatii, ajungeau mai devreme sau mai tarziu in lagarele mortii pentru reeducare. Unii au stat cativa ani, altii ceva mai mult, iar parte dintre ei nu au mai iesit niciodata vii, ajungand in gropile comune, putrezind in uitare, de cele mai multe ori, fara vina si totusi fara cartire. Mult, putin, nici nu mai conteaza. Tinereti furate, familii distruse, vieti curmate prea devreme, inimi amputate amintesc de o neagra perioada a istoriei noastre. Zeci de schingiuiti in zeghe, cu maini si picioare in lanturi, inchisi intre pereti mucegaiti, nemancati si insetati, totusi suflete libere in Hristos, indestulati de cuvantul divin, adapati din apa vie a credintei, cu buzele mustind a rugaciune si inimile agatate de Cer. Doar asa au putut indura nedreptatea si chinurile la care au fost supusi. Doar asa au putut rezista, primind pedeapsa ca binecuvantare si umilinta ca baie curatitoare.
Parintele Arsenie Papacioc - 14 ani, parintele Sofian Boghiu - 6 ani, parintele Daniil Sandu Tudor - 8 ani, Adrian Fageteanu - 12 ani si multi altii, ale caror nume vor ramane pe veci incrustate in ADN-ul neamului nostru, caci pentru neam s-au jerfit si pentru pastrarea credintei in care acesta s-a plamadit. Anii lor de temnita grea pentru noi cei de astazi, ca pilda de rabdare, ca intarire si asigurare ca doar marturisind ramanem vii. Gandul la jertfa lor ne poate ajuta azi sa ne vedem slabiciunile, sa ne intelegem fricile, sa ne intarim genunchii.
Anul acesta, cand se implinesc 30 de ani de la plecarea la Domnul a parintelui Benedict Ghius, intemnitat vreme de 6 ani, este inca un bun prilej sa ne reamintim macar putin despre sacrificiul unor oameni care au crezut in puterea neamului nostru de a nu ingenunchea in fata unor ideologii bolnave, potrivnice semenilor si lui Dumnezeu. Iata cateva date din smerita lui trecere prin lumea aceasta: S-a nascut la 21 octombrie 1904 la Domnesti, judetul Vrancea. Din tinerete L-a iubit pe Dumnezeu, urmand facultatile de teologie din Chisinau, Bucuresti, dar si Strasbourg, unde a obtinut titlul de doctor in teologie. Revenit in tara, este numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernauti.
In anul 1944, din cauza unor acuzatii potrivit carora ar fi sustinut Miscarea Legionara, pierde recunoasterea ca Episcop de Hotin, desi fusese ales prin vot. Ajuns in Bucuresti, se alatura grupului de sustinatori ai "Rugului Aprins", participand la intalnirile ce aveau loc la Manastirea Antim, alaturi de preotii Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor) - Daniel si Sofian Boghiu, dar si de multi alti preoti si calugari care indemnau la credinta, rugaciune si fapte bune in folosul semenilor. Autoritatile suspenda in anul 1948 activitatea Asociatiei " Rugul Aprins", iar parintele Ghius este numit vicar patriarhal, pana in 1950, cand a plecat ca profesor la Seminarul Teologic de la Manastirea Neamt.
Dupa 5 ani a revenit in Bucuresti, unde, indemnat de Sandu Tudor, a reluat activitatile "Rugului Aprins". Indruma pe calea credintei un grup de tineri studenti, dornici sa deprinda invatatura de credinta ortodoxa si tainele rugaciunii. Intalnirile care aveau loc la Manastirea Plumbuita si in diverse locuinte sunt intrerupte in 1958, cand aproape toti membrii grupului au fost arestati. Au urmat anchete interminabile, in urma carora parintele Ghius a fost condamnat la 18 ani de munca silnica, pentru ca a facut educatie religioasa. Jilava, Aiud si lagarele din Delta au devenit casele parintelui pana in 1964, cand a fost eliberat in urma unui decret de gratiere. Mult timp dupa eliberare, a fost urmarit si indeaproape supravegheat. Nu s-a abatut de la drum, traind in continuare cu inima si mintea la cele sfinte. Retras la Manastirea Cernica, parintele a ars tacut, precum o lumanare, mistuindu-se pe verticala catre Hristos.
Arhimandritul Benedict Ghius a tinut in inima sa aprinsa mereu o candela pentru fiii neamului. Caderea regimului comunist trebuie sa-i fi redat un licar de speranta si poate cu impacarea ca noile generatii isi vor putea exprima liber credinta a plecat la Domnul la 12 iunie 1990. A fost inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica. Se spune ca a trait simplu, modest si smerit. Cu toate acestea, parintele ramane mereu viu in constiinta neamului, pentru incercarea de a indruma tinerele generatii spre gasirea sensului divin si de a educa moral constiintele, pentru marturisirea sa din temnita si pentru discretia si demnitatea cu care a trait pana la sfarsitul vietii. Se cuvine asadar sa fim cu luare aminte la jertfa lor marturisitoare si sa discernem mai bine vremurile pe care le traim, deoarece cine nu a inteles trecutul nu poate intelege nici prezentul, dar mai cu seama nu intuieste nici ispitele viitorului. Sa invatam de la inaintasii nostri, sa nu lasam neascultat ecoul trecerii lor prin lume.
Voi n-ati stat cu noi în cellule/Sa stiti ce e viata de bezne,/Sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,/Voi nu stiti ce-i omul cand prinde sa urle,/Inchis cu catuse la glezne. (Radu Gyr)

miercuri, 27 mai 2020

Marea revenire

Hristos a inviat! Noul coronavirus SARS-CoV-2 a oprit in loc lumea noastra fragila, cladita pe nisip si valuri de incertitudine. O lume aparent fericita, in esenta sclava a placerii imediate, a bunastarii inchipuite si a imbuibarii exagerate. Pandemia ne-a paralizat industria, economia si viata sociala in doar cateva clipe de la aparitia sa, naruind tot ceea ce a infaptuit omul, de ceva vreme incoace. Mai mult, a facut sa creasca iarba pe poteca dintre noi, postandu-ne in izolare si insingurare. Ne-a slabit increderea, ne-a scurtcircuitat toate actiunile, ne-a adus fata unei crize fara precedent in istoria omenirii.
Pastram memoria anilor care ne-au marcat existenta. 1918 - anul Marii Uniri, 1977 - anul devastatorului cutremur, 1998 - anul caderii regimului comunist in Romania, 2007 - aderarea Romaniei la Uniunea Europeana etc. Cum va ramane oare in istorie anul 2020? La primul impuls i-am putea spune anul pandemiei de COVID-19 sau anul coronavirusului SARS-CoV-2, insa tot istoria ii va da un nume, marcand poate schimbarea pe care a generat-o lumii. Ne pregatim de marea revenire, iar dincolo si cu mult peste restrictiile pe care situatia le impune raman directia launtrica si felul schimbarii noastre interioare. Suntem intr-un moment de rascruce, de care depinde viitorul nostru si al intregii lumi. Revenirea la viata anterioara, guvernata de nepasare, risipa si consum irational, la micimile cotidiene care au caracterizat societatea noastra, cel putin in ultima suta de ani, ar fi o mare greseala ce s-ar traduce printr-o lectie neinvatata. Da, putem privi pandemia ca pe o lectie, ca pe o palma aproape binemeritata de o lume nebuna, calica, dezorientata si secatuita de sens. Ca pe o invitatie la trezire si de ce nu la trezvie.
Poate ca e vremea marelui "restart". Poate ca am trait gresit, nestiind si neconstientizand darul vietii, timpul scurt si pretios cat suntem pe pamant. Poate ca am iubit ceea ce nu trebuia, ne-am increzut in lucruri fara valoare, am urmat un curent impropriu devenirii si desavarsirii noastre. E vremea sa ne trezim, sa ne intrebam, sa ne framantam, sa ne limpezim, sa ne indreptam. Am mimat destul fericirea, am "scaldat-o" cum se zice in popor, insa costul este viata noastra si viitorul urmasilor nostri, iar acest timp nu-l mai putem avea inapoi. Ne-am lasat manipulati, am cazut in capcane grele pe care le-am perceput drept oportunitati. Am fost mintiti, caci ne-a placut minciuna. Am fost dezinformati, caci ne-am lasat dusi de val.
Ne-au sclipit ochii pentru un banut in plus, ne-am lipit inima de cativa arginti ce ne-au pus in valoare, necalculand dobanda acestei valori. E un razboi subtire pe care o credinta ofilita nu-l discerne. E o lupta fina pe care mintea imbuibata nu stie cum s-o poarte. E o alta forma, superioara, de prigoana, careia prigonitul nu-i simte coltii, iar prigonitorul nu-i intrevede deznodamantul. Mass-media a castigat si de data aceasta premiul cel mai mare. Ne-a ingrozit, ne-a bulversat, ne-a stors si ne-a adus in pragul disperarii. Acum vorbeste cu obraznicie de "marea relaxare", ca si cum ar vrea sa ne trimita realmente la culcare. O lume intreaga rasturnata e invitata sa ia inca o gura de aer dintr-un balon numit minciuna. Se picura otrava in fiecare stire, se rasuceste un cutit in fiecare articol, s-au alterat toate mediile de comunicare, astfel incat sa nu mai credem in nimic. Ni s-a luat si dreptul de a ne manifesta liber credinta, atata cata mai era. E timpul revenirii si vremea venirii in simtire.
A sosit clipa mantuitoare a recunoasterii micimii noastre, spre marea reveneala din betia careia cu totii i-am cazut prada. Pandemia fricii se poate lauda cu mult mai multe victime decat au produs toti virusii laolalta. Frica aceasta contagioasa s-a transmis prin aer, ne-a intrat prin ochi si prin urechi, ne-a tintit creierul si inima. Ne-am conectat de bunavoie la aparate si traim intr-un soi de coma indusa. E timpul sa ne trezim! Avem acum sansa sa o luam de la capat, cu intelepciune, cu rabdare, cu discernamant. Putem crea a alta lume, important e ca ea sa fie mai asezata si plina de sens. Suntem trecatori prin lume si ne-ar fi mai de folos ca sa marcam frumos trecere noastra. Putem fi noi o raza de lumina in istorie, o raza care sa lumineze cald in viitor urmasilor nostri. Marea revenire este despre reasezarea pe fagasul corect, despre regasire si recastigarea scopului existentei noastre. Lumea exterioara s-a schimbat, e vremea schimbarii interioare.

miercuri, 6 mai 2020

In plina pandemie, cu gandul la Hristos si la Sfintii Romani

Hristos a inviat! Noi, romani, am fost intotdeauna atasati de biserica. De cand ne stim ne-am botezat copiii, ne-am cununat, i-am inmormantat pe cei raposati. Chiar daca in afara tarii lucrurile s-au petrecut diferit, noi am ramas statornici in credinta, neimbratisand ciudatele si lipsitele de sens practici ale lumii. Am reusit, cu chiu-cu vai, sa ne pastram traditiile, obiceiurile si credinta in care ne-am nascut. Am fost cu adevarat binecuvantati, avand toate resursele la indemana. Intaia samanta a credintei adusa si ingrijita de intaiul chemat dintre Apostoli, apoi atent ocrotita de inaintasii nostri, crescuta si inmultita in sanul poporului nostru, ajunsa inca vie pana in ziua de azi.
Toate intr-un firesc, intr-un natural, in fibra si ADN-ul nostru romanesc. Desi au fost multe incercari de desprindere venite in special din exterior, am reusit sa rezistam, sa staruim, sa avem nadejde, sa gasim un rost in mantuire. Niciodata nu ne-am imaginat altfel. Astazi, insa, traim inimaginabilul. Noul coronavirus SARS-CoV-2 ne-a scos afara din biserica, chiar cu putin timp inainte de Sfintele Pasti. Ceva de neimaginat pentru crestinii ortodocsi. Un Pasti atipic, fara participare la sfintele slujbe, fara spovedanie, fara impartasanie. O grea incercare pentru miile de romani care au primit vestea Invierii in fata televizoarelor sau de pe internet.
O perioada mohorata si cu toate acestea un semn din cer s-a coborat si anul acesta la Sfantul Mormant al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, aducand bucurie lumii. Lumina Sfanta a venit la Ierusalim si de acolo la noi. Lumina Sfanta a ajuns chiar in ziua Invierii in casele noastre, in candelele de la icoanele noastre. O bucurie "contagioasa" ce s-a propagat rapid facandu-ne partasi ai tainei, martori ai Invierii, marturisitori ai credintei in viata vesnica. In plina pandemie, Hristos aprinde candela sperantei in inimile oamenilor, dandu-le curaj si aripi sa poata trece mai usor peste frica si panica, ce stapaneste intreaga lume.
Mai avem de stat in case, poate o luna, poate doua, nimic nu e cert, insa cu mintea si inima la cele sfinte, vom rabda fara cartire incercarea. Acum nu mai putem lua cu asalt manastirile, nu mai mergem in pelerinaje, dar putem face loc pentru toate in inimile noastre. Si pentru ca avem chiar sfinti romani in calendare in aceasta perioada, merita sa ne amintim macar putin de ei, gandindu-ne la felul vietuirii lor si la binefacerile cu care neincetat mangaie si ocrotesc neamul nostru.
Sfantul Cuvios Irodion de la Lainici, praznuit la 3 mai, este doar unul dintre sfintii romani la care putem inalta o rugaciune luna aceasta. Ioan, dupa numele de botez, s-a nascut in anul 1821, in Bucuresti. La numai 20 de ani s-a alaturat obstii Manastirii Cernica. Dand dovada de multa aplecare si ravna spre cele sfinte, imbraca haina monahala in anul 1846, primind numele de Irodion. La vremea aceea staret al Manastirii Cernica era vrednicul de pomenire Sfantul Calinic, care l-a indragit mult pe tanarul Irodion si care l-a luat cu el la Ramnic, atunci cand acesta a devenit episcop. Irodion este trimis la Schitul Lainici, unde in scurt timp este hirotonit diacon si mai apoi preot. In anul 1854 este ales staret al Manastirii Lainici pe care vreme de 41 de ani o pastoreste, ca un bun pastor, cu multa intelepciune si chibzuiala. Vazator cu duhul, duhovnic iscusit, Irodion stralucea in hotarul credintei, luminand si arzand pentru pastrarea dreptei credinte si indrumarea credinciosilor pe calea mantuirii. Insusi Sfantul Calinic l-a numit pe duhovnicul sau Irodion, Luceafarul de la Lainici.
La data de 3 mai 1900, Sfantul Irodion pleaca la Domnul. Este ingropat chiar la Schitul Lainici. Dupa 7 ani, conform randuielilor, este dezgropat, iar trupul sau este aflat neputrezit, semn ca lucrarea sa sfanta a fost bineplacuta lui Dumnezeu si ca ea continua. Pierdute si regasite, ascunse si tainuite, moastele Cuviosului Irodion au fost mereu izvor de binecuvantari celor care au avut evlavie la sfantul. Vreme de 100 de ani, acest odor de pret a dospit in maruntaiele pamantului, pentru ca mai apoi sa reverse multa alinare, tamaduire si lumina celor care i-au cerut ajutorul. Lainiciul, o nestemata in defileul Jiului, straluceste prin pastorul ei pe bolta credintei, fiind unul dintre cele mai iubite locuri de alinare, de regasire, de tamaduire sufleteasca si trupeasca al neamului, iar acum ne asteapta tacut sa-i trecem pragul. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa depasim cu bine aceasta perioada si sa ne putem regasi mai vii si plini de pace in biserici si manastiri, alaturi de Hristos si de sfintii pe care-i iubim.
Cuvantul dumnezeiesc pe pamantul romanesc au odraslit, iar Biserica strabuna cu Sfinti au impodobit, vrednici luptatori s-au aratat Mucenicii si Marturisitorii care pentru Hristos viata si-au jertfit, iar Cuviosii si Pustnicii intru nevointe urmand calea Domnului, chipuri ingeresti au dobandit, Arhiereii si Preotii neincetat vestind Cuvantul Evangheliei au marturisit, iar binecredinciosii Voievozi Biserici au inaltat si cu dreptslavitorii crestini cu ravna si jertfelnicie credinta ortodoxa si tara au aparat, toate cetele Sfintilor impreuna rugati pe milostivul Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

joi, 16 aprilie 2020

Natura a revenit la viata!

Un copac cu flori/Si un colt uitat de cer,/Un copac cu flori/Este tot ce va ofer. A sosit iar primavara, cu vreme insorita, cu pomi infloriti, cu flori si ciripit de pasarele. In plina pandemie, natura frumoasa si buna foarte isi urmeaza cursul ei firesc, de data aceasta nestingherita de privirile noastre curioase. Noi suntem suparati, incrancenati, inchisi in case, departe de cei dragi, panicati si deznadajduiti. Unii dintre noi ingrijorati pentru viitor, poate fara un loc de munca, poate fara vreun parinte, poate fara sa stim incotro. E o perioada grea, in care ne gandim ca lumea asa cum o stim nu o sa mai fie, ca vor veni vremuri cu mari lipsuri, cu multe neajunsuri. E greu de spus acum ce ne asteapta din punct de vedere financiar, social etc.
E greu de facut prognoze, statistici si previziuni. Nu putem decat sa ne rugam ca Bunul Dumnezeu sa ne pazeasca in continuare, asa cum a facut-o si pana acum. E clar ca vom fi mai saraci si poate mai zdruncinati sufleteste, insa viata merge mai departe si trebuie sa le primim pe toate spre intarirea si inteleptirea noastra. Multi sunt suparati ca nu pot merge nici macar la biserica, ca nu se pot impartasi, ca nu pot merge la duhovnicul lor, sau ca nu pot lua lumina de Paste. Ascultarea le intrece pe toate si fiecare poate face ca Hristos sa-i coboare in inima, prin rugaciune, iar cu nadejdea invierii vom vedea Lumina, nu doar in ziua de Paste, ci vesnic. Bisericile si manastirile nu s-au inchis definitiv. Ele ne asteapta de indata ce restrictiile vor inceta, Hristos ne asteapta si poate de data aceasta vom recunoaste si noi cu zdrobire de inima asemenea fiului risipitor: Tata, am pacatuit impotriva Cerului si inaintea ta.
Romania ne asteapta! Natura cu frumusetile ei, muntii, padurile, raurile, marea, toate se innoiesc acum pentru venirea noastra. Manastirile, muzeele, parcurile, locurile de joaca, toate ne asteapta. Lumea are suisurile si coborarile ei, intocmai ca si natura. Ganditi-va la pomi. Ei isi pierd podoaba verde toamna si indura inghetul iarna, ca mai apoi, primavara, sa explodeze in frumusetea de flori ce le imbraca fiecare ramurica. Natura a revenit la viata, mai e putin si vom iesi si noi din case pentru a ne relua activitatile. Cu doar un strop de rabdare si nadejde le vom trecem pe toate. Pana atunci ne putem bucura de vremea frumoasa, chiar si de la fereastra. O primavara binecuvantata!



duminică, 5 aprilie 2020

Frica subjuga

Traim vremuri apocaliptice. Dupa ce de-a lungul istoriei s-a confruntat cu lungi razboaie, ciuma, lepra, holera, cutremure si alte momente de cumpana, omenirea este iarasi zguduita din temelii si pusa la grea incercare. Pandemia zilelor noastre scrie un scenariu al groazei, al fricii si al deznadejdii. Un scenariu al mortii, in care actor principal poate fi fiecare dintre noi. Urgia contagioasa inghite fara mila fiecare stat, fiecare continent. Omenirea este ingenuncheata de noul coronavirus SARS-CoV-2, un virus fara granite, care nu tine cont de culoare, rang social, varsta sau credinta. Nu face nici o diferenta, luand la rand ce-i iese in cale, punand la pamant om dupa om, de parca ar vrea sa ne reaminteasca faptul ca suntem egali, ca suntem la fel de vulnerabili, de fricosi si de nepregatiti in fata mortii.
Ne-am imbatat cu toate promisiunile lumii acesteia, facandu-le primordiale si indispensabile vietii noastre pamantesti, uitand ca suntem trecatori. Acum, la ceas de cotitura, ne amintim ca suntem calatori printre veacuri, o adiere in existenta lumii, o clipa in timp si in istorie. Ne-am crezut cineva, ne-am asuprit unii pe altii, ne-am ridicat, ne-am lacomit, am visat, am zburat, iar acum, cand urgia ne-a batut la usa, ne dam seama cat ne-am inselat, cat ne-am amagit.
Sindromul respirator acut COVID-19 aduce la suprafata o lume in agonie, zguduita, impartita, ingradita, istovita si subjugata de frica. O lume dezlipita de Creatorul sau si alipita de micimile pe care ea insasi le-a produs. Scoate la iveala societati in deriva, nesigure si nelegate. Vedem o Uniune Europeana fara uniune, ce-si aminteste brusc ca are granite de inchis, ca are cetateni prioritari, ca are nationalitati, ca are semeni de salvat si semeni de pierdut. Vedem oameni panicati, care intr-o fractiune de secunda se dezic de toate lucrurile in care au crezut vreme indelungata.
Romanii nostri, plecati la munca in strainatate, de teama prapadului, in firescul lucrurilor, s-au intors acasa, intr-o Romanie deja speriata si fara vlaga. Ne-am unit in sfarsit la greu, sperand ca impreuna trecem mai usor. Bine ar fi sa fie asa! Macar acum sa ne dam seama ca suntem un popor si un neam, ca ne e mai lesne cu ai nostri decat printre straini. Acum ne dam seama ce inseamna sa nu ne putem lua in brate fratii si parintii intorsi acasa. Acum, cand distanta nu ne mai desparte, ne-am izolat unii de altii, plangandu-ne cu amaraciune dorul, frica si neputintele. Stirile inflorite si tot mai bine mestesugite au generat degringolada generala si ingrijorare fara precedent.
Privim la TV cum mor italienii, cum stau in carantina spaniolii, ce fac germanii, alimentandu-ne tot mai mult frica. Mass-media zilelor noastre si-a facut din plin datoria, inca o data, desi nu mai era nevoie, iar noi, sub pretextetul ca suntem informati, am luat-o razna cu totul. Ne-am pregatit de pandemie mai ceva ca de sarbatorile de iarna. Ne-am umplut camarile, frigiderele, congelatoarele. Am golit magazinele, farmaciile si bancomatele. Ne-am facut provizii de spirt, dexinfectante si mancare, iar acum credem ca putem sta linistiti in case, in fata televizoarelor, sperand ca am fost destepti si de data aceasta. Suntem atat de mici si atat de orbi, atat de superficiali si de neghiobi, crezand ca toate se reduc la pantece si la binele nostru. Ne ostenim in zadar.
Traind ancorati in lumesc, uitam ca atat cele bune, cat si cele rele au un rost in viata noastra si ca doar Bunul Dumnezeu decide ce se va intampla cu noi. Ne-a avertizat cu mult inainte psalmistul, zicand: De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste. In zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai (Psalmul 126).
Noi, insa, ne punem nadejdea doar in propriile noastre forte si nu in Dumnezeu. Ne spalam pe maini, dar nu ne spalam si de patimi, ne dezinfectam trupurile, obiectele, locuintele, dar nu ne curatim inimile si mintile ticaloase, ne punem masti ca sa nu inspiram aerul contaminat, uitand ca avem deja straturi, peste straturi, mastile fatarniciei deja puse. Am cumparat tot din magazine, dar oare cati dintre noi au cumparat carti de rugaciune, sau un paraclis, sau o Psaltire? Am cumparat ulei cu baxul, dar oare ne-am luat si candela? Am golit farmaciile de medicamente, dar oare anafura si agheasma am luat? Am luat si ultima punga de faina de pe raft, dar macar o paine pentru vreun vecin in neputinta am luat?
Frica ne-a facut prevazatori, dar tot ea scoate la iveala si ignoranta, si superficialitatea, si usurinta cu care trecem de la o stare la alta, fara sa respiram adanc, fara sa gandim in profunzime, dincolo de noi si de lumea aceasta materiala. Toate ne indeamna sa fim prevazatori si bine este sa fim, insa suntem datori sa ne gandim si la suflet, mai ales acum cand se pune problema vietii si a mortii. Din pacate nu ne pregatim nici pentru concediu, nici pentru vreo mare sarbatoare, ci ne pregatim pentru cel mai negru cosmar trait de omenire poate de la cel de al Doilea Razboi Mondial incoace, iar ca sa-i facem fata avem nevoie de multa rugaciune.
Platim un pret, un pret al ignorantei noastre. Primim o pedeapsa; costul indepartarii noastre. Avem de indurat o bataie; plata a pacatelor noastre. Ne asteapta vremuri grele, asta e cert, dar nu ne ajuta cu nimic sa savuram stirile generate de mass-media, special pentru sporirea panicii. Numai Dumnezeu ne poate scapa. In mana Lui stau salvarea si izbavirea noastra, trebuie doar sa-i cerem ajutorul cu nadejde si ne va salva. Intelegeti, dar, cei neintelepti din popor, si cei nebuni, inteleptiti-va odata! Cel ce a sadit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveste? Cel ce pedepseste neamurile, oare, nu va certa? Cel ce invata pe om cunostinta, Domnul, cunoaste gandurile oamenilor, ca sunt desarte (Psalmul 93).
Sa ne punem mai mult nadejdea in Doctorul sufletelor si al trupurilor, caci El ne va trece peste toate, indiferent unde ne gasim, si-n tara, si-n afara ei, si-n casa, si-n carantina, si-n terapie intensiva. Sa ignoram toate cele ce conduc la sporirea fricii si sa ne rugam mai mult. Sa ne rugam asa cum bine ne invata Biserica, sau asa cum putem, sau asa cum stim fiecare si pentru cei de acasa, si pentru cei din spitale, si pentru doctori, si pentru cei care s-au dus dintre noi. Sa ne "venim in fire", sa ne purtam crucea cu nadejdea invierii si cu incredintarea ca si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem (Romani cap 14).

marți, 17 martie 2020

DURERE NOUĂ

Sunt multe suferințele și necazurile oamenilor. Sunt cruci sub a căror povară ființa pare că n-are nici o șansă, sunt dureri ce sapă șanțuri adânci în obraji și-n inimi, sunt povești ce inundă ochii de lacrimi și sufletul de groază, însă, mai presus de toate, sunt lupte câștigate prin credință și nădejde, demne de notat în paterice. Lupta cu boala nu a fost niciodată ușoară, însă lupta cu cea mai grea dintre boli te poate face erou, biruitor al temerilor și durerilor lumești, iar în final, câștigător al Raiului. Cancerul, boala secolului nostru, este, pentru cel ce înțelege suferința ca plată a păcatelor, o baie binecuvântată, care spală orice întinare a trupului, a minții și a sufletului. Este o pregătire pentru a intra curat în Împărăția lui Dumnezeu.
Când Constantina a aflat că e însărcinată pentru a doua oară, s-a cutremurat. Avea deja un copil de crescut, un soț bolnav și o situație materială destul de precară pentru un oraș costisitor cum este Bucureștiul. S-a speriat că nu va face față creșterii încă unui copil. Nu credea că are puterea să ducă această cruce. Planurile lui Dumnezeu însă erau cu totul altele, iar Constantina avea să ducă o cruce mult mai grea decât și-ar fi putut închipui vreodată.

Continuarea aici/: https://www.familiaortodoxa.ro/2020/03/14/durere-noua/


luni, 2 martie 2020

Nevoia de Creanga, nevoia de copilarie

La 1 martie 1837, vedea lumina zilei, in satul Humulesti, indragitul nostru povestitor Ion Creanga, cel care a rasfatat cu ale sale povesti toate generatiile de romani de la el incoace. Marele dascal si povestitor a modelat si indulcit copilariile noastre, fie ca ne-am nascut la sat, fie la oras. Cine nu s-a bucurat de minunatele lui Amintiri din copilarie, sau cine nu a auzit de Capra cu trei iezi? Cine nu s-a visat Ileana Cosanzeana sau Harap Alb? Cine nu a suferit alaturi de Ursul cel pacalit de vulpe, sau cine nu si-a dorit sa fie bun si ascultator ca Fata mosului? Cine sa nu fi auzit si trait intens alaturi de minunatele personaje ale operei lui Creanga? Cine?
Raspunsul este unul singur: copiii nostri, generatiile secolului 21, progeniturile educate prin cablu si mai nou prin retelele de socializare. Copiii nostri crescuti in institutii de invatamant, crescuti de straini, crescuti in spiritul concurentei chiar de la primele lor cuvinte. Copii fascinati de printese si supereroi, robotizati, tehnologizati, drogati virtual, sedati de ecrane imense, sclavi ai unor butoane on/off. Ei nu au auzit de Creanga, ei nu se bucura de simplitatea de povestitor de odinioara, ei nu au o copilarie asa cum au avut-o bunicii si parintii lor.
Acum sunt scoase in fata alte valori si reguli, alte jocuri si placeri, alte interese si prioritati. Nimeni nu mai gaseste amuzant scaldatul la rau si nici mancatul cireselor direct din pom. Nimeni nu mai sare gardul, nu mai plimba caprele, nu mai fugareste matele. Este de neimaginat copilaria lui Creanga in zilele noastre, chiar si la sat. Criza demografica, depopularea tarii, migrarea catre oras sau catre alte tari, tehnologizarea, ideologizarea, taierea radacinilor, dezlipirea de traditii si de credinta, rasturnarea valorilor genereaza poveri pe care copiii nostri le resimt inca de la nastere.
Ei traiesc o copilarie trunchiata, saracita, desi indestulata material, cu multe lipsuri afective, desi aparent mai bine organizata, totusi mult mai putin libera. Copii cu aripi frante si vise fabricate de noile tendinte sociale. Sunt destepti copiii nostri, dar nu mai au inocenta, sunt ageri si iuti la minte, dar tot mai instabili emotional. Sunt adesea tintuiti in virtual, nelegati afectiv de natura, de semeni, de familie, de traditii, de cultura neamului nostru, de credinta in Dumnezeu.
Instabilitatea economica si emigrarea romanilor au destabilizat neamul acesta mai mult decat au facut-o toate razboaiele si toate crizele de-a lungul istoriei. Multe familii traiesc dezbinate, la distanta. Multi copii cresc departe de parinti, sau de bunici, sau de frati, sau de cei de un neam cu ei. Multe copilarii scurtate, furate, prea multe etape arse, multi copii maturizati inainte de vreme. Ei au nevoie de o copilarie frumoasa si de o educatie sanatoasa, ele fiind fundamente pe care se va aseza solid, sau nu, caracterul adultului de maine. Ii invatam de toate, si calculator, si limbi straine, dar nu le spunem cum sa iubeasca o floare, sau cum sa se joace cu un banal avion de hartie. Copiii nostri cunosc totul de la marci auto pana la cele mai noi generatii de iPhone si smartphone, dar nu stiu judetele si vecinii Romaniei. Stiu sa defineasca selfie, next level, gadget, play station, game over, dar nu stiu ce inseamna "horn, vatra, scoarta, stergar, ciubar" etc.
Avem nevoie de mai mult timp pentru copiii nostri, pentru a fi fizic langa ei. Avem nevoie sa vorbim, sa-i ascultam, sa-i mangaiem, sa-i incurajam, sa-i pretuim si sa-i iubim, caci prin ei traim si noi, si neamul nostru. Avem nevoie sa-i cunoastem si sa ne cunoastem, iar pentru asta avem nevoie de Creanga si povestile lui despre viata la tara, despre viata autentic romaneasca de odinioara, despre lucrurile simple care bucura inima.

marți, 28 ianuarie 2020

Faclii ale neamului - Sfantul Ierarh Iosif cel Milostiv

Din prea marea preocupare pentru "a avea", ni s-a atrofiat dispozitia de a iubi. Societatea ne incita la progres, stimuland concurenta, generand astfel prapastii intre noi. Nimic nu ne invita sa iubim, sa fim darnici, milostivi, empatici. Este aproape de neconceput in zilele noastre sa cedezi, sa dai mai mult si sa ramai tu cu mai putin, sa ajuti jertfind din timpul si avutul tau. Milostenia nu mai caracterizeaza actiunile noastre cotidiene, iar in cel mai scurt timp, ma tem ca va disparea si din vocabular. Considerata a fi "mama tuturor faptelor bune", milostenia era pana nu de mult o virtute, o calitate deosebita, inaltatoare si sfintitoare.
Marea frumusete a acestei virtuti este ca ea sta la indemana tuturor. Vietile sfintilor vorbesc despre nenumarate virtuti, insa, dintre toate acestea, milostenia pare sa ne fie cea mai accesibila, in urcusul nostru pe scara care duce mai aproape de Dumnezeu. Nu toti avem ravna de a priveghea neincetat, nu toti putem tine post aspru, nu toti putem face zilnic sute de metanii, insa toti putem fi milostivi, toti putem iubi, toti putem fi sprijin pentru aproapele. Vedem in sinaxar ca multi dintre sfinti sunt numiti dupa calitatile si virtutile prin care s-au remarcat raportat la slavirea lui Dumnezeu sau prin slujirea si purtarea de grija fata de semeni. Dupa apelative precum marturisitorul, tamaduitorul, dreptul, luminatorul, stalpnicul, martirul, dascalul etc., putem sti de la bun inceput prin ce s-au evidentiat anumiti sfinti.
Sfantul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, dupa cum o spune si numele, a ramas viu in constiinta romanilor tocmai prin felul milostiv in care si-a trait viata. S-a nascut in anul 1818, in Basarabia, intr-o familie binecredincioasa, primind la botez numele Ioan. Ramanand orfan de tata, iar mama intrand in monahism, micutul Ioan traieste de la varsta de 10 ani in obstea manastirilor, alaturi de unchiul sau, de asemenea monah. Astfel, de mic copil a deprins dulceata rugaciunii si a vietii traite in Hristos. Ajuns sa vietuiasca la manastirile Sfantul Spiridon din Iasi si Sfantul Samuil din Focsani, unde functiona si cate un spital, tanarul Ioan se pune si in slujba celor aflati in suferinta, intelegand ca are menirea si datoria de a-si ajuta aproapele.
Imbraca haina monahala la Buzau, fiind hirotonit diacon si urmeaza Seminarul Teologic din Buzau, iar mai apoi Academia Sfantul Sava din Bucuresti. Este ales Episcop-vicar al Mitropoliei Tarii Romanesti, mai apoi Episcop al Argesului, iar in cele din urma Mitropolit al Moldovei, unde desfasoara importante lucrari de sporire a patrimoniului bisericesc. A infrumusetat biserici si a slujit Domnului cu multa ravna, insa cel mai mult s-a preocupat de semeni, de ajutorarea si pastorirea lor, facand din milostenie cel mai de nadejde prieten. Miluind pe saraci si pe cei aflati in nevoi, imbarbatand pe bolnavi, pe orfani si pe vaduve, impartind mereu tot ce avea, a trait iubind si daruind. Se spune ca atunci cand nu mai avea ce sa dea, se imprumuta si miluia. Cat de larga si buna trebuie sa fie inima unui om care da, chiar si atunci cand nu mai are? Dupa 27 de ani de la numirea sa ca Mitropolit al Moldovei, Iosif cel Sfant si Milostiv s-a mutat la cele vesnice in data de 26 ianuarie 1902. Din anul 2017, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut in randul sfintilor.
De la el putem invata ca lucrarea faptelor bune aduce pace si bucurie vesnica. Si-a strans comori in Cer pentru ca si noi cei de acelasi neam cu el sa intelegem ca omul creste atunci cand se pleaca in fata lui Dumnezeu, dar si in fata semenilor. Milostenia in toate formele ei este intotdeauna indicatorul unei vietii morale inalte. Putem face binele in nenumarate feluri, fie material, fie fizic sau afectiv, fie doar cu o vorba buna sau cu o mangaiere. Fapta buna are multe fete, insa toate aceste fete ascund cate un zambet. Fapta buna sterge lacrimi, usuca ura, imprastie raul, dezgheata inimi, incalzeste suflete, iar savarsita in sens crestin devine sfintitoare.

vineri, 17 ianuarie 2020

Carte, carte, cinste cui te pretuieste!

In era digitala, accesul la informatie a devenit atat de facil, incat pana si un copil se poate informa despre orice. Pe aripile internetului navigam spre informatii de interes public sau de specialitate, fara sa fim nevoiti sa depunem prea mare efort. Cu doar cateva coordonate si cateva click-uri ajungem unde ne dorim. Desi internetul ne pune la dispozitie o mare si complexa biblioteca virtuala, accesibila tuturor, totusi nu garanteaza lumii o mai buna cunoastere si intelegere a lucrurilor, ci din contra constatam o mai mare debusolare si dezinformare in randul populatiei. Insetam, desi fantana cunoasterii pare a fi plina. Continutul nu ne satisface decat nevoile mici si imediate, insa, pe termen lung, nu se sedimenteaza nimic ziditor. Poate ca tocmai usurinta cu care primim informatia ne face nereceptivi si nepasatori fata de veridicitatea si profunzimea ei.
M-am bucurat si m-am mirat in acelasi timp cand am primit vestea ca la Manastirea Comana a fost reinfiintata o biblioteca. Un lucru rar si surprinzator in vremurile noastre. Astazi, un spatiu sobru, frumos randuit cu rafturi si carti, care invita la studiu e aproape o nebunie. Oare asa sa fie? Si-a pierdut biblioteca rostul sau ne-am pierdut noi interesul pentru toate lucrurile asezate si datatoare de sens? Se prea poate sa nu mai avem rabdare, sa nu mai avem aplecare spre studiu si sa fi devenit atat de superficiali, incat sa nu mai intelegem nevoia pentru astfel de lucruri.
Formarea intelectuala nu mai este preocuparea noastra, desi urmam scoli inalte si cursuri fel de fel. Ne insusim repede seturi de informatiile deja sintetizate fara a mai studia in amanunt sau prin comparatie, fara a mai emite noi insine o idee sau o judecata. Preluam totul gata digerat si trecem prin toate cu lejeritate. Nu mai mergem la biblioteca, nu mai deschidem o carte, nu mai luam notite, nu citim, nu recitim, ci doar preluam idei, pe care le punem in sertarasul mintii noastre.
Manuscrisele rare, cartile vechi si valoroase, cartile noi, colectiile inedite, atlasele, dictionarele, etc. par sa nu-si mai gaseasca rostul in lumea noastra. Biblioteca nici atat. Chiar si in casele noastre, spatiul destinat bibliotecii a fost luat de vitrine cu obiecte decorative sau de imensele plasme la care privim ori de cate ori avem o clipa libera. Am pierdut si simpla bucurie de a ne cufunda comod intr-un fotoliu cu o carte in mana, sau de a sta lungiti pe o banca in parc pentru o lectura placuta. Ce sa mai vorbim de pretuirea cartilor vechi sau chiar a manuscriselor. Cine sa mai inteleaga valoarea lor, cand toate lucrurile din jurul nostru vorbesc despre nou, modernism si chiar postmodernism? Cine mai este interesat astazi de un anume limbaj sau de un anumit tip de scriere, de o limba veche, sau de o caligrafie veche, astazi, cand scrisul pe hartie e ceva demodat?
Eu cred ca este demna de toata aprecierea initiativa parintelui arhimandrit Mihail Muscariu, staretul asezamantului monahal, de a imbogati zestrea Manastirii Comana cu o astfel de lucrare. Si-au gasit locul binemeritat in noua biblioteca documente si manuscrise vechi, carti de cult si carti de teologie. Nu lipsesc nici cartile mai noi de literatura, geografie, istorie, albume, dictionare etc. In vremuri de incertitudine si nesiguranta, batrana biblioteca, desi pe cale de disparitie, ramane o ancora si un reper pentru generatiile ce vin. Imi tot vin in minte frumoasele versuri ale lui Tudor Arghezi: Carte frumoasa cinste cui te-a scris/ Incet gandita, gingas cumpanita;/ Esti ca o floare, anume inflorita/ Mainilor mele, care te-au deschis.
Astazi, abia daca mai gasim vreme pentru a rasfoi o carte. Pentru cine are insa curiozitatea, biblioteca Manastirii Comana este o buna sursa de inspiratie.











sâmbătă, 28 decembrie 2019

De obicei

Obiceiul este o traditie care s-a perpetuat de generatii, un fel particular de manifestare, o lege nescrisa, impamantenita in spatiul in care a prins radacini. Prin obiceiuri ne-am identificat ca natiune intre celelalte neamuri. Obiceiurile si traditiile seculare ale poporului roman au fost mereu asemanatoare in toate cele trei provincii istorice, doar cateva particularitati facand diferenta. Ele au evoluat trecand de la paganism la crestinism, ajungand in prezentul incert si indreptandu-se spre viitorul nonsens.
Cu mii de ani in urma, inaintasii nostri au avut credinte proprii, paganisme, cel mai probabil de origine tracica. Venerarea zeilor nu le-a fost nici lor straina. Din randuiala divina, crestinismul a patruns pe teritoriul tarii noastre inca din primul secol, insa a platit tributul credintelor deja instalate. La inceputurile crestinismului, populatia romana pastra si caracteristici ale credintelor pagane. Asa a debutat un amestec intre religii, cu toate ca acestea difereau, fiind chiar contradictorii in esenta. Unele obiceiuri desprinse din acest amestec s-au transmis nealterate pana in zilele noastre. Credinta in simbolurile pagane precum ursitoare (zane care determina soarta copilului nou-nascut), iele, varcolaci, paparude etc. s-a pastrat in cultura populatiei de la sate.
Crestinismul a gasit teren prielnic pe meleagurile noastre, dreapta credinta primenind constiinta, fiind imbratisata, impropriata si transmisa din generatie in generatie. Neamul nostru s-a inchegat si s-a format in crestinism. Credinta face parte din identitatea noastra, iar sarbatorile crestine au generat noi obiceiuri si traditii atat de dragi sufletului romanesc. Craciunul, Nasterea Domnului, cea mai indragita sarbatoare a romanilor, este si cea mai bogata in traditii. In amintirea intruparii Fiului lui Dumnezeu, ai nostri au postit, au facut metanii, s-au spovedit, s-au impartasit, au mers la colindat, ducand tuturor vestea Nasterii, si-au umplut mesele de colaci si cozonaci, si-au binecuvantat casele si si-au lucrat manual portul pentru a merge la biserica. Si aici putem distinge obiceiuri pagane precum sacrificarea porcului, impodobitul bradului sau unele dansuri si uraturi care nu au nimic in comun cu traditia crestina, dar care s-au transmis in timp. Ele fac si astazi parte din traditia noastra populara.
Ingrijorator insa este faptul ca, odata cu dezvoltarea culturii, pana si credinta crestina pare sa-si piarda rostul, in special la oras. Cea mai importanta eroare a acestei situatii este improprierea unor obiceiuri straine de caracterul poporului roman, care nu fac decat sa-l secatuiasca si sa-l dezorienteze de puterea de a merge mai departe. Halloweenul, transhumanismul, ideologia de gen si altele nu sunt altceva decat niste bombe cu ceas foarte frumos marketizate si prezentate publicului in asa fel incat sa-i adoarma constiinta de sine. "Obiceiurile" acestea venite de nicaieri ne asimileaza unii cu altii fara a avea valori comune, facandu-ne sa credem in valori total lipsite de sens si de esenta.
La o distanta de 2020 de ani de la minunata si tainica Nastere, aproape nimic nu mai aminteste de acest eveniment. Lumea intreaga angajata intr-un maraton al fericirii se inchina lui Mos Craciun, colinda cu like-uri pe retelele de socializare, consuma peste masura si se distreaza intr-o maniera grotesca, nespecifica spiritului autentic romanesc si nici valorilor crestine in care ne-am format.
Asistam la un furt al identitatii crestine. Ne furam singuri Craciunul si sansa la mantuire. Am pierdut sensul adanc al sarbatorii. Nu trebuie sa uitam un lucru real pe care istoria il atesta si-l afirma ca pe un adevar de netagaduit: in ieslea saracacioasa de la Betleem, Fecioara Maria a nascut pe Mantuitorul Lumii, Mesia Cel prorocit si mult asteptat. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a coborat pe pamant, aducand speranta lumii, pace si bucurie.
Trebuie doar sa fim cu bagare de seama la ceea ce vine din afara, sa fim selectivi, pentru ca, daca nu vom fi atenti, nu ne va mai ramane nimic: nici obiceiuri, nici neam, nici tara.