Ia, portul sufletului nostru

Ne-am născut fără îndoială iubitori de frumos, iar mărturie pentru acest lucru este portul popular care împletește în el toată istoria poporului român de la începuturi, până în zilele noastre. Purtat de strămoșii noștri daci și până în secolul XXI, el spune povestea plină de sensuri ale unui neam adesea încercat de vremuri, devenind piesa fără de care istoria noastră nu s-ar putea spune. Ca semn de prețuire și apreciere, pe 16 mai serbăm Ziua Națională a Costumului Tradițional Românesc, act prin care ne mărturisim identitatea, nevoia de revenire la vechile tradiții, dar și dragostea față de valorile creației populare.
Deși din ce în ce mai multe branduri contemporane ne invadează existența, reușim să rămânem în bună tradiție românească și creștinească, căutând frumusețea de demult care hrănește privirea și sufletul. Astăzi, portul popular se folosește sporadic la diferite evenimente tradiționale și sărbători, însă în trecut el a fost portul de zi cu zi al omului, de la naștere până la moarte. Țăranul român nu s-a despărțit de aceste veșminte nici la muncile câmpului, nici în război, nici la sărbători. Deși trăiau modest, oamenii erau totuși fericiți, împăcați cu soarta și în strânsă legătură cu viață spirituală. Fără aparatură de ultimă generație, fără mașini și fără utilități, dar cu bucuria pentru împlinirea muncii lor. Război de țesut, fusul și fuiorul, mașina de tors, pe care le mai putem vedea doar în muzee, amintesc de o veche îndeletnicire care astăzi aproape că a dispărut.
 Femeile aveau în principal ocupații casnice, țeseau și împleteau totul manual, vopsind firele în culori naturale. De la covoare, pături și până la haine, ele prelucrau borangicul, lâna, inul, cânepa. Lada de zestre din lemn sculptat și pictat, nelipsită din gospodărie, era seiful de valori al țăranului de acum câteva sute de ani. Toate evenimentele marcante din viață omului, nașterea, nunta, înmormântarea, au făcut însă ca veșmintele să capete diversitate, iar astfel s-a ajuns ca această îndeletnicire artizanală să ia amploare căpătând valoare artistică, originalitate, noblețe.
Piesa cea mai importantă a costumului popular este fără îndoială ia. Ia este o mărturie vizibilă a satului tradițional românesc, modelele putând fi precis fixate în istorie și atribuite pe zone. Ceea ce le diferențiază pe zone geografice sunt geometriile, armoniile cromatice, simbolurile folosite, care țesute de mâini dibace, spun poveștile locurilor, ale datinilor, ale ciclului nesfârșit al vieții și al morții. Ele sunt fructul meticulozității și al dăruirii, vorbesc despre oameni de ispravă, cu viețuire simplă, dar adâncă și cuprinzătoare, care au realizat tezaure veșnice din cânepă și borangic, inspirându-se din natură, învățând de la pământul pe care l-au lucrat pentru a-și câștiga pâinea. Oameni cu sufletele pline de virtuți au creat veșminte care de sute de ani încântă inima.

Continuarea o puteti citi aici:  http://www.catchy.ro/ia-portul-sufletului-nostru/72593

Orele de religie, trecut, prezent si viitor

Auzim tot mai des prin intermediul presei opinii pro si contra introducerii orelor de religie in scoli. Se pare ca ideea pastrarii identitatii nationale crestine starneste revolte intre parinti, scotand la iveala adevarate furtuni ateiste in fata carora uneori ramanem muti si neputinciosi. Pe tot parcursul istoriei poporului nostru, credinta a jucat poate cel mai important rol si s-a imprimat atat de puternic, incat astazi, pe buna dreptate, Romania este numita a doua gradina a Maicii Domnului. De la inceputul vietii pe aceste meleaguri s-a vorbit despre un nucleu de credinta, iar istoria pastreaza dovezi clare ca domnitori, savanti, scriitori, artisti si toti oamenii de valoare ai acestui neam au avut legaturi stranse cu divinitatea. Cu sangele inghetat in smerenie, iar uneori chiar cu pretul vietii, stramosii nostri s-au luptat pentru libertatea credintei noastre, convinsi fiind ca sacrificiul lor va aduce mai multa lumina si speranta pentru generatiile viitoare.
Domnul Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant, a inchinat cate o manastire pentru fiecare batalie castigata, multumind lui Dumnezeu pentru fiecare pas facut in dobandirea libertatii in fata asupritorilor turci si a lasat Moldova nu urmasilor lui, ci urmasilor, urmasilor lui. Adica noua, care astazi ne bucuram de libertate, de confort si de liniste. Insusi Papa Sixtus al IV-lea l-a numit Athleta Christi (atletul lui Christos), identificand in toata activitatea sa dragostea si dedicarea permanenta in slujba tarii si a lui Dumnezeu. Tara Romaneasca s-a bucurat de importante schimburi culturare si bisericesti, favorizate de legaturile intretinute de catre domnitorul Mircea cel Batran cu comunitatile balcanice. Ctitorul Manastirii Cozia, dar si al altor manastiri, cunoscut si pentru importante contributii catre Muntele Athos, a militat vehement pentru credinta si unitate nationala.
Domnitorul Constantin Brancoveanu, cel care a condus tara timp de 26 de ani, ferind-o de razboaie, cu modestie ingereasca si putere de piatra, a ales sa plateasca pretul suprem al vietii lui si al copiilor lui pentru mentinerea credintei si a demnitatii, nevoind a inchina tara paganilor. Marii nostri scriitori au vorbit in operele lor despre credinta romanilor, multi dintre ei petrecand in manastiri, scriind atinsi parca de adierea Harului Divin. Alexandru Vahuta organiza la Agapia numeroase cercuri literare, unde importanti oameni de cultura ai vremii isi odihneau adesea sufletul si gandul obosit, regasind linistea launtrica in spatiul manastiresc.
Nicolae Grigorescu, cel mai de seama pictor roman, care se bucura de atata apreciere in lume, la numai 18 ani a primit misiunea covarsitoare de a picta Manastirea Agapia din Neamt. Exclama adesea: Toata noaptea visam numai ingeri si scene religioase. Inspirat din cer, a lasat in urma capodopere inestimabile, care ne fac mandri in fata intregii lumi. Si multi, poate prea multi oameni de seama au marturisit in fel si chip, din generatie in generatie, o cultura profund crestina si traditii cu adevarat dumnezeiesti, care ar trebui sa ne faca sa pretuim trecutul si sa ne responsabilizeze pentru viitor.
In istoria noastra, il regasim pe Dumnezeu in toate. Stau si ma intreb, de ce atata indarjire de a-l scoate pe Dumnezeu din viitor? De ce sunt unii dintre noi, crestini de altfel, impotriva orelor de religie, impotriva icoanelor in salile de curs, impotriva profesorilor de religie? De ce este rusinos ca un copil sa invete cele 10 porunci biblice? De cand este o rusine sa-ti cinstesti parintii, sa-ti iubesti aproapele, sa nu minti, sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu invidiezi? Din ce rationamente reci am ajuns sa minimalizam importanta acestor lucruri in educatia copiilor? Hristos ne vorbeste de bunatate, blandete, milostenie, iubire, vazand in copii cele mai inalte si mai curate fiinte de pe pamant, si ne indeamna sa ne hranim copiii cu aceste lucruri.
Noi, insa, de cele mai multe ori, cu raceala si indiferenta, am devenit ucigatori de suflete, propovaduind doar concurenta, performanta, graba, stresul si toate celelalte micimi ale vietii. Eu sunt mandra de trecutul tarii mele si desi nu vreau, ma gandesc de pe acum ca-mi va fi rusine de viitorul ei. Mantuitorul a spus: Cel ce are urechi de auzit, sa auda! Sa-i lasam pe copiii nostri sa asculte lectiile profesorilor de religie si poate ei vor auzi mai bine decat am auzit noi!