Manastirea Comana, continuitatea vietii monahale in Tara Romaneasca

In vremuri in care pamantul pare ca a declarat razboi Cerului, cand omul cu inima invartosata de patimi nu se mai preocupa catusi de putin de latura sa spirituala, iar viata nu mai e considerata dar dumnezeiesc, Manastirea Comana se incapataneaza sa marturiseasca despre o credinta vie, ce dainuieste de secole. In ciuda timpurilor moderne, la doar o aruncatura de bat de Bucuresti, Comana ramane o vatra spirituala statornica, cu o bogata incarcatura istorica, care a tainuit de-a lungul anilor plansul de-o viata al multor monahi. Se spune ca fara manastiri lumea nu ar mai fi si cred cu tarie acest lucru, deoarece resimtim adesea ca lumea a devenit un cosmar, ca timpurile s-au schimbat cu repeziciune, ca ne indreptam cu pasi mari si grabiti spre nicaieri. 

Ratacirea omului care nu-l mai vede pe Dumnezeu e cumplita, usuca fiinta, iar incarcatura lumeasca ne copleseste si ne sufoca de cele mai multe ori. Nu mai putem sa intoarcem spatele lumii, nu ne mai putem ascunde fetele. De vorba cu Dumnezeu au ramas doar monahii, ostasii lui Hristos, care cu ochii la virtuti au împodobit biserica cu sufletele lor. Dintre apele Neajlovului, Manastirea Comana, din judetul Giurgiu, se ridica ca o inima semeata ce sfideaza parca lumea noastra mincinoasa si vicleana. Aici, pe insula dintre ape, Cerul saruta pamantul de cateva secole. Manastirea a fost atestata documentar printr-un hrisov al domnitorului Vlad Tepes, in anul 1461, insa mai multi domnitori au contribuit la mentinerea si intretinerea acestui loc in repetate randuri. Domnitorii nostri intelegeau sa investeasca in valori netrecatoare, prin urmare, ctitoriile domnesti se gasesc la tot pasul pe teritoriul tarii noastre.

Vitregiile istoriei au macinat nemilos zidurile manastirii, insa pronia divina a biruit, manastirea renascand din propria-i cenusa, de fiecare data mai frumoasa si mai solida. Ca o stafeta predata din mana in mana pana in zilele noastre. Ctitoria lui Vlad Tepes, locas de inchinaciune, dar si de aparare a tarii, este refacuta de boierul Radu Serban in anul 1588, cand acesta zideste biserica cu hramul Sfantul Nicolae, iar in 1609 o si zugraveste. Intre anii 1699 si 1703, manastirea este restaurata in stil brancovenesc de Serban Cantacuzino, care adauga chilii, repara zidurile distruse, adauga un foisor pe partea de nord, reface biserica si zideste un paraclis. In anul 1728 este inchinata Sfantului Mormant de catre Nicolae Mavrocordat, insa acest lucru aduce multa paguba, manastirea pierzand mai multe  averi si mosii.
Cutremurul din 1802 afecteaza cladirile, care sufera grave distrugeri. In incinta manastirii, trupele germane au amenajat in anul 1916 un cimitir de campanile, in care au fost depuse sutele de trupuri neinsufletite ale ostasilor romani sau straini cazuti pe campurile de lupta. La initiativa Reginei Maria si a lui Nicolae Iorga, in 1919, s-a hotarat construirea unui mausoleu. Acesta a fost construit intre anii 1926 si 1932 de catre Societatea Cultul Eroilor, pe ruinele fostului paraclis. Osuarul de la Comana pastreaza amintirea razboiului prin care poporul nostru a trecut. Timpul a sters multe, insa semnele gloantelor ce au ucis eroii neamului se vad si astazi in oasele care sunt depuse aici. Zeci de cranii gaurite vorbesc de tristele si cutremuratoarele vremuri nu de mult apuse.
Manastirea a suferit multe transformari, fiind parohie, scoala generala, inchisoare in timpul razboiului ruso-turc, prefectura, cimitir militar, sediu al CAP-ului, atelier de lucru pentru Uniunea Artistilor Plastici,  insa astazi o gasim mai frumoasa si mai infloritoare ca niciodata. In anul 1992, prin purtarea de grija a Preafericitului Parinte Patriarh Teoctist, Comana se redeschide ca manastire de calugari. Monahi cu cugetare ingereasca au stiut ca rugaciunea cu suspin si lacrima nu se mai intoarce inapoi, ci ramane lipita in cer. Prin multa truda au cladit casa Domnului pe pamant si palat in inimile lor, au tinut nestinsa candela in acest loc incarcat de rugaciune si istorie. 

Din anul 2006, sub pastorirea Preasfintitului Parinte Ambrozie, incep importante lucrari de restaurare, ce aveau sa cuprinda: Beciurile Domnesti, Biblioteca, Sala Tronului si Muzeul Manastirii. De asemenea, pentru buna functionare a vietii de obste au fost amenajate trapeza, bucataria, cancelaria si secretariatul.

S-au adus imbunatatiri corpurilor de chilii si s-a construit un gard imprejmuitor. Lucrarile insa continua chiar si astazi, cand Comana ni se infatiseaza ca fiind o adevarata oaza de spiritualitate, un spatiu de legenda, dar si o importanta necropola domneasca. Aici sunt inmormantati Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai Viteazul, Radu Serban Voievod si mai multi membri ai familiei Cantacuzino. Aici, cerul te vede,  pamantul te vede, totul te vadeste asa cum esti. Simtirea prezentei lui Dumnezeu nu te lasa sa treci pragul manastirii fara emotie. Credinciosii gasesc la Comana un minunat loc de reculege si rugaciune,  dar si o pagina de legenda si istorie. Aici se gasesc si moastele mai multor sfinti la care  credinciosii vin sa se inchine cu multa evlavie. Moastele Sfintei Mucenite Ecaterina, ale Sfantului Nicolae, ale Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfantului Nectarie sau ale Sfantului Apostol Filip sunt doar cateva dintre bogatiile care se gasesc la Comana. Din indepartate vremuri, monahii si-au spus intristarea si bucuria, ingenuncheati la rugaciune. Mai feriti de iscoada lumii nu s-au ratacit pentru ca stiau de Dumnezeu. Si astazi rugaciunea continua. Frumoasa Comana ramane marturia de peste veacuri a unui popor credincios si binecuvantat. 

Lemnul binecuvantat

Citind Sfanta Evanghelie dupa Matei, capitolul III, am ramas cu aceasta idee lipita de mintea mea:Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc. Se refera evident la viata omului care trebuie traita in voia si dupa poruncile lui Dumnezeu, astfel incat roada buna sa-l scape de chinurile vesnice. Comparatia este foarte bogata in sensuri, insa foarte transanta, tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc. Uneori cadem atat de mult, incat si un copac ajunge sa aiba valoare mai mare decat omul. Si-am luat-o mot a mot si m-am gandit ca totusi nu tot pomul ajunge in foc. Adesea ajunge masa, pat, casa, carte, obiect de arta sau de uz casnic.

Dumnezeu a creat lumea si l-a pus pe om stapan peste toate bogatiile ei. Pamantul, stancile si pietrele, izvoarele si marile, flora si fauna au fost intotdeauna resurse fara de care viața omului nu ar fi fost posibila. Natura i-a fost adapost, iar rodul pamantului i-a fost hrana si mijloc de dezvoltare. Din prea-plinul pamantului s-a ajuns la bunastarea de azi. Omul a exploatat toate aceste resurse care l-au ajutat sa progreseze si sa prospere. Dintotdeauna padurea a fost prietena sa. Aici a gasit adapost, dar si cele necesare traiului. Lemnul i-a fost materia prima pentru toate cele cotidiene, dar si resursa pentru explorarea si cunoasterea intregii lumi. Din lemn si-a facut caruta, sanie, barca, hartie, carti si multe altele.
Tara noastra a fost binecuvantata cu paduri din belsug, astfel incat lemnul a fost de-a lungul timpului foarte utilizat. Nelipsit in gospodaria taraneasca romaneasca, a fost din vechime intrebuintat pentru constructii, obiecte de uz casnic, piese de mobilier, obiecte de cult, unelte etc. In satele de altadata, prelucrarea lemnului era o indeletnicire de baza, la indemana oricui si cunoscuta de aproape toti barbatii. Lemnarii specializati si mesterii populari erau oameni foarte respectati si apreciati in comunitatile satesti.
Creatia culta depaseste lesne creatia populara, din mainile mesterilor lemnari iesind adevarate opere de arta. Ornamentele geometrice, ornamentele populare, motivele florare, simbolice, geometrice, zoomorfe si antropomorfe dau obiectelor o valoarea artistica deosebita. Constructiile din lemn au fost intotdeauna marturie ca poporul nostru a indragit acest mestesug, innobilandu-l si ducandu-l dincolo de banala utilitate. Zona Maramuresului este cunoscuta in intreaga lume pentru prelucrarea lemnului, in special pentru arhitectura ortodoxa. Lemnul spune aici povestea legaturii omului cu natura inconjuratoare, aducand in prim-plan o maturitate artistica ce uimeste pana si cele mai critice priviri. Casele, portile, troitele, bisericile realizate intr-un stil aparte vorbesc despre traditii vechi, despre oameni harnici si priceputi, despre o istorie bogata si zbuciumata, dar si despre o viata spirituala adanc inradacinata in identitatea noastra. O credinta vie transmisa din generatie in generatie odata cu mestesugurile vremurilor.
Poate putini stiu ca in Romania se gaseste cea mai inalta constructie de lemn din lume. Manastirea Sapanta Peri din Sapanta, Maramures, cu o inaltime de 78 de metri, este mentionata ca fiind cea mai inalta constructie de lemn din lume. Intreaga zona a Maramuresului este cunoscuta pentru constructiile din lemn, iar 8 biserici au fost incluse in Patrimoniul Mondial UNESCO. Bisericile din lemn masiv sunt dovada unei vieti spirituale vechi, sunt expresia dainuirii poporului nostru in dreapta credinta. De asemenea bisericile vechi din Moldova graiesc despre vremuri in care istoria a fost greu incercata. Construite in exclusivitate din lemn, acestea erau demontate, urcate in care trase de boi si purtate peste munti si vai atunci când popoarele cotropitoare navaleau pe meleagurile noastre. Oamenii erau nevoiti sa renunte la multe, insa nu-si lasau biserica, nu renuntau la credinta lor. Atat de multa dragoste aveau fata de biserica, incat o luau cu ei. Stiau sa-si inchine viața lor lui Dumnezeu, stiau ca viața lor nu poate fi in afara bisericii; prin urmare nu se desparteau de ea.
In vremuri grele, stramosii nostri realizau lucruri demne de toata lauda. In toate gospodariile taranesti, constructiile si obiectele din lemn erau prezente. Astazi, acestea au disparut treptat, fiind înlocuite de materiale mai usoare, mai comode, mai ieftine, mai trainice in timp, dar care nu au nici pe departe aceeasi valoare estetica si care nu transmit nimic. Plasticul, betonul, PVC-ul, sticla, fierul nu au fost nicicand elemente vii, prin urmare, nu transmit aceeasi emotie ca si obiectele din lemn. Mirosul lemnului vechi sau proaspat lacuit, al lemnului ars, al rumegusului nu ne mai gadila de mult narile. Noi ne-am facut ecologisti si plini de virtuti, sprijinind copacii. Prezența lemnului in marile orase este discutabila in vremurile noastre. Rareori mai intalnim ceea ce odinioara se gasea la tot pasul. Doar bisericile mai pastreaza obiectele de lemn. Catapetesmele frumos sculptate, raclele sfintilor, stranele… ne mai aduc aminte de natura, noua, celor crescuti printre betoane.
Si alt loc mai potrivit pentru a te putea intalni cu lemnul nu putea fi decat biserica. Din moment ce Mantuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce si a sfințit lemnul cu scump sangele Sau, nu se cadea ca acesta sa lipseasca din Casa Domnului. Intotdeauna m-au fascinat altarele din lemn sculptat sau traforat, care lasa sa se intrevada arta in plinatatea si splendoarea ei. Adevarate dantelarii redau scenele biblice purtand direct in suflet mesaje sfinte. Motivele vegetale precum vita-de-vie, ciorchini, spice de grau, floarea-soarelui intregesc tabloul religios. Mobilierul lasat natural sau aurit, sculptat sau pictat imbraca si intregeste spatiul bisericesc. Sculptura decorativa pusa in slujba credintei capata aspecte somptuoase. Lemnul binecuvantat ajunge sa dainuiasca in timp, iar timpul ii da valoare. Mostenirea stramoseasca a poporului nostru este si ramane o lectie pentru generatia de astazi, cat si pentru cele ce vor urma, iar biserica nu face altceva decat sa pastreze si sa puna in valoare o bogatie fara de pret.

Vreme trece, vreme vine!

Ne laudam si ne falim cu traditiile si obiceiurile noastre, ne mandrim cu istoria poporului nostru, vorbim semeti despre trecutul nostru pe care nici macar nu-l cunoastem foarte bine. Ne amintim vag ca dacii care erau muncitori si curajosi au fost cuceriti de romani, ca Stefan cel Mare, desi era un om mic de statura, era viteaz si a construit multe biserici, ca Mircea cel Batran s-a luptat cu turcii veniti sa ne cotropeasca tara, Tu esti Mircea?/ Da-mparate!, iar Mihai Eminescu a scris Luceafarul. Atat mai stim si cu atat putem trece Bacul si la romana, si la istorie, iar daca avem promovabilitate peste 50%, facem si o sarbatoare nationala. Suntem mici si in gandire, si in simtire si nici nu ne doare capul. Vorba poetului: Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza; In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza.
Avem produse recunoscute in toata lumea, sportivii nostri sunt de temut in competitiile sportive mondiale, portul popular a facut inconjurul pamantului, iar manastirile noastre sunt obiective turistice care atrag si impresioneaza pe multi straini. Suntem apreciati in lume pentru multe, insa am uitat sa ne apreciem intre noi. Ne inghiontim permanent pentru un loc mai in fata, pentru o stare materiala mai buna, pentru o pozitie sociala mai inalta. Cei mai rasariti au plecat deja din tara pentru un asa-zis viitor mai bun. Am uitat istoria, cultura si credinta neamului nostru, nu mai stim ce sa le spunem copiilor nostri, pe care ii lasam in grija bonelor, a scolii si a societatii secularizate care naste monstri. Cu toate acestea, suntem patrioti. Ne batem cu pumnul in piept ca avem o anume identitate si demnitate.
Suntem o Romanie unita, frumoasa si membra UE.
Desi istoria se repeta, refuzam sa invatam ceva din trecut. Visam, planificam si luptam cu indarjire pentru un viitor mai bun, comod, prosper si am uitat cu desavarsire sa ne mai bucuram de prezent. Cu maine zilele-ti adaogi, Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi. Nu mai traim pentru azi, nu mai multumim, nu ne mai bucuram. Trec toate pe langa noi cu o viteza ametitoare, iar noi deja nauci ne credem moderni si in trend. Vrem o tara ca afara!, in conditiile in care habar nu avem pe ce lume traim. Nu ne cunoastem radacinile, trecem grabiti pe langa toate bogatiile patriei noastre si privim cu jind la altii, imaginandu-ne ca ei au inventat laptele si mierea peste noapte si ca noi nu trebuie decat sa ne lingem bine si repede pe degete.
Ne incearca uneori sentimentul ca Romania ne-ar face de ras, ca ne-ar stirbi maretia. E trist ca nimeni sa te stie, Dar si mai trist sa-ti zici mereu/ Ca te-a patruns nimicnicie/ Desi ai fost ca Dumnezeu.
Nu tara ne face de ras, nici istoria, nici semenii, ci doar faptele noastre. Indiferenta, lipsa de respect, de profunzime, egoismul... sunt cateva trasaturi ale omului de azi. Suntem produsele unei societati care ne secatuieste latura umana, emotionala, afectiva. Vremea trece peste noi lasand amprente reci si rani pe care fara sa stim le lasam generatiilor viitoare.
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine/ Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramai la toate rece.
Depinde doar de noi sa discernem ce ne este cu adevarat de folos. Poate daca am citi mai des poezia lui Eminescu si pe toti poetii neamului, am intelege mai bine vremurile pe care le traim.
Sfantul Apostol Pavel spunea in epistola intaia catre Corinteni: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Mesajul este cat se poate de actual si astazi. Intr-o lume cu multe tentatii e bine sa ai radacini solide si identitate pentru ca vremurile sa nu te copleseasca si sa nu cotropeasca Omul din tine.

Vremea colindelor, vremea faptelor bune

Noapte de vis/ Timp prea sfant/ Pastorasi, vin cantand/ Ingerii cant' Aleluia/ Lumii vestesc bucuria/ Domnul e pe pamant! E vremea colindelor, vremea veseliei si a faptelor bune. E timpul tainic al iubirii, al regasirii, al iertarii, al impacarii. Din prea multa Sa dragoste pentru faptura creata, Domnul S-a intrupat si a venit in lume asa cum spun colindele: O, ce veste minunata, In Betleem ni se-arata, Ca astazi s-a nascut, Cel far' de-nceput, Cum au spus proroci. Lumea a primit in dar un Mantuitor, insusi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit nascandu-Se in iesle saracacioasa, pentru noi, iar noi am uitat cu totul de venirea Sa si ne-am inventat mos. Tot pamantul il slaveste pe Mos Craciun.
Copiii il asteapta cu nerabdare, il adora, ii scriu scrisori. Am schimbat cu desavarsire sensul real al sarbatorii. In goana noastra dupa cumparaturi am devenit egoisti, extravaganti, iubitori de sine, insensibili la nevoile celorlalti... Brazi mai mari sau mai mici, globulete multicolore, ghirlande, luminite, cadouri sofisticat impachetate spun povestea unei sărbători comerciale, lipsita de orice traire duhovniceasca. Vrem Craciun cu mese imbelsugate, cu multa bautura si distractie, lumini, artificii si brazi impodobiti. Vrem doar pentru noi si pentru cei apropiati ai nostri.
Dar ce facem cu Craciunul celor pe care multi nu-i mai vor? Sutele de suflete abandonate de care am uitat pentru ca nu mai stim sa fim responsabili, sa ne asumam faptele si sa ne jerfim. Nu-i mai vedem si nu raspundem pentru ei. Ce ne facem cu Craciunul batranilor  si al sarmanilor, pentru care nimeni nu vrea sa-si asume nimic? Mor in spitale, in aziluri, pe strazi, sub ochii nostri, cand noi mergem mai departe indiferenti. Ce le spunem despre Craciun copiilor nostri? Ii trimitem la scoala pentru educatie sexuala. Ii trimitem la serbari de Halloween deghizati in strigoi si vrajitoare, la petreceri cu mosi craciuni animatori si craciunite dansatoare. Ce le mai spunem despre Nasterea Domnului?
Mai stiu ei ca Ingerii canta, Magii il adora, Pastorii alearga, Ieslea o-nconjoara, Mari minuni se intamplara? Au disparut păstorii, magii si bucuria Nasterii Domnului? A disparut Lumina Lumii, nu ne mai bucuram si nu ne mai odihnim in Ea? Azi ne inchinam insa cu frenezie luminilor din brad si nu Luminii coborate din Cer. Asteptam cadouri fel de fel, ignorand darul suprem pe care omenirea l-a primit de Craciun. Am uitat ca magia sarbatorii este de fapt taina inimii, bucuria sufletului care se traieste in Hristos. Ne-au mai ramas ca amintire doar cateva colinde strabune si cateva grupuri de colindatori care mai bat pe la usile crestinilor, ducand din casa in casa vestea ca S-a nascut Mesia. Slava sus in ceruri, pace pe pamant/ S-a nascut Mesia, Domnul nostru sfant.
Deschide usa crestine ca sa primesti vestea cea buna care sa-ti incalzeasca inima si casa in ziua cea sfanta. Sa intre in casa ta Cuvantul aducator de pace Din cer Cuvantul, In trup se arata/ Noaptea din lume, Zi se face indata.
Strange-i pe toti in jurul tau si bucurati-va impreuna de Nasterea Domnului. Rasaritul cel de Sus, care imbraca in haina noua tot pamantul. Cerul si pamantul, In cantec rasuna/ Ingeri si oameni, Canta impreuna.  Bucura-te de cei dragi ai tai, dar nu uita de cei napastuiti si singuri in zi de sarbatoare. Daruieste cu inima buna si celor aflati in nevoi, pentru ca Domnul S-a nascut pentru noi toti. Ingaduieste-ti sa fii nobil in aceasta zi mare. Sa aveti sarbatori cu pace, ingaduinta, rabdare si belsug de rodire intru toate! Sa va fie casa, casa; Sa va fie masa, masa; Tot cu mesele intinse; Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti, Sa va gasim infloriti!

Traditii delicioase: Zacusca

De cand ma stiu mi-a placut zacusca. Este aperitivul copilariei mele si cred ca al tuturor romanilor. Desi la origini nu este un preparat autentic romanesc, poporul nostru si l-a insusit, l-a asimilat si l-a inclus in bucataria noastra atat de bine si natural, incat astazi putem sa juram ca noi am inventat zacusca. Odinioara, bunicile noastre se intreceau in a prepara zacusca, fie de vinete, fie de ciuperci. La fiecare inceput de toamna, toate camarile se umpleau de bunatati. Astazi nu prea mai avem bunici, iar noi am cam uitat retetele de altadata, insa bunatatile de la Topoloveni sunt pe rafturile tuturor hipermarketurilor si la indemana oricarui pofticios nostalgic. Lumea s-a schimbat mult, insa nu si gusturile. Zacusca de vinete sau cea de ciuperci au fost si inca sunt in topul preparatelor preferate de romani. Ce sa mai vorbim despre cei plecati din tara... Adesea acestia cara in bagajele lor borcane cu zacusca, muraturi, gemuri si multe alte bunatati care le amintesc de tara si de gustul bun de acasa. Si pentru acestia salvarea vine tot de la Topoloveni. Borcanele cu bunatati au ajuns aproape in toata lumea, iar magazinele cu produse romanesti sunt frecventate de romanii care nu se pot dezobisnui de gusturile bucatariei noastre traditionale. Aproape in fiecare toamna eu obisnuiesc sa merg la padure. Pe de o parte ma bucur de priveliste, pe de alta parte culeg materia prima pentru zacusca de ghebe.
Anul acesta m-am bucurat din plin de ambele. Privelistea muntilor din zona Cheia, judetul Prahova, este una absolut incantatoare. Toamna este pictorul desavarsit care pune pe sevalet o multitudine de culori. Toate nuantele padurii incanta privirea, aerul curat este o adevarata binecuvantare pentru plamani, iar miscarea face bine. Ghebele asteptau culegatorii, palcuri, palcuri, mici si mari, cocotate in manunchiuri pe buturugi sau scotand semet capul dintre frunze. Am umplut repede cateva galeti si am pornit gafaind spre casa pentru a ma apuca de treaba, insa mai intai am dat o tura si prin gradina.
Si aici am intalnit darnicia toamnei. Tatal meu este un om gospodar si prevazator. Cultiva mai toate legumele, iar toamna culegem impreuna roadele. Rosiile, ceapa, morcovul si gogosarii de gradina sunt legume ce nu lipsesc din zacusca. Cu toate pregatite, am scos caietul vechi de retete al bunicii si am inceput lucrul. Am spalat legumele, le-am cantarit, le-am tocat, am calit, am fiert, am amestecat, am condimentat, m-am lins bine pe degete, iar la sfarsit am pus totul in borcane. Am sterilizat si am umplut camara. Nu pot sa va spun cum mirosea bucataria. Am muncit aproape toata ziua, insa cu multumire, deoarece camara plina ne va sprijini toata iarna si va face micul dejun o adevarata placere, iar  postul va trece mai usor. Celor care nu au placerea de a alerga prin paduri, sau nu au gradini, sau sunt in tari indepartate, sau nu au timp pur si simplu, le recomand cu incredere zacusca Topoloveana, care contine doar ingrediente naturale si respecta o reteta traditionala. Bunatati din ingrediente romanesti, pentru romanii de pretutindeni.

Halloween-ul – un prilej de maimuțăreală de pe urma căreia mulți fac profit

Halloween este o sărbătoare celtică, foarte veche, cu oarecare rădăcini religioase, care începând cu secolul al XIX lea s-a răspândit ajungând astăzi să fie celebrată aproape în întreaga lume. Pe parcursul vremurilor s-a pierdut întru totul caracterul și simbolistica religioasă, devenind, mai degrabă, o formă de promovare a morbidului având în centru tema morții. O sărbătoare cu strigoi, lilieci și vrăjitoare, carnavaluri și parade care s-a dezvoltat mult în timp, devenind o tradiție respectată cu strictețe în special pe continentul American. Dovleci ciopliți în chip de felinar împodobesc casele și mesele în data de 31 Octombrie. Costumele de Halloween sunt la mare căutare la sfârșitul lunii Octombrie. Măști, schelete, fantome, vrăjitoare, lilieci ce se dezlănțuiesc în toiul nopții într-un spectacol terifiant.
„A scary Halloween!” – este urarea cea mai răspândită a zilei.
Dar ce înseamnă, de fapt, toate acestea? Unde ne duc și ce ne aduc petrecerile vrăjitoarelor și ale ciudățeniilor imaginare? Noi nici nu știm ce se sărbătorește. Am preluat totul de-a gata. Deși nu conștientizăm acestea, sunt instrumente care ne controlează trăirile, emoțiile, ne invadează timpul și spațiul, ne conduc în iluzoriu, într-un cerc vicios îmbibat de fantasme care nu alt rol decât acela de ne face să cheltuim. Mesaje și reclame care țipă spre noi și ne induc în eroare „am speriat prețurile”, „reduceri înfricoșătoare” în slujba milioanelor de dolari, euro, roni… și toate monedele pământului. Idei de genul „e un bun prilej de sărbătoare pentru copii” ne duc la gândul că nu e nimic rău, că e doar un prilej de distracție… și cu toate acestea, mulți se îmbogățesc.

Continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/halloween-ul-un-prilej-de-maimutareala-de-pe-urma-careia-multi-fac-profit/82440

Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, s-a incheiat

Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, de la Catedrala Patriarhala, este fara indoiala cel mai important si asteptat eveniment al Bucurestilor. Este o sarbatoare a sufletului, un prilej de bucurie si de marturisire a credintei noastre ortodoxe. Uniti in rugaciune, pelerini din toata tara vin la racla Sfantului pentru a cinsti moastele sale cu mare evlavie si multa recunostinta. Multe guri rele spun ca pelerinajul ar fi un gest mostenit, ca o traditie banala, o superstitie fara sens, insa grupurile de credinciosi care revin an de an dau marturie pentru lucrarile minunate pe care sfintii le implinesc. Unii vin cu necazuri, cu boli, cu multe tristeti adunate in suflet, insa tot la fel de multi sunt si cei care vin doar pentru a multumi pentru binefacerile primite. Pentru poporul nostru, cultul sfintilor este un act plin de semnificatii, din cele mai vechi timpuri. In vreme de apriga prigoana, in vreme de razboi, in vreme de seceta sau de boala, oamenii s-au rugat sfintilor pentru pace, bunastare si sanatate, cu nadejdea ca Dumnezeu se va indura si va indulci soarta lor. Stramosii nostri aveau prieteni pe sfinti, iar legatura dintre ei era cea mai strasnica asigurare de viata pe care o incheiau in numele copiilor si al nepotilor. Sa nu uitam ca din insusi poporul roman s-au ridicat mari sfinti, de-a lungul istoriei, meleagurile noastre fiind sfintite de rugaciunile sihastrilor stiuti si nestiuti, iar libertatea s-a castigat cu sangele martirilor. Poate de aceea romanii s-au simtit mereu apropiati si ocrotiti de cei bineplacuti lui Dumnezeu, neuitand ajutorul primit si invatand generatiile viitoare sa duca pe mai departe aceasta legatura vie. La pelerinaj vin oameni diversi, din toate colturile tarii. O mama ninsa de ani, cu multa suferinta cioplita pe chip, tinand strans la piept poza unui fiu si un buchetel mic de flori, urca cu pas hotarat Dealul Patriarhiei. Nu spune nimic, dar buzele ei toaca marunt, abia soptit si necontenit rugaciuni. Parinti cu copii, varstnici si tineri deopotriva pasesc plini de speranta si incredere, rugandu-se sau ascultand slujbele care rasuna pe Colina Bucuriei.
Cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, slujbele au fost oficiate la Altarul de vara din apropierea Catedralei Patriarhale, pentru ca toata lumea sa se poata bucura de cuvantul Domnului. Preafericirea Sa, impreuna cu Inaltpreasfintitului Parinte Pavlos, Mitropolit de Drama, special invitat pentru acest eveniment, alaturi de numerosi preoti si ierarhi au slujit sfintele slujbe pe toata durata sarbatorii.  

Anul acesta, pelerinii s-au putut inchina la moastele Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou si ale Sfintilor Imparati Constantin si Elena, dar si la racla cu particele din moastele Sfintilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul si Ioan Gura de Aur, adusa de la Manastirea Sfantul Pavel din Sfantul Munte Athos. Un motiv in plus pentru credinciosi sa vina la aceasta mare sarbatoare. Clerici si oameni simpli, uniti prin rugaciune, impreuna au dat slava lui Dumnezeu pentru toate. Zile si nopti de bucurie si recunostinta sfanta adusa celor ce mijlocesc pentru binele si sanatatea noastra.
Zilele caldute si noptile blande de toamna au scos din case zeci de mii de credinciosi veniti de departe sa raspunda chemarii Divine. S-a indurat pana si cerul vazand atata evlavie si recunostinta, desi se stie prea bine ca vremea nu a fost niciodata un impediment cand a fost vorba de marturisirea credintei. Indiferent de vreme, sfintii s-au bucurat de cinstirea credinciosilor care, incalziti de rugaciune, nu au contenit sa vina, sa multumeasca si sa dea slava lui Dumnezeu. Nicicand putina jerfa nu a fost pe masura bogatei rasplatiri. Oamenii stiu asta si mai stiu ca nimic nu este prea mult cand e vorba de Dumnezeu. In orele petrecute la coada, pelerinul isi cerceteaza constiinta, facand totodata un pelerinaj spre interior, spre sine, spre fiinta cazuta si impatimita, strans legata de duhul lumii cu tentatii si ispite marunte. Pelerinajul te pune fata in fata cu tine cel slab, risipit si neputincios, fiind un bun prilej de bilant. E momentul in care-ti constientizezi starea si decizi incotro. Si cu siguranta, alt moment mai bun nu exista.
Acum cand te-ai aflat ticalos si in nevoie e momentul in care trebuie sa incepi sa strigi catre ajutorul sfintilor, sa ti-i faci prieteni si mijlocitori inaintea lui Dumnezeu. Ei sunt pemanent gata sa primeasca strigatul tau de pocainta si umilinta si sa te impace cu Dumnezeu. Poti sa restaurezi legaturile pe care le-ai pierdut ratacind prin lume fara sens, poti cere iertate si vreme pentru indreptare. Trebuie doar sa vrei si imediat rugaciunea ta, purtata de sfinti, strapunge cerul. Am vazut pe multi cu bucurie si lumina pe chip dupa ce s-a inchinat la racle. Ei stiu deja ca rugaciunea lor e pe maini bune si ca mila lui Dumnezeu se va revarsa din plin asupra lor. E o credinta tare. Adevarata. Neindoielnica. Credinciosii nu asteapta minuni, ci le traiesc pur si simplu, natural, si asta se intampla deoarece legatura lor de prietenie cu sfintii este una trainica si indelungata. Chiar fireasca. Si nici nu ar putea fi altfel din moment ce pentru multi dintre ei comuniunea aceasta este o stare de normalitate, mostenita de la bunici, strabunici, mosi si stramosi. A fi in preajma Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou de ziua praznuirii Sale este pentru multi ca si cum si-ar vizita un vechi prieten sau o ruda apropiata. Prilejul reintalnirii e un moment de bucurie autentica si sfanta care incalzeste inima.
Sarbatoarea Ocrotitorului Bucurestilor devine sarbatoarea tuturor romanilor si nu numai. Se stie ca sfintenia nu are granite si nu cunoaste limite, sfintii fiind universali si ai tuturor ajutatori. Suntem cu totii frati si egali in fata lui Dumnezeu indiferent de nationalitate, iar slujirea din aceste zile in care cele doua Biserici si-au dat mana dovedeste acest lucru.
Noi nu putem decat sa ne inclinam cu recunostinta in fata Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane, si sa multumim pentru dragostea, implicarea si slujirea neobosita de care permanent da dovada. De asemenea, multumim si tuturor celor care au organizat acest eveniment, pentru grija pe care au aratat-o fata de pelerini. Inca o data intelegem ca Biserica este casa lui Dumnezeu in care petrec oameni si sfinti laolalta si ca doar impreuna, intariti in credinta, putem trece cu pace in suflet peste toate incercarile vietii.

Ceramica romaneasca, un mestesug inca viu

Strainii care ne viziteaza tara raman adesea surprinsi sa descopere un popor care isi pastreaza cu sfintenie mestesugurile populare ce supravietuiesc in ciuda vremurilor moderne. Lumea intreaga s-a obisnuit cu oferta pietei. Obiecte de serie, obiecte lucrate de masinarii roboti, obiecte contrafacute, industriale, copii, kitsch-uri, chilipiruri... Pe noi, romanii, insa, obiectele artizanale care au prins suflet din stradania taranilor ne fac cunoscuti in lume pentru pricepere si indemanare. Domeniul ceramicii ramane poate cel mai fascinant, avand in vedere modul autentic de lucru care se pastreaza neschimbat de mii de ani. Un mestesug stravechi, inca viu, care a inmagazinat toata priceperea, stradania, simplitatea si iubirea de frumos a stramosilor nostri. Olaritul este cunoscut pe teritoriul tarii noastre din cele mai vechi timpuri, marturii evidente despre prelucrarea vaselor de lut fiind mereu aduse in lumina de arheologi. La inceput, vasele de lut aveau intrebuintari practice, fiind folosite la depozitarea alimentelor. Oale, strachini, cani, urcioare, ghivece si multe alte vase erau nelipsite din bucataria si gospodaria taraneasca pana nu demult. Astazi, bucatariile moderne le-au uitat. Locul vaselor de lut a fost luat de vase de inox, de portelan si de... caserole. Sticla si plasticul ne-au devenit prietene. Doar batranii nostalgici mai pastreaza astfel de obiecte pentru deosebita valoare sentimentala. Ceea ce era practic si util odata a devenit cu trecerea timpului cel mult obiect de decor. Statuete si vaze artizanale se mai zaresc timid prin apartamentele orasenilor, amintind de vremurile de odinioara. Mestesugul olaritului a ramas acelasi, doar intrebuintarea obiectelor s-a schimbat.
Pe roata sa, olarul transforma lutul in arta in acelasi mod ca acum 2000 de ani. Dospirea si framantarea lutului, uscarea si arderea vaselor sunt secrete bine pastrate, transmise din generatie in generatie, in general in cadrul familiei, de la parinti la copii, de la bunici la nepoti, fiecare generatie aducand un plus de noblete si rafinament, perfectionand, diversificand si infrumusetand un mestesug cu o indelungata istorie. Este o arta a pamantului. Toate materialele folosite sunt naturale. Olaritul e rodul pamantului transpus in arta, inmuiat cu apa si intarit cu foc, iar mai apoi infrumusetat in culori naturale, care sunt obtinute tot din pamant. Este o alta relatie a omului cu pamantul. Legatura cu pamantul ridicata la rang de arta, o arta nascuta pe roata olarului. Unul dintre prestigioasele centre de ceramica populara din tara pe care le-am vizitat de curand se gaseste la Horezu. Toata lumea a auzit de Horezu si de bogatiile artizanale care se lucreaza aici. Toti identifica ceramica de Horezu pentru ornamentele specifice zonei: un motiv central, inconjurat de cercuri concentrice, trasate cu gaita. Soarele, cocosul, pestele, pomul, spicele, spirala sunt elemente des intalnite in zona.
Micile magazine de la marginea drumului asteapta curiosi de toate felurile. Universul interior este unul de poveste. Odata ce ai trecut pragul, intalnind ceramica romaneasca, ai senzatia ca ai intrat intr-o lume de basm. Obiecte mai mici sau mai mari, frumos impodobite cu motive traditionale, colorate, smaltuite, dau o caldura deosebita locului. Ochii se bucura impreuna cu sufletul la vederea atator obiecte vii care spun o poveste straveche, aceea a culturii materiale si spirituale a poporului nostru. Am privit, m-am incarcat de atata bucurie si am trecut dincolo, in atelierul de lucru, acolo unde incepe povestea fiecarui vas. Pamant framantat si modelat pe roata, pus la uscat, pictat manual, smaltuit, apoi ars in cuptor. Aparent un proces simplu, insa tocmai in aceasta simplitate sta toata frumusetea. Lucrul facut de mana omului dupa o tehnica veche de cand lumea fascineaza si azi. Pacat ca acest mestesug nu este pretuit la adevarata valoare. Ceramica romaneasca este un brand de care nici nu suntem constienti. A trecut de mult granitele tarii si ne da recunoastere la nivel mondial. Povestea simpla a lutului ne da valoare si identitate in lume.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că văd lumea cu toate splendorile, culorile și podoabele naturii sale. Văzând înțeleg, mă bucur și mă înalţ mereu. Văd lumina din înalt ce se revarsă peste toți, și buni, și răi. Văd oameni frumoși, arte deosebite, gesturi și taine care mă curățesc și cu ochi bun pictez în suflet tablouri diverse pe care le păstrez bine ascunse în muzeul inimii pe care-l vizitez cu drag atunci când depăn amintiri.
 
Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că aud cântecul vieții, cu râs și plâns, cu vuiete și strigăte, cu laude și cântări tămăduitoare. Aud vocea naturii cu vânt și susur de ape, aud glasurile oamenilor, aud pe mama și pe tata. Aud cuvântul Tău bogat în sensuri, dătător de energie și nu mă mai satur de el.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că miros parfumul lumii. Din flori, din struguri copți, din lemne arse, din iarbă proaspăt cosită, din tei și liliac de primăvară. Miros parfum sfânt de tămâie, de icoană și de ceară caldă. Miros liniștea mării sărate care se agață disperată de țărmuri.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că simt brațe de copil în jurul gâtului, simt ploaia rece ce-mi cade pe creștet și fir de iarbă în talpa piciorului, simt lacrimi fierbinți grăbite pe obraz, fiori reci pe șira spinării. Le simt pe toate în jur vibrând, căpătând sens și noi înțelesuri care mă șlefuiesc.

Azi vreau să-Ţi mulțumesc pentru că merg, iar pașii mă poartă spre locuri noi, pe drumuri și cărări necunoscute. Pășesc cu încredere sau uneori cu teamă, descoperind, explorând. Îți mulțumesc pentru genunchii cu care mă plec în fața măreției Tale și pentru că mă însoțești atunci când nu știu drumul și pentru că mă porți pe brațe atunci când picioarele mele sunt bolnave, sau obosite, sau prea îndărătnice.

continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/azi-vreau-sa-ti-multumesc/80415
 

Stihuri si Cantari

Seara de 14 septembrie 2015 a fost, fara indoiala, o seara binecuvantata pentru Parohia Sfantul Cuvios Antonie cel Mare, cartierul Titan din Bucuresti. Cu binecuvantarea parintelui paroh Daniel Goga, credinciosii parohiei si nu numai au luat parte la un spectacol inedit. Evenimentul, organizat cu sprijinul Asociatiei Parinti pentru Ora de Religie, filiala Sector 3 si Protoieria Sector 3 Capitala, a adus laolalta pe scena copii talentati si mari artisti ai scenei romane: Magda Catone, Ana Calciu si Tomi Cristin. Stihuri si cantari s-a intitulat spectacolul cultural-religios in care actorii au recitat versuri cu mare incarcatura emotionala, iar copiii au interpretat la chitara si pian piese muzicale clasice sub privirile atente ale parintilor, bunicilor, cat si ale profesorului indrumator Alexandru Cinezan. O seara minunata cu actori consacrati si copii, o impletire perfecta intre doua lumi care nu ar putea exista una fara cealalta. Adulti si copii potentandu-se reciproc, intr-un eveniment care sprijina cultivarea valorilor traditionale ortodoxe. Un eveniment cultural care intareste ideea ca familia, biserica si scoala conlucreaza impreuna la formarea caracterelor celor mici.
Spectacolul a debutat cu Imnul Eroilor, ca semn de pretuire pentru jerfa si dragostea de neam a inaintasilor nostri, datorita carora suntem astazi liberi si demni. Versuri crestine si cantari clasice au adus multa bucurie si emotie. Balada Sfintilor Martiri Brancoveni, interpretata atat de frumos de distinsa actrita Ana Calciu, a adus trairi deosebite, trezind in constiinta fiecaruia un gand frumos si demn, un gand de mandrie buna si de recunostinta pentru trecutul nostru spalat si sfintit de sangele martirilor.
O lectie de istorie impartasita copiilor, intr-o maniera inedita, pentru ca acestia sa inteleaga ca sub nici o forma nu trebuie neglijata cultura identitara. Este important pentru cei mici sa cunoasca bagajul de valori pe care se sprijina cultura neamului nostru. Poezia, muzica si doua generatii si-au dat mana pentru a crea un spectacol antrenant si bogat in semnificatii. Copiii insa nu s-au lasat coplesiti de emotii sau de experienta partenerilor lor mai mari. Din contra, micutii au adus un plus de prospetime, curaj si puritate. Au adus pe scena lumea lor curata si sincera, dand dovada nu numai ca sunt isteti, ci si de faptul ca sunt pasionati si implicati in ceea ce fac.
Am vazut o lume bogata, plina de talente, pe care familia, biserica si scoala nu trebuie sa le risipeasca. Orice fiinta este daruita de la nastere cu un numar de talanti ce trebuie sporiti, crescuti si inmultiti, insa aceste lucruri nu sunt posibile fara a-L sadi pe Hristos mai intai in suflet. El este Cel ce inmulteste si sporeste binele in fiinta umana. Domnul ne are pe noi toti, ne cuprinde pe noi toti. Oare noi Il mai avem pe El in suflet, in casa, in familie, in scoala? Formarea profesionala si formarea duhovniceasca impletite cu dragoatea si respectul pentru familie formeaza caractere puternice si nobile. Puritatea si inocenta copiilor, atent directionate de catre familie, biserica si scoala ii vor conduce pe acestia in viata pentru a fi oameni buni si crestini buni. A fost seara de neuitat, despre care s-ar putea spune multe. O seara despre care doamna Camelia Raiciu, presedinta Asociatiei Parinti pentru Ora de Religie, filiala Sector 3, spune ca se va mai repeta. Asteptam cu interes astfel de evenimente si ne inclinam cu recunostinta inaintea tuturor celor care le fac posibile.

Intalnirea Tinerilor Ortodocsi din Europa

Progres, performanta, civilizatie, libertate, modernism sunt termeni care guverneaza generatia tanara. Societatea intretine aparent o continua dezvoltare si imbunatatire a tuturor aspectelor vietii, tinerii fiind de vocatie moderni, liberi si special creati pentru a se bucura aparent de toate ofertele acestei lumi. Spun si repet aparent, deoarece toate salturile acestea incredibile pe care umanitatea le-a facut de-a lungul istoriei vin in detrimentul planului spiritual asupra caruia din ce in ce mai putini reflecteaza. Preocuparea pentru latura spirituala este evitata in viata de zi cu zi in mod intentionat.
Toate mijloacele moderne de comunicare si informare exploreaza distante din ce in ce mai mari fata de axa verticala a comuniunii cu Dumnezeu si se dezvolta doar in plan orizontal, departandu-se gradual de esenta fiintei umane, deformand sensul vietii. Nu putem reduce fiinta umana doar la cele materiale, doar la hrana si bunuri care nu dau sens vietii, ci trebuie sa ne situam deasupra acestora din moment ce ne definim fiinte rationale create dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Viziunea si puterea de intelegere a lucrurilor ajuta tinerii sa distinga care sunt surogatele din viata lor si sa contracareze aparentele si elementele zadarniciei.
Toate actiunile lumii moderne catalogheaza crestinismul ca fiind o maladie ce contravine noilor reguli pe care omul singur le-a creat, uitand ca Dumnezeu a creat lumea si nu lumea l-a creat pe Dumnezeu. Din nefericire, tinerii iau lucrurile de-a gata, fiind plasati din start intr-un mediu perdant. Europa isi transforma bisericile in muzee, pub-uri, expozitii... etc. Fenomenul globalizarii distruge toate elementele identitare ale unui popor, reducand istoria doar la un banal trecut oarecare ce a fost si nu se mai intoarce.
Traditiile si valorile care dau identitate unui popor sunt uitate. Scoala si familia s-au degradat si nu ofera o educatie solida bazata pe principii si valori crestine, fundamentale vietii. Pe fondul tolerantei, toate degenerarile si viciile lumii sunt acceptate, insusite ca fiind firesti sau impuse. Busola lumii s-a schimbat, indicand mai degraba in derizoriu, deoarece a pierdut axa care distinge intre bine si rau. In vreme ce Europa se departeaza cu pasi repezi de valorile crestine, tinerii gasesc in Romania o gura de aer proaspat, o lume care-si pretuieste traditiile, o oaza de spiritualitate. Pe langa imaginea de popor primitor si iubitor de frumos, poporul roman se bucura sa fie perceput si ca popor marturisitor al credintei crestine ortodoxe. Fiind numita a doua gradina a Maicii a Domnului, tara noastra este cunoscuta pentru bogatia spirituala pe care din vechime a cultivat-o, a intretinut-o si a marturisit-o. Romania este tara din istoria careia spiritul crestin nu a lipsit niciodata, credinta fiind alinare si forta la vreme de incercare si liant puternic dintre semeni, lasat mostenire intotdeauna generatiilor tinere care au avut misiunea de a pastra vie flacara. Romania este tara care a nascut sfintii rugatori in ceruri pentru mantuirea lumii. Romania crestina este tara care si-a ridicat domnitorii la rang de sfinti, cinstind memoria lor si pretuind mostenirea culturala pe care acestia au lasat-o poporului.
Cum este si firesc, este tara care primeste in sanul sau pe oricine are nevoie de asezare in buna randuiala crestina, drept urmate, in Romania se organizeaza anual Intalnirea Tinerilor Ortodocsi din Europa. Mii de tineri, marturisitori ai credintei crestine, s-au intalnit zilele acestea la Cluj-Napoca pentru a se ruga impreuna. Multi sunt chemati, dar putini alesi. Toti oamenii sunt chemati la mantuire, insa putini sunt cei care inteleg chemarea si raspund afirmativ. Tineri adunati la Cluj si-au manifestat dorinta de a trai in comuniune cu Dumnezeu si in buna intelegere unii cu ceilalti, intelegand ca prin fapte bune si credinta lucratoare se poate ajunge la mantuire. Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, ierarhi si preoti au intampinat tinerii care au organizat Procesiunea Tineretii pe strazile orasului pana la Catedrala Mitropolitana din Cluj-Napoca. Tineri veniti din 23 de tari au putut lua parte la Sfanta Liturghie, oficiata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel si au primit cuvantul de invatatura intitulat Haina de nunta cereasca - lumina sufletului curat, rostit de Preafericirea Sa. Haina de nunta este vesmantul credintei si al faptelor bune care lumineaza sufletul. Cultivarea valorilor crestine innobileaza sufletul, iar biruinta asupra raului se realizeaza prin pocainta, spovedanie, rugaciune si fapte bune, care sunt arvuna vietii vesnice.
Tot cu acest prilej tinerii au putut participa si la conferinta intitulata Relatiile interpersonale in lumina relatiei noastre cu Dumnezeu, sustinuta de parintele arhimandrit Zaharia Zaharou de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Tolleshunt Knights, Anglia, invitat special pentru acest eveniment. A fost subliniata necesitatea legaturii permanente cu Dumnezeu. Trairea vietii in prezenta lui Dumnezeu cere o inima curata si eliberata de pacat. Intalnirea Tinerilor Ortodocsi din Europa a fost un bun prilej de readucere in prim plan a fundamentelor crestine. Prin Sfintele Taine, omul se curateste de intunericul pacatelor, iar prin fapte bune recapata lumina. Avem un talant de sporit, iar bunatatea si iubirea aproapelui sunt singurele cai care ne apropie de Dumnezeu. Starea de rai poate fi cultivata si crescuta in noi inca de pe pamant. Acest eveniment a adus laolalta mii de tineri care au dorit sa spuna prin gestul lor ca este loc pentru mai multa bunatate si pace in lume, ca impreuna si tari in credinta putem muta muntii, ca masura iubirii este a iubi fara masura. Un apel tineresc la mai multa intelegere si prietenie intre semeni.

Hramul Bisericii Vladiceasca - Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel

In data de 26 iulie, Biserica Vladiceasca, comuna Snagov, praznuieste unul dintre cele trei hramuri. Din anul 2013, parohia Vladiceasca il are ocrotitor pe Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel, cel binecunoscut ca tamaduitor de boli si grabnic ajutator celor ce nu pot avea prunci. Este un bun prilej de sarbatoare la care localnicii, si nu numai, sunt asteptati sa participe imbracati in costume populare. 

 Din initiativa preotului paroh Constantin Lupu si cu aprobarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, parohia se va impodobi in curand cu odoare de mare pret. Un vesmant al Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou-Basarabov de la Catedrala Patriarhala si un vesmant al Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel sunt daruri care vor sosi nu peste mult timp la Vladiceasca. Aducerea vesmintelor in parohie este un eveniment duhovnicesc extrem de important pentru credinciosi, fiind o reala binecuvantare si un dar imens randuit de Bunul Dumnezeu. Acestea vor fi depuse in racla si asezate la loc de cinste intr-un baldachin special confectionat, astfel incat cei ce cinstesc sfintii cu multa evlavie sa se poata inchina ori de cate ori au nevoie de mijlocirile lor. Sfintii prin moastele lor ne arata ca legatura dintre trup si suflet continua si dupa trecerea din viata pamanteasca, iar prin marturia lor innobileaza podoaba spirituala a Bisericii Ortodoxe. Sunt dovada clara ca cei care au adormit in dreapta credinta nu au disparut in neant, nu s-au risipit. Prin puterea Duhului Sfant, acestia lucreaza prin binecuvantatele lor moaste, prin lucrurile pe care le-au folosit atat in viata lor, cat si dupa trecerea la cele vesnice, prin vesmintele cu care au fost imbracate sfintele lor moaste.
Cand inaltam rugaciuni catre moastele, obiectele sau vesmintele unui sfant, ne adresam de fapt sfantului care mijloceste pentru noi. Dovada sunt raspunsurile imediate in rezolvarea diverselor probleme pe care le primesc cei ce se roaga cu credinta, tamaduirile trupesti si sufletesti, potolirile ispitelor, multele minuni care se petrec langa raclele sfintilor. Sfintii raman pentru noi pilde de vietuire si credinta curata, care s-au invrednicit de Imparatia cerurilor si revarsa nenumarate daruri celor care se roaga lor, implinind cererile cele de folos. Au urmat calea lui Dumnezeu si prin dragoste, bunatate, blandete si smerenie au biruit ispitele acestei vieti, primind binecuvantarile harului. Pentru credinciosi, sfintii sunt garantia ca urmand calea, adevarul si viata, adica urmand lui Hristos si implinind poruncile, se poate dobandi Imparatia cerurilor si sunt acel semnal de alarma care suna la poarta constiintei noastre spre trezire. 
Sfintii au biruit lumea. Avem vietile lor ca exemplu si avem ajutorul lor si mijlocirea lor inaintea lui Dumnezeu, pentru ca si vietile noastre sa se ridice din pacat tinzand spre sfintenie. Avem incredintarea ca nu suntem singuri in lupta cu ispitele. Este o permanenta chemare spre ridicare catre o viata curata, care nu este altceva decat arvuna vietii vesnice. Pe meleagurile tarii noastre, viata pusniceasca a fost si inca este imbratisata de oameni cu credinta puternica. In adancurile padurilor, in crapaturile pamantului, pe cele mai inalte varfuri de munte, departe de lume si de ispite, au trait multi cu mintea indreptata catre inalt spre a dobandi curatia inimii, care este salasul Duhului Sfant. Lepadarea de lume, detasarea completa de lucrurile acesteia, stapanirea de sine si a patimilor presupun multa truda si rugaciune staruitoare. Mare nevoitor si mare rugator a fost Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel, sfantul din Valea Chiliilor, Muntii Fagaras, care a pusnicit vreme de 30 de ani intr-o pestera pe care a sapat-o in munte. Nu la baza muntelui, nici in varful acestuia, nici in loc usor accesibil, ci in locul cel mai inaccesibil, in peretele cel mai abrupt al muntelui, asigurandu-si astfel izolarea completa de lume. A petrecut astfel in rugaciuni, privegheri si osteneli duhovnicesti, primind o singura data pe saptamana paine si apa de la un ucenic care le cobora cu o franghie pana la gura grotei suspendate in munte. Tot in acest mod primea si Sfintele Taine, pe care i le trimitea egumenul Manastirii Negru Voda. Retras din zarva lumii si ascuns de ispitele ei, a biruit pacatul cu postul si cu rugaciunea, traind doar cantand lui Dumnezeu. Dupa ani lungi de nevointe aspre, ajungand la masura sfinteniei, s-a invrednicit sa-si cunoasca timpul mutarii din viata aceasta vremelnica, sapandu-si mormantul in fundul pesterii si scriind in piatra de deasupra Ioanichie Schimonah, 1638. Uitat de lume si de timp, sfantul nu a fost insa uitat de Dumnezeu, astfel ca moastele sale au stat sute de ani in pestera ascunsa si inaccesibila, pana cand din randuiala Celui Preainalt au fost descoperite de staretul Pimen. Acoperite de panza groasa de paianjen, s-au pastrat binemirositoare departe de lume, dar gata pentru a veni in intampinarea lumii cu daruri binecuvantate. Au fost scoase si asezate spre inchinarea credinciosilor, multi vindecandu-se de boli si neputinte, dand lauda lui Dumnezeu pentru acest margaritar de mare pret al Manastirii Cetatuia, Negru Voda. Credinciosii il cinstesc cu multa evlavie, aratand dragoste si recunostinta pentru binefacerile primite.
In anul 2009, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel, cu data de praznuire in 26 iulie. Din anul 2013, parohia Vladiceasca se bucura de ocrotirea sfantului binefacator din Valea Chiliilor. Parintele protosinghel modest - staret al Manastirii Cetatuia Negru Voda - Muscel – Arges, i-a daruit preotului paroh Constantin Lupu una dintre cele patru icoane care au fost sfintite cu ocazia canonizarii sfantului. In curand, credinciosii se vor putea inchina si la vesmantul care a imbracat moastele Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel. Spre a dubla bucuria credinciosilor si ca dovada a generozitatii divine, la Vladiceasca va ajunge si un vesmant al Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou-Basarabov, ocrotitorul Bucurestilor.
In data de 26 iulie, credinciosii sunt invitati sa participe la Sfanta Liturghie si la agapa frateasca organizata cu prilejul hramului. Deschiderea sarbatorii va avea loc in data de 25 iulie, incepand cu orele 16.30, cand se vor oficia Vecernia, Litia si Acatistul Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel.
Sa multumim impreuna Bunului Dumnezeu pentru ocrotirea si binefacerile revarsate asupra noastra, sa-L rugam sa binecuvanteze aducerea vesmintelor si, de ce nu, sa-L rugam ca parohia Vladiceasca sa se infrumuseteze cat mai curand si cu un fragment din cinstitele moaste ale Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel.  

Publicat pe: www.daciccool.ro
http://www.daciccool.ro/romania-mea/articole-despre-romania-mea/7681-hramul-bisericii-vladiceasca-cuviosul-ioanichie-cel-nou-de-la-muscel