Amnezia cotidiana

Uneori nu inteleg ce se intampla cu noi. Cum am ajuns atat de indiferenti, ignoranti si obtuzi. Mass media, grija noastra de multe, lipsa educatiei... etc. au facut din noi oameni fara memorie si fara constiinta, oameni amnezici. Cu doar doua zile inainte de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Romane, la un post de radio se vorbea cu mare entuziasm despre "ziua indragostitilor", care se apropie cu pasi repezi. Se mentionau cateva evenimente ce vor avea loc in aceasta zi a iubirii, la care tinerii in special sunt asteptati sa participe. Nimic despre Mica Unire de la 1859, nimic despre domnia lui Alexandru Ioan Cuza. 

Nici un cuvant despre celebrarea a 160 de ani de la Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, despre ce a insemnat pentru Romania acest pas in infaptuirea Marii Uniri, despre oamenii sau contextele sociale si politice care au favorizat formarea statului ai carui cetateni suntem. Tinerii sunt invitati doar la distractie, sunt condusi cu zaharelul spre tot soiul de activitati care nu au un rol ziditor, educator, hranitor intelectual. Totul se rezuma la satisfacerea placerilor de moment, la trairea clipei in mod mediocru. Nu se cultiva interesul pentru cunoasterea istoriei si a identitatii noastre de credinta si de neam, deoarece aceste lucruri sunt considerate ca fiind depasite. Noutatea suscita interesul si asta nu e un lucru rau, insa "noutatea" pe care societatea ne-o serveste astazi prin mai toate mijloacele de comunicare este lipsita de valori.
E o noutate seaca, bazata pe lucruri marunte, care deconstruiesc omul, il dezbraca de esenta si-l reconstruiesc fara identitate, fara radacina, fara sens. Se cladeste omul-marioneta,  controlabil, mare consumator, usor de ghidat spre ceea ce societatea si-a propus sa infaptuiasca. Totul este marketing, iar omul este pionul purtat de colo-colo pe propria-i cheltuiala. Cu ocazia zilei de 24 ianuarie, lumea spera chiar la o minivacanta, insa nu pentru a rememora evenimente petrecute cu 160 de ani in urma, sau pentru a participa la manifestari ce s-au desfasurat cu acest prilej. Nu, lumea abia astepta sa ia cu asalt mall-urile si toate magazinele care la sfarsit de ianuarie ne propun reduceri promotionale la articolele de iarna. Dorinta de a cumpara este atat de mare, incat weekendul la mall are prioritate.
E trist ca au ajuns tinerii nostri sa stie mai multe despre sarbatori importate si nimic despre evenimentele ce au marcat istoria poporului nostru. Avem copii inteligenti fara indoiala, insa, daca nu sadim in sufletele lor valori autentice si nu le oferim repere solide, inteligenta lor paleste repede. Este de neconceput sa nu traim ancorati in realitatea poporului din care ne-am nascut, sa nu-i stim trecutul si valorile. Am uneori senzatia ca vrem sa ne construim alta identitate. Ne departam de tot ceea ce e romanesc si ne indreptam cu buna stiinta spre lucruri ce nu ne apartin, fara sa ne punem problema cum asimilam si cum ne impropriem noua identitate catre care tindem. Si cum ramane cu ce lasam in urma? Pentru ce si pentru cine s-au jerfit zecile de mii de oameni pe campurile de lupta, in lagare si inchisori? Pentru cine au infaptuit aceasta tara inaintasii nostri? Suntem consternati de migratia romanilor in tari straine, insa ne educam copiii silindu-i sa caute sa-si faca un viitor mai bun in alta tara. Traim la voia intamplarii si cautam vinovati pentru situatia la care s-a ajuns, fara sa ne intrebam daca avem vreo vina. Amnezia aceasta cotidiana ne lasa fara memoria trecutului si ne trimite intr-un viitor incert. Incet, incet ne pierdem traditiile, ne pierdem radacinile si identitatea, iar daca ne pierdem identitatea, ne pierdem neamul. 

Mihai Eminescu - Poetul Neamului Romanesc

Cred ca nu incape nici o indoiala asupra faptului ca sarbatoarea Zilei Culturii Nationale nu putea fi stabilita decat la 15 ianuarie, cand este si ziua aniversara a celui mai de seama poet al neamului nostru: Mihai Eminescu. I s-au atribuit titluri precum Poetul nepereche, Luceafarul poeziei romanesti... etc., insa, intai de toate, Mihai Eminescu ramane poetul neamului, deoarece mai mult decat orice a iubit si a cantat in versuri neamul din care s-a nascut, traditiile, oamenii, bogatiile si toate frumusetile lui. A fost un nationalist convins, lucru dovedit de intreaga s-a opera, care ne-a ramas mostenire, parca intocmai pentru a ne convinge ca nu gresim iubindu-ne tara cu tot ce are ea mai scump. 

Scria in ziarul Timpul in anul 1878: e nobil rasadul din care s-a prasit acest mic popor romanesc, si, desi planta nu e mare, rodul e frumos si imbelsugat. A fost preocupat de problemele politice si sociale ale romanilor, iar adesea, in articolele sale, mustra clasa politica pentru deciziile luate, aparand cu vehementa interesele mult-iubitei tari. A militat pentru unitatea romanilor, vis pe care nu a apucat sa-l vada implinit, plecand dintre noi cu mult inainte de Marea Unire de la 1918.
Credea in unitate, iubea fiecare palma de pamant, tinea cu sfintenie la avutul patriei si nu dorea stirbirea resurselor ei. Scria taios si raspicat astfel: Organul Ministerului de Externe vorbeste de compensatii suficiente. Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vreo plata pentru o palma macar din pamantul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd si se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vand, nici se cumpara, nici se schimba (Opere, vol X).
Nutrea ca romanii sa fie independenti, sa se bucure de libertate, sa poata sta cu fruntea sus intre marile imperii, fara sa se teama de razboaie. Un stat roman inconjurat de state slave poate sa fie pentru vrajmasii poporului roman o iluziune placuta; pentru romani insa el este o nenorocire, care ne prevesteste un nou sir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mangaie decat constiinta trainiciei poporului roman si nadejdea de izbanda (Timpul, iunie 1878). Nu suferea sa vada cum pradatorii ravneau la granitele tarii sa puna mana pe vreo bucatica de pamant. Romanii au fost dintotdeauna inconjurati de popoare care secole de-a randul le-au scrijelit avutul, le-au ingropat fiii si le-au tulburat linistea.
Prea v-ati aratat arama sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! (Scrisoarea III)
Dorea viata lunga poporului sau, prosperitate, pace, libertate. Avea numai ganduri frumoase pentru tara sa, pe care o numeste "dulce".
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!
In versurile sale nu uita sa mentioneze situatia nu tocmai buna a romanilor, pe care-i incuraja sa nadajduiasca, sa cheme in ajutor pe sfintii neamului, care vegheaza neincetat pentru mantuirea lor.Este cutremuratoare poezia Doina in care parca toata fiinta sa se chirceste de suferinta si necazurile semenilor dintr-un hotar in altul, semn ca toata tara era macinata de durere.
De la Nistru pan' la Tissa
Tot romanul plansu-mi-s-a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Dorul de tara l-a macinat intens in vremea cand a fost plecat la studii. Era mereu cu gandul acasa, la codrii si la izvoare. Il durea departarea. Din strainatate, o poezie in care, incapabil sa gasesca vreo placere in cotidianul strain sufletului sau, isi plange in versuri dorul.
Cand tot se-nveseleste, cand toti aci se-ncanta,
Cand toti isi au placerea si zile fara nori,
Un suflet numai plange, in doru-i se avanta
La patriei dulci plaiuri, la campii-i razatori.
Mustra pe intelectualii mediocri care nu se ridicau la nivelul inaintasilor lor. Considera ca omul de cultura trebuie sa fie un reper pentru societate, un model, un inovator. Avea asteptari inalte de la oamenii de cultura, pe care-i vedea lipsiti de patos. Condamna dur in poezia Epigonii micimea celor care aveau pretentia ca imbogatesc oarecum cultural zestrea poporului roman.
Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere: ...Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Iubea tara aproape obsesiv pentru pitorescul ei. Se hranea launtric din frumusetea naturii, pe care a descris-o atat de fin in poezii precum: Fiind baiet, paduri cutreieram, Freamat de codru, La Bucovina, Povestea codrului, Revedere, Sara pe deal. Natura il odihnea, ii alina dorul, ii mangaia singuratatea, o considera refugiul perfect, prietenul care nu dezamageste niciodata. Nutrea sa se contopeasca, cu natura insasi. Il preocupa momentul trecerii sale in vesnicie si-l lega strans de pamantul patriei. In poeziile atat de graitoare, Iar cand voi fi pamant, Mai am un singur dor, Nu voi mormant bogat, spera sa-si potoleasca acel clocot launtric ce l-a caracterizat, in "linistea serii", " la marginea marii".
Considera natura un aliat al poporului roman, care la nevoie intervine chiar in apararea intereselor tarii. Zugraveste cu precizia unui pictor faimos fascinantul tablou al dialogului dintre Mircea si Baiazid in Scrisoarea III:
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
Considera importanta misiunea scolii de a forma caractere, de a-i invata pe oameni sa gandeasca, sa evolueze intelectual, dar si moral. Credea in capacitatea intelectuala a semenilor sai, a tinerei generatii in special. Invatand pe de rost numirile tuturor oraselor de pe pamant si toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante si de animale, aceasta masa de cunostinte, oricat de noua ar fi pentru o inteligenta, n-o fac nici mai iubitoare de adevar, nici indemanatica de a judeca si de a distinge drept de stramb. Invatatura consista in multimea celor stiute, cultura in multilateralitatea cunostintelor, cresterea nu consista nici intr-una, nici intr-alta. Ea consista in influenta continua pe care o au lucrurile invatate asupra caracterului si in disciplinarea inteligentei. Cand aceste doua lipsesc, oricat de multe si-ar fi apropiat capul in mod mecanic, omul simte in sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil si care conduce mintea nedisciplinata la cele mai triste abateri (Opere vol. XI).
A surprins toate aspectele vietii epocii sale si nu a neglijat nicidecum spiritualitatea neamului romanesc atat de legat de biserica si aflat mereu la nevoie sub ocrotirea Maicii Domnului, careia ii adreseaza sublime versuri in poezia Rugaciune.
Considera Biserica Ortodoxa maica spirituala a neamului romanesc, care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului (Timpul, 14 august 1882).
Bogatia, complexitatea temelor atinse si puterea mesajului operei lui Eminescu fac ca el sa ramana intr-adevar poetul nepereche al neamului nostru. Cu toate acestea, ideile sale au fost adesea criticate. Nationalismul sau i-a adus in cele din urma numai necazuri, iar opera sa a fost chiar interzisa, deoarece deranja. Chiar si in zilele noastre, cand notiuni precum nationalism, patriotism, identitate sunt respinse, opera si personalitatea sa sunt puse in mod voit intr-un con de umbra. Genialitatea sa a ajuns sa fie considerata nebunie si chiar dementa. Este hilar cum el, care a militat pentru o buna si consistenta educatie, a ajuns sa fie mentionat vag sau chiar scos din manualele scolare. Un geniu, care a surprins atat de poetic genialitatea neamului sau, a ajuns aproape necunoscut in tara careia i-a dedicat intreaga sa opera. Ca el sunt multi, aruncati la gunoi, pusi si uitati pe rafturile cele din urma, acoperiti de praf si de uitare. Este de plans felul in care tratam oamenii de geniu, stalpii cei mai de seama ai culturii romanesti, cei fara de care nu am avea o limba, cei fara de care am fi astazi saraci si pierduti. Avem o cultura solida, fruntasa intre culturile lumii; ea ne defineste, ne da acea structura ADN cu care ne identificam intre popoare. Mihai Eminescu este nucleul culturii noastre, care face parte din identitatea noastra. Ca sa stim cine suntem si ce ne reprezinta, trebuie sa ne cunoastem valorile si sa le asimilam, caci pentru noi a ingaduit pronia divina sa le avem.
La inceput de an, sarbatoarea Zilei Culturii Nationale ne deschide calea pentru a reinsufleti in noi dorinta de cunoastere. Avem foarte multe de invatat de la marii oameni de cultura, care raman mereu actuali, indiferent de vremurile pe care le traim. Televiziunea si internetul au un impact puternic si de cele mai multe ori devastator asupra societatii, insa lectura unei carti, a unei poezii macar bucura sufletul, linisteste si igienizeaza mintea, stimuleaza imaginatia. 

Ancorele Romaniei de maine - oamenii, traditiile si credinta

La trecerea dintre ani obisnuim sa facem un bilant al implinirilor, al neimplinirilor, al bunelor, al relelor si pasim cu speranta in anul care vine, plini de dorinte, cu noi ganduri, cu noi aspiratii, increzatori ca va fi un an mai bun. Pentru noi romanii anul 2018 a avut o insemnatate aparte, fiind anul in care am sarbatorit implinirea a 100 de ani de la Marea Unire. Cei constienti de insemnatatea acestui lucru au gasit timp pentru a reflecta, a redescoperi si a repune pe tapet asa cum a fost istoria poporului nostru de la 1918 incoace si nu numai. Au simtit ca este o datorie si o obligatie sa rememoram evenimentele ce au condus la formarea Romaniei, cinstind eroii si martiri neamului fara de care tara nu ar fi existat. 

Pentru altii a fost un an ca oricare altul, un an in care preocuparea pentru cele materiale si-a spus iar cuvantul, un an in care s-au zbatut doar pentru interese si orgolii proprii. Indiferenta fata de tara in care te-ai nascut si te-ai format denota o lipsa grava de patriotism si de cultura, insa, dupa cum am vazut la finele anului, acestea sunt notiuni de mult uitate. Mos Craciun si magia sarbatorilor de iarna ne poarta cu gandul la toate micimile acestei lumi, numai la credinta, istoria si traditia acestui popor nu. Popularitatea mosului pare sa fi intrecut cu mult orice personalitate sonora a devenirii noastre. El e idolul generatiei tinere care nu-si cunoaste inaintasii, voievozii, domnitorii, regii, eroii, sfintii etc.
Si totusi, acest 2018 ramane cu ecou puternic in istoria romanilor prin infaptuirea unui ideal: Catedrala Nationala. Singurul lucru nou sub soarele Romaniei de la Marea Adunare Nationala ce a avut loc la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, pentru legitimarea unirii Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei. Ridicarea Catedralei Nationale este un omagiu adus celor care s-au jertfit pentru libertatea si demnitatea romanilor de atunci, de astazi si de maine. Asa si-au dorit strabunii, o tara mare, unita si prospera, in care copiii si nepotii lor sa traiasca in pace si buna intelegere. Au trecut 100 de ani si inca suntem aici, chiar daca tara nu mai e intreaga, totusi vorbim aceeasi limba si purtam in vene acelasi sange. Insa nu pentru 100 de ani a fost jertfa lor, ci pentru vesnicie, prin urmare, suntem datori sa ducem mai departe peste veacuri si generatii numele de roman. Centenarul nu este o incheiere, ci este tocmai o deschidere spre alte sute de ani de unitate, in libertate.
Odata cu trecerea in noul an, nu putem decat sa ne dorim prosperitate si pace in tarisoara noastra mica. Trebuie sa avem in minte exemplul eroilor nostri si sa dorim sa crestem in fapte de care generatiile viitoare sa pomeneasca cel putin cu aceeasi mandrie.
Pentru ca sa dainuim bine ancorati in acest spatiu primit ca mostenire de la strabuni, trebuie sa pretuim oamenii, traditiile si credinta noastra ortodoxa.
Resursa cea mai de pret sunt oamenii. Cineva spunea ca ei sunt "sarea pamantului". Si asa este, fara ei nu ar mai avea rost Romania. Ei trebuie sprijiniti sa traiasca bine, sa se dezvolte si sa iubeasca tara. Ne sperie valul de migratie ce ia din ce in ce mai mult amploare. Romanii cauta o paine mai buna in alte parti, si asta devine ingrijorator. Avem atatea resurse si e pacat ca nu le cunoastem, ca nu le pretuim, ca nu le valorificam si ca nu ne hranim din ele. Familia trebuie protejata si fortificata. Scoala trebuie sa-si recapete rolul sau firesc. Copiii au dreptul la o educatie sanatoasa, ei trebuie sa priveasca increzatori spre un viitor in tara lor. Tinerii sa aiba incredere in institutiile statului, trebuie incurajati sa munceasca aici, sa traiasca aici. Batranii trebuie ajutati sa duca o batranete decenta, fara lipsuri, tristete si multa singuratate, fara suferinta. Oamenii au nevoie de valori, de incredere si de modele pentru a ramane uniti.
Traditiile si obiceiurile noastre ne pot invata multe despre trecut, insa cel mai important e ca ne pot invata multe despre cum sa supravietuim ca neam in viitor. Avem o identitate care a prins radacini aici in pamantul romanesc, fara de care am fi ca fulgii de nea in bataia vantului. Avem atatea lucruri frumoase care ne definesc si pe care nu trebuie sa le pierdem. Satele noastre si zestrea culturala care a izvorat din batranele lor vetre ne sunt asigurari de viata cat va fi acest neam. Nu trebuie sa ne uitam datinile, portul, mestesugurile, caci sunt bogatii dospite de-a lungul a zeci de generatii. Oriunde am colinda prin tara, intalnim la tot pasul cate ceva care ne arata harnicia, priceperea, jertfelnicia si iubirea de frumos a celor de odinioara. Sunt lucruri vii care vibreaza in constiinta si-n cultura noastra, sunt un sfant si inepuizabil testament, care ne incredinteaza ca avem pentru ce sa luptam.
Si mai avem credinta ortodoxa, care a insotit neamul nostru inca de la crestinarea lumii. Nu putem separa identitatea noastra de credinta, caci s-au impletit si s-au sudat mereu. Cand au fost greu incercati, stramosii nostri s-au agatat de numele Domnului. In El s-au intarit si cu El au izbandit. Pe El l-au iubit voievozii si domnitorii nostri, ctitorind atatea biserici si manastiri. Viata spirituala a fost mereu vie pe melegurile patriei, candelele au ars neincetat si inca ard si astazi. Din crapaturile muntilor s-au nascut sfintii, pamantul a rodit moaste, sinaxarele sunt ticsite cu numele celor de un sange cu noi. Oamenii au fost mereu atasati de biserica. Acolo s-au cununat, acolo si-au botezat pruncii, acolo au invatat carte, de acolo au plecat in vesnicie. In biserica si-au spus durerile, in biserica au plans pe cei ucisi in lupte, in biserica si-au pomenit pe toti cei dragi ai lor.
Romanul este om harnic si priceput, iubitor de frumos, pastrator de traditii, e om credincios, cu frica de Dumnezeu. El este sarea spatiului romanesc, doar el ii intelege traditiile si-i cunoaste credinta.
Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem, odata cu intrarea in noul an, ca e o datorie sa ne iubim tara, semenii, traditiile si credinta pentru a putea ramane uniti si peste multe secole de acum incolo. 

La multi ani, Romania!

Poteca romaneasca

Spunea candva un parinte ca, daca vor disparea potecile dintre oameni, atunci nu va mai fi dragoste pe pamant. Si e lesne de constatat ca au cam disparut si potecile, si dragostea. Stresul cotidian nu mai permite oamenilor sa comunice fata catre fata, sa empatizeze, sa se bucure sau sa planga impreuna. Comunicarea se face la distanta, prin retele de socializare, prin raceala unui ecran luminos, incapabil sa transmita fidel emotia unei intalniri. Caldura unei imbratisari, strangerea mainii, alinarea suferintei cuiva si multe dintre starile sufletesti sunt imposibil de transmis virtual. Poteca ramane puntea de legatura intre oameni, indiferent cat de evoluati am fi, insa ea pare sa fi disparut. Astfel ura a incoltit si si-a facut culcus comod intre semeni. 

Rautatea, invidia, minciuna si fatarnicia sunt serpii care au demolat valorile lumii in care traim. S-au sters potecile care-i duceau pe oameni unul spre celalalt. Pana si satele au ramas fara poteci, iarba le-a inghitit si boschetii au crescut peste ele. Nu se mai cunosc urmele copiilor pe ulite, derdelusurile iarna au ramas pustii, nu mai intra nimeni in casele batranilor, nici ei nu-si mai parasesc curtile de cand au telefon mobil si televizor. A pierit vatra satului, nici nu i se mai stie locul, nici hora nu se mai joaca, nici flacai, nici fete nu mai sunt.
S-au sters potecile catre biserica sau cimitir. S-au stins si candelele, s-au darapanat si crucile. In goana noastra pentru dobandirea bunastarii materiale suntem prea ocupati sa mai avem timp pentru cultivarea dimensiunii spirituale. A ramas doar inevitabila poteca a ultimului drum, cu esuata si desueta promisiune Nu te vom uita niciodata!
S-au sters potecile care duc la biblioteca. Acum toate informatiile sunt doar la un clic distanta. Stim de toate, insa bacalaureatul pune din ce in ce mai multe probleme tinerilor. In secolul postmodernismului atat de tehnologizat si informatizat inca se vorbeste de analfabetism. S-au sters potecile care duc la muzee, la opera, la teatru, la filarmonica. Nu mai gustam cultura fina, ne-am pierdut rafinamentul si apetitul de cunoastere. Ne multumim cu noile si micile placeri, care de cele mai multe ori nu ne hranesc nici cultural, nici spiritual.
S-au sters potecile ce uneau Tarile Romane in urma cu 100 de ani. Fratii nu vor sa mai fie frati, nu mai trec Carpatii unii catre altii. Urmasii celor care au pierit pe fronturi au plecat care incotro, lasandu-si tara si parintii. Eroii si martirii neamului au facut poteci cu trupurile lor, si-au pus sangele in tarana ca sa scrie Romania pe harta lumii, iar copiii nostri au plecat pribegi spre orizonturi ce promit mai mult, uitand ca au aici o radacina.
Si pentru ca am ramas fara poteci, ne punem mari sperante in cateva autostrazi pe care, aparent, gonim pentru ca ne place viteza, pentru ca ne-am pierdut rabdarea, pentru ca suntem mereu grabiti. De fapt gonim sa ne uitam durerea si neputinta. Trecem repede de la o destinatie la alta, dintr-un aeroport in altul, dintr-un magazin in altul, fara sa mai privim in jur, dar nu putem sa trecem dintr-o stare chinuita intr-una de armonie, sa transformam gandurile de rautate in ganduri de bunatate, sa privim oamenii in ochi si sa le impartasim din tot sufletul nostru iubirea. Suntem tributarii neputintei noastre.
S-au sters potecile si ne-am racit unii de altii. Am pierdut contactul cu stramosii, cu semenii si cu Dumnezeu. Nu cunoastem dragostea, nu o primim si nu o recunoastem in cel de langa noi. In Anul Centenar am avut ocazia sa refacem o parte dintre potecile Romaniei de altadata si nadajduiesc sa fie doar un start pe care sa-l fructificam. Pe alocuri s-au refacut potecile catre mormintele Eroilor Neamului. Multi au simtit anul acesta sa mearga si sa aprinda o lumanare acolo unde poate un bunic isi doarme somnul cel de veci. De 1 Decembrie s-a refacut traseul spre Alba Iulia, cetatea Marii Uniri. Nu putini au fost cei care au gasit potrivit sa sarbatoreasca Ziua Nationala a Romaniei chiar acolo unde in 1918 s-a desfasurat Marea Adunare Nationala, care a legitimat unirea Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei.
S-au refacut potecile catre muzeele de istorie, catre mausoleele si monumentele inchinate eroilor, locuri in care multi au incercat sa cunoasca macar un crampei din istoria poporului nostru. Unii au luat drumul satelor in cautarea traditiilor si a portului popular, intelegand ca a fi roman inseamna ca ai o identitate si niste radacini pe care, daca nu le cunosti, nu prea stii cine esti. Altii au pornit spre Aiud, Pitesti, Sighet... pentru a intelege cata suferinta a indurat o generatie deloc indepartata de noi. O generatie chinuita crunt pentru ca a refuzat devotamentul fata de un partid ateu si lepadarea de credinta. O generatie care a dat sfinti. Si tot asa s-au refacut cateva dintre acele punti care-i leaga pe oameni unii de altii si pe toti de valorile si credinta in care s-au nascut.
Fara indoiala, cel mai rasunator si mai coagulant eveniment de la infaptuirea Romaniei Mari incoace a fost Sfintirea Altarului Catedralei Nationale, care s-a petrecut in data de 25 noiembrie 2018. Un gand pios de recunostinta fata de Eroii Neamului a adus in jurul catedralei oameni din toate colturile tarii si nu numai. O poteca simbolica ce ramane arc peste timp si liant intre generatii. Si inca mai e putina vreme din acest An Centenar in care putem reface ceea ce s-a pierdut in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, in anii de dictatura comunista, in anii de dupa revolutie, cand libertatea a fost prost inteleasa si chiar in zilele noastre, cand noi curente ideologice ne aduc in pragul nepasarii fata de familie si fata de Hristos.
Desi cu totii sarbatorim Craciunul, putini sunt cei care cunosc sensul sarbatorii. Nasterea Domnului, cel mai mare dar facut omenirii de Insusi Dumnezeu, este prilejul nostru de a ne manifesta dragostea si de a reinnoi legatura cu semenii. Acum, in prag de sarbatori, putem reface poteca spre cei uitati, spre cei singuri, spre cei abandonati, pentru a ne bucura din bucuria lor. Putem reface bunul obicei al colindatului spre a vesti tuturor Minunata Nastere a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care inaintasii nostri l-au iubit si l-au marturisit uneori chiar cu pret de sange. Putem fi chiar noi magii pe poteca spre Betleem, in cautarea luminii, iubirii si iertarii.

Catedrala Nationala - usa spre Cer

In Anul Centenar se cuvine sa cinstim fara preget memoria Eroilor Neamului care au platit pret de sange pentru scumpul lor pamant. L-au iubit si l-au respectat, l-au aparat si l-au lasat mostenire din tata in fiu, l-au muncit si l-au udat adesea, cand cu sudoare, cand cu lacrimi, cand cu sange. In pamantul patriei si-au semanat graul din care si-au hranit copiii, pentru el si-au dat viata, si in maruntaiele lui si-au gasit odihna oasele lor. Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Geneza, cap 3. 19). 

Lor le datoram faptul ca avem o tara si libertatea de care ne bucuram astazi. Catedrala Mantuirii Neamului este un simbol nascut din jertfa celor care s-au facut una cu pamantul pentru viitorul mai bun al urmasilor lor. Ca o incununare a celor 100 de ani trecuti de la Marea Unire a Principatelor Romane, zilele acestea am fost martorii unui rasunator si unic eveniment in istoria poporului roman: Sfintirea Altarului Catedralei Nationale.
Slujba de sfintire a fost oficiata de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu si Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in dimineata zilei de 25 noiembrie 2018, zi care va ramane bine intiparita in memoria zecilor de mii de romani care au participat la prima Liturghie savarsita in frumosul lacas. 

Desi multi si-au facut un obiectiv din a denigra orice actiune care are in centru biserica, evenimentele petrecute vor ramane cu siguranta peste veacuri ca adevarate acte de patriotism, de dragoste si de pretuire pentru tara noastra si a eroilor ei. Nu vor trece fara ecou aceste  binecuvantari revarsate de Sus inca o data peste poporul acesta incercat, care se incapataneaza sa reziste pastrandu-si identitatea si credinta, intr-o lume care a pierdut comunicarea cu insusi Creatorul ei. Catedrala Nationala ramane un simbol si o cununa binemeritata, care sta marturie ca generatia noastra are inca memorie si pretuieste trecutul, valorile, traditiile, cultura si credinta neamului din care s-a nascut.
Marea sarbatoare a debutat in seara de 24 noiembrie 2018, cu oficierea unei slujbe de pomenire cand s-au pus sub Sfanta Masa a Altarului Catedralei Mantuirii Neamului numele tuturor eroilor romani cunoscuti care si-au jertfit viata in Razboiul de Independenta (1877), in Razboaiele Balcanice (1913), in Primul Razboi Mondial (1916-1919) in al Doilea Razboi Mondial (1944-1945), precum si numele fauritorilor Marii Uniri de la 1918 (din cuvantul Preafericitului Parinte Patriarh Daniel).
Un bun prilej sa reflectam putin la cele 350.000 de nume care s-au scris in cartea vesniciei in numai cativa ani si sa incercam sa intelegem cam care a fost pretul platit de inaintasii nostri pentru libertatea noastra. Sa ne imaginam toate aceste victime ale razboiului adunate intr-un singur loc. Cu siguranta, Catedrala Nationala ar parea mica in comparatie cu multitudinea ramasitelor care nu sunt altceva decat fundatia Romaniei de astazi. Nu este deloc mult ceea ce s-a infaptuit. Se cuvenea sa punem caramida peste caramida din pamantul tarii pentru fiecare trup strapuns de gloante sau sfredelit de tunuri. Se cuvenea ca Sfanta Masa sub care au fost puse numele celor care poate nici mormant nu au avut sa fie realizata din cea mai fina marmura. Maruntaiele pamantului nostru au rodit la Ruschita, marmura de cea mai inalta calitate pentru a innobila Sfantul Altar al Catedralei.  

Pe altarul tarii s-au adus cele mai grele jertfe din istoria neamului nostru. Se cuvenea, prin urmare, sa aducem ca omagiu cel mai frumos iconostas al tuturor timpurilor. Realizat integral din mosaic, iconostasul infatiseaza istoria mantuirii, insa noi putem citi, daca vrem, in fiecare pietricica istoria neamului nostru. 

Pietricelele galbene ar putea fi medalii de aur pentru fiecare soldat care a luptat pe front. Cele rosii ar putea fi stropii, raurile si baltile de sange ramase in urma luptelor grele, sau ranile si plagile cioplite ca amintiri in trupurile soldatilor. Cele albastre ar putea fi lacrimile soldatilor pentru fiecare infrangere suferita, lacrimile mamelor pentru fiecare fiu plecat la oaste, lacrimile sotiilor si ale pruncilor ramasi acasa fara sprijin. Cele albe ar putea fi mormanele de oase ramase pe campurile de lupta, iar cele verzi, iarba care a crescut peste ele. Cele negre si gri ar putea fi norii de fum lasati in urma de fiecare obuz ce a sfredelit pamantul, iar cele portocalii, focul ce l-a parjolit. Cele violet ar putea fi vanataile si cangrenele in urma carora s-au amputat trupeste si sufleteste mii de oamenii... Si tot asa am putea gasi insemnatate pentru fiecare culoare care in locul tabloului unui adevarat carnagiu infatiseaza atat de frumos icoanele care indeamna la rugaciune.
Se cuvenea ca in aceasta catedrala sa rasune cel mai mare clopot si sa acopere groaza fronturilor de lupta si urletul pruncilor ramasi fara tata. Nu puteam pune o talanga agatata in cui, cand tara a vuit de jale. Era nevoie de un sunet puternic, ferm, sa adune poporul la rugaciune, caci atunci, in vremurile cele mai grele, rugaciunea l-a tinut unit si i-a dat tarie sa infrunte razboiul. Se cuvenea sa-i punem usi trainice de bronz, caci ea devine usa sper Cer. 

Se cuvenea ca toate sa fie frumoase si bune foarte, caci am dat Domnului ale Sale dintru ale Sale, nu am dat nimic de la noi si nu am facut nimic pentru noi. Sfantul si Marele Stefan nu a facut frumoasa Manastire Putna pentru el sau pentru mana de razesi pe care i-a condus in lupte. A lasat totul mostenire urmasilor, urmasilor lor... Se cuvenea sa ridicam un edificiu trainic, demn de trecut si demn de viitor, pentru ca si urmasii nostri sa ne pomeneasca si sa ne poarte in rugaciunile lor cata vreme va dainui neamul romanesc pe acest pamant.

Catedrala Mantuirii Neamului, liant intre generatii

Constata atat de frumos Ecleziastul ca toate raurile se varsa in mare, si marea tot nu se umple. Unele lucruri au firescul lor indiferent cat ne-am framanta, lucrurile chiar au firescul lor. Despre Catedrala Mantuirii Neamului, al carei Altar se va sfinti in data de 25 Noiembrie, s-a scris atat de mult si cu toate acestea inca mai e loc. As spune ca abia acum incepe sa se scrie faptic si sa prinda contur istoria unui ideal. Acum incepe anul zero despre care vor scrie generatii la rand si se vor minuna cu siguranta de intelepciunea si priceperea cu care s-a zidit cel mai de pret lacas de cult, inchinat Eroilor Neamului Romanesc. Am convingerea ca nici toate cuvintele din lume nu vor putea descrie insemnatatea de a fi contemporani acestui moment unic in istoria noastra. Nadajduim sa prinda ecou in viitor doar partea luminoasa a framantarilor care a dus la desavarsirea acestui ideal nascut in constiinta poporului nostru ortodox acum mai bine de un secol si implinit intr-un 2018 destul de agitat si lipsit de busola. 

Traversam vremuri tulburi, cu o Europa ideologizata si marcata de crize financiare, instabilitate si ateism. La ceas aniversar, cand noi romanii, celebram implinirea a 100 de ani de la unirea Tarii Romanesti cu Moldova, Transilvania, Basarabia si Bucovina, suntem atacati si loviti pe toate planurile, iar credinta si familia ne sunt puse sub semnul intrebarii. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa Romana, atat de ponegrita ea insasi, gaseste totusi resurse sa duca la bun sfarsit acest gand menit sa cinsteasca jerfa de veacuri a inaintasilor nostri. In acest timp, foarte multi dintre noi si-au pus problema banilor cheltuiti si a necesitatii acestui edificiu impozant. 

Stau uneori si ma intreb daca noi romanii am devenit foarte sensibili cand vine vorba de finante, ori suntem de-a dreptul bolnavi? Sufeream din vechime de "capra vecinului", insa se pare ca alti virusi au facut ravagii in popor de cand ne-au invadat noile ideologii si tehnologii ce stapanesc lumea de astazi. Suntem suspiciosi pana la prostie cand vine vorba de banii publici. Dracul crizelor financiare ne face zgarciti si economi pe segmentele care-i convin lui. Am fost otraviti si manipulati prin intermediul mass-media sa ne intereseze cat si cum se cheltuiesc ANUMITI bani din bugetul statului, in timp ce tara e jefuita pe toate partile de sume colosale, care pur si simplu se evapora si pentru care nimeni nu cere socoteala. Are dracul acesta cateva subiecte fierbinti care sunt reluate periodic si scoase anume la inaintare pentru a agita spiritele. Este un demon care ne gadila intr-un puct intentionat creat vulnerabil pentru a ne distrage atentia, pentru a ne invrajbi, pentru a ne dezbina, pentru a ne pune pur si simplu pe unii impotriva altora si pe toti impotriva bisericii. De fapt Biserica Ortodoxa Romana a adevenit de ceva timp Cenusareasa societatii, cosul cu gunoi si ligheanul cu laturi in care mai toata lumea isi spala mainile, dar mai ales picioarele. Terfelim imaginea Romaniei, caci s-a sters din vocabular notiunea de patriotism si am facut din Biserica un tap ispasitor care ne scapa pe noi de orice vina. Aceasta institutie e de vina ca suntem saraci, tot ea e de vina ca nu avem autostrazi, ca nu avem scoli si spitale, e de vina pentru toate relele din tara asta. Indiferent cum ar fi, imediat se creaza o legatura intre eveniment si Biserica, iar vina este transferata integral cu dovezi si argumente care au naucit poporul si l-au facut intr-adevar sa creada ca asa stau lucrurile.
Oamneni scoliti, intelectuali, oameni respectabili ai societatii noastre au ajuns sa creada, sa gandeasca si chiar sa se exprime jignitor fata de niste lucruri care nu exprima realitatea. Perceptia a fost deformata, iar valorile au fost rasturnate. Am vazut asta foarte clar la referendumul ce a avut loc cu putin timp in urma. S-a picurat cu pipeta, strop cu strop, seva ortavitoare, hranind intreaga societate, iar acum se nasc monstri cu mintea bolnava si fara pic de rusine, pentru care se pare ca nu exista antidot.
De departe cel mai fierbinte subiect al generatiei noastre, pus pe esafod si tocat bine de toate televiziunile si ziarele, este de cativa ani buni Catedrala Mantuirii Neamului, necesitatea si banii cheltuiti pentru construirea acesteia. Gandita dintr-un incept ca un simbol national inca din vremea lui Carol I, catedrala care este foarte aproape de finalizare, este cel mai batjocorit edificiu construit vreodata in Romania. Ceea ce ar fi trebuit sa fie prilej de bucurie si de mandrie nationala, a fost transformat in groapa cu gunoi a Capitalei, locul despre care s-au spus si s-au scris cele mai urate cuvinte din ultimul deceniu. Ba ca nu e unde trebuie, ba ca e prea inalta, ba ca e prea lata, ba ca e prea scumpa... si tot asa, de vreo 10 ani, se intretine un circ mediatic smintitor si josnic, dar aducator de rating. Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte, ne-o spune chiar imnul national, in timp ce noi cu ratiunea adormita ne declaram adesea liber cugetatori. Am facut dintr-un simbol o sminteala paguboasa, ne-am manjit de noroi de sus pana jos, ne-am calcat in picioare demnitatea, istoria, neamul si credinta pe care acest popor a avut-o de la crestinarea lumii incoace.
Nu intamplator Catedrala Mantuirii Neamului va avea Hramul "Inaltarea Domnului" care coincide cu Ziua Eroilor, si Hramul "Sfantul Apostol Andrei", care este crestinatorul stramosilor nostri daci, ce traiau pe aceste meleaguri in urma cu 2.000 de ani, si care este socotit ocrotitorul Romaniei. Este un ideal nascut din jerfa neamului pentru libertatea si demnitatea noastra, este un gand pios de recunostinta pentru darzenia si evlavia pe care au avut-o inaintasii nostri care au murit la propriu pentru a apara hotarul dintre Tisa si Nistru, este un simbol de unitate, menit sa spuna peste veacuri nepotilor nostri povestea frumoasa a romanilor din care se trag, a romanilor care si-au iubit cu vehementa pamantul si biserica.
Intr-un an cu asa o importanta, prin celebrarea a 100 de ani de la Unirea Principatelor Romane, avem ONOAREA de a fi contemporani cu ridicarea si sfintirea altarului celui mai mare lacas de inchinare construit vreodata de romani, iar noi nu ne mai saturam sa aruncam cu venin in zidurile lui si in institutia care a facut posibila constructia lui. Avem privilegiul de a fi binecuvantati de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, mana de otel a Bisericii Ortodoxe Romane, care a reusit in aceste vremuri potrivnice sa infaptuiasca o lucrare de o asa amploare si insemnatate. Cand multi s-au ridicat impotriva, biserica, maica spirituala a neamului romanesc, cum a numit-o Mihai Eminescu, a ramas ferma, neclintita. O realizare durabila pentru care statul, biserica si credinciosii si-au dat mana. E incununarea unui vis la care multi nici macar nu au indraznit sa viseze.
S-au dus mereu discutii despre necesitatea acestei catedrale din vremea lui Carol I pana in zilele noastre, insa lucrurile nu au prins contur. Poate ca a lipsit climatul propice, mai ales in perioada comunista, cand demolarea lacasurilor de cult era prioritatea numarul unu a regimului ateu. Poate ca au lipsit banii. Si acum au lipsit si s-au strans cu greu, dar acest lucru trebuia facut. Avem destule mall-uri, parcuri de distractie si cluburi. Trebuie sa punem in viata noastra si putina grija pentru suflet si pentru istoria acestui neam. Nu ne putem ignora trecutul si credinta, si nu putem fugi de ele, oricate autostrazi am avea. Suntem un popor pentru ca avem un trecut, pentru ca altii s-au ingrijit sa fim. Sa nu uitam sa-i pomemenim si sa nu-i necinstim. Catedrala Mantuirii Neamului nu e nicidecum un pret prea mare in comparatie cu jerfa atator generatii. Sa nu uitam ca noi cheltuim pe tutun si alcool, intr-un singur an, pretul a vreo cinci-sase catedrale. Nu cred ca moare nimeni de sete daca pune in cutia milei banii de o bere. Macar cu o caramida putem cu toti sa contribuim in semn de respect pentru neamul din care facem parte. Aceasta catedrala este a noastra, a tuturor. Ea devine capitala credintei romanesti, kilometrul zero al Romanilor de pretutindeni si punctul de intalnire dintre generatii. Este liantul dintre generatiii, mortarul care astazi leaga trecutul de viitor.
Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale, se cuvenea sa avem si noi una dupa atata amar de vreme. Pentru sarbatori nationale si religioase, pentru pomenirea celor raposati, pentru mantuirea neamului, pentru sufletele noastre obosite de goana dupa cele materiale.
Sa speram ca generatiile viitoare vor trece sub tacere truda noastra neghioaba de a-i demonstra inutilitatea. In veci sa nu fie pomenita poticneala noastra si sa nu ramanem in istorie aratati cu degetul pentru ca preferam pustiirea bisericii in detrimentul impodobirii ei.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa participam cu bucurie si cu inima curata la Sfintirea Altarului ce va avea loc in data de 25 Noiembrie si macar atunci sa avem intelepciunea vamesului de a spune: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. (Ev. Luca, cap 18)

 (Foto: Wikipedia)

Manastirea Chiajna - istorie si traditie romaneasca

Auzim discutandu-se tot mai des despre identitate europeana, valori europene, norme si standarde europene, drepturi europene, cultura europeana... etc. O lista intreaga de expresii europene, menite sa ne scoata din minte, din inimi si daca se poate chiar si din vocabular tot ce tine de identitatea, cultura, credinta si traditiile noastre romanesti. Se vorbeste despre o reanalizare a valorilor, despre redefinirea si readaptarea lor, potrivit noilor curente pe care le-am adoptat odata cu intrarea in Uniunea Europeana. 

Consider ca este importanta si benefica aderarea Romaniei la UE, insa ma tem ca pretul pierderii identitatii noastre de neam si a credintei este unul prea mare. Norocul nostru este ca avem o mostenire culturala si spirituala solida, care, daca nu o punem la gunoi, ne va ajuta sa transmitem generatiilor viitoare macar putin din ceea ce au fost romanii pe teritoriul dintre Tisa si Nistru. Nu ne lasa istoria, nu ne lasa faptele de vitejie ale inaintasilor nostri, nu ne lasa monumentele si ctitoriile lor, nu ne lasa sfintii pe care acest neam i-a rodit.
Calatorind prin tara, gasim la tot pasul cate ceva care sa ne aminteasca cine au fost stramosii nostri si care a fost credinta care i-a tinut uniti peste veacuri. Numeroase dovezi gasim chiar in Capitala. Am vizitat recent Manastirea Chiajna din cartierul Giulesti, unde am gasit un crampei de istorie, anume parca pastrat de pronia divina pentru ca noi sa intelegem de ce trebuie sa ne ingrijim de pastrarea valorilor nationale, de buna chivernisire a patrimoniului cultural si spiritual in care este imprimat ADN-ul poporului roman.
Pentru unii, biserica Manastirii Giulesti este doar o ruina, insa acest monument istoric pentru multi reprezinta un minunat loc de reculegere, de reflectie, o fila de istorie, inca o marturie a evlaviei neamului nostru de acum cateva secole. Inceputa in anul 1780 de domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti, constructia marii biserici este finalizata in anul 1790 de un alt domnitor fanariot, Nicolae Mavrogheni. O constructie impunatoare, care uimeste prin dimensiuni, dar in care din pacate nu s-a slujit niciodata. In anul 1814, manastirea a fost bombardata de turci, iar din ea a ramas doar ruina bisericii mari, pe care o putem vedea si astazi. 

S-a pus in discutie, in repetate randuri, restaurarea ei, insa abia in anul 2011 se reia vietuirea pe vechea vatra monahala, iar in anul 2012 se contruieste in imediata vecinatate o bisericuta in stil maramuresean, cu hramurile “Acoperamantul Maicii Domnului si Sfantul Cuvios Ioan Iacob Romanul”. Tot in anul 2012, noua manastire a fost binecuvantata cu odoare de mare pret: fragmente de sfinte moaste ale Sfantului Cuvios Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul si ale Sfantului Mare Mucenic Efrem cel Nou. Aceste odoare au fost asezate in biserica, iar credinciosii se pot inchina la ele ori de cate ori au nevoie de ajutorul sfintilor. Vechi si nou, istorie si traditie la un loc.
Un loc care impresioneaza si predispune la reflectie. Biserica mare - ruina care pastreaza amintirea stradaniei domnitorilor de a ctitori lacasuri de inchinare, dar si greutatile pe care acest popor le-a indurat din cauza cotropitorilor care au venit sa prade si sa distruga o tara crestina si pasnica. Bisericuta mica din lemn, construita in stil maramuresean, dovada ca romanii sunt iubitori si pastratori de traditii, este o oaza de lumina in umbra marii biserici, este un simbol al renasterii. Chiar daca aici un gand pios s-a stins cu secole in urma, locul a chemat la rugaciune. Ramane o taina cum se propaga in timp, peste generatii, acest sentiment de evlavie care a mocnit in inimile romanilor inca de la inceputurile crestinismului. Manastirea Chiajna este oglinda trecutului in prezent, este icoana a ceea ce am fost si radiografie a ceea ce suntem.
Avem o identitate de neam si o credinta pe care trebuie sa stim sa le pastram si chiar sa le valorificam daca vrem sa ne asumam in mod cinstit o identitate europeana. Nu trebuie sa uitam ca suntem intai de toate romani, ca ne-am nascut din framantatura a 2000 de ani de latinitate si romanitate si ca avem o credinta crestina care a stat la baza formarii acestui popor. Avem un nume, o identitate, o cultura, un set de valori care ne definesc. Avem o zi nationala pe care anul acesta o serbam a 100-a oara si nu e lucru putin. De aceea consider ca e oportun sa vorbim mai mult despre unitatea de credinta si de neam, rescriind in inimile noastre bucuria si mandria de a fi romani. Invatam sa fim europeni si sa ne adaptam noilor cerinte, insa nu putem sa inaintam in afara identitatii noastre de neam.

Neamul, liliecii si dovlecii

In timp ce cativa istorici si oameni de cultura trudesc pentru a scoate la lumina evenimente si oameni care au pus umarul activ la infaptuirea Marii Uniri a Principatelor Romane, lumea urmeaza cursul ei firesc intr-o indiferenta si adormire parca fara precedent. Fiecare are ritmul lui, grijile lui care-i rapesc tot timpul si energia. Fiecare e important in locul pe care-l ocupa si nu are timp sa priveasca la trecut. Sunt atat de multe lucruri noi de invatat, incat trecutul depasit si prafuit nu mai are loc in vietile noastre. 

Abia putem sa mai tinem pasul cu noile tehnologii si ideologii, asa ca... timpul e mult prea scurt pentru a mai fi irosit pentru notiuni ca: identitate, neam, traditii strabune, origini... intr-un cuvant istoria si identitatea poporului roman. In Anul Centenar se pare ca nu avem timp pentru a reflecta asupra inchegarii acestui popor din care noi cei de astazi ne tragem. Ce rost mai are sa demonstram ca avem stramosi pe aceste meleaguri de mai bine de 2.000 de ani, cand nu putem reflecta la cele intamplate in ultimii 100 de ani, nu intelegem ce s-a intamplat cu noi nici in ultimii 29 de ani de la revolutie incoace? Vremurile s-au schimbat.
Am progresat, am evoluat, ne-am scuturat de praful de la tara cand ne-am facut oraseni si ne purtam de parca ne-au crescut aripi. Uitandu-ma in jur, constat ca intr-adevar ne-au crescut aripi, dar nu de inger, ci de liliac. Sarbatorile recent importate din Occident ne-au umplut magazinele, casele si vietile de lilieci, vrajitoare pe cozi de matura, dovleci si scheleti. Ne bucuram de noile traditii morbide si ne invatam copiii sa creasca in spiritul lor macabru. O maimutareala in toata regula, la care toata lumea se supune fara rezerve. Ii educam pe copii si-i invatam exact cum ne dicteaza societatea. Ne-am predat cu totul pentru ca sa intram in atmosfera sarbatorii cu strigoi si vrajitoare. Pe parcursul intregului an dam iama in magazine dupa fel de fel accesorii si decoratiuni care ne trimit la tema diverselor sarbatori care mai de care mai kitschoase.
Inimioare, martisoare, talismane, iepurasi, vrajitoare, mosi craciuni, globulete, artificii, plus delicii culinare de sezon, care intregesc, chipurile, spiritul sarbatorii. De fapt, nici o sarbatoare nu trece cu vederea satisfacerea lacomiei pantecelui. Suntem castigati trup si suflet de acest miraj al lumii care incepe sa semene a carnaval. In timp ce noi mancam bine, ne simtim bine si ne distram si mai bine, se stinge neamul, se pierd ingropati in uitare eroii si mor datinile strabune. In timp ce aprindem lumini de sarbatori, se sting ultimele candele la capataiele batranilor nostri. Marketingul nu ne ia doar banii din buzunare in schimbul unei asa-zise distractii, ci ne fura la propriu istoria si identitatea care s-a cladit in sute de ani de existenta pe acest pamant. Ne-am adaptat atat de rapid, incat ai putea avea senzatia ca aceste sarbatori s-au nascut in sanul neamului nostru.
Copiii vor ajunge sa creada asa din moment ce familia, gradinita, scoala le promoveaza fara retinere, neamintind de alte sarbatori si traditii specifice culturii si credintei noastre stramosesti. Acum se nasc generatii cu o identitate fara radacini, fara fundament, plutind in deriva pe nisipuri miscatoare. Aceasta identitate noua este total straina de tara si de neam. Ar trebui sa fim cu bagare de seama si sa reflectam mai mult asupra valorilor de care le transmitem pruncilor nostri. E buna si distractia, insa nu trebuie depasita masura si nu trebuie pervertita insemnatatea sarbatorilor. Ar fi pacat de toata jerfa si stradania celor care au crezut in infaptuirea Marii Uniri. Avem datoria sa nu lasam neamul sa se stinga si sa-i ajutam pe copii sa inteleaga ca avem in istoria noastra foarte multe evenimente si multi oameni de care pot fi mandri si pe care-i pot avea ca model. Sa-i invatam lucrurile cu adevarat importante. Sa-i ajutam sa vada si dincolo de lilieci si dovleci. 

Intelegerea si iubirea, pacea si linistea - virtutile familiei crestine

Intelegerea si iubirea, pacea si linistea, virtutile familiei crestine, se regasesc si in perceptele filosofice care au stat la baza principiilor de drept ale societatii antice. Istoria sta marturie ca in lipsa acestora nimic nu dainuieste in timp. Ele sunt liantul fara de care viata insasi ar fi imposibila. Intreaga societate se bazeaza pe ele, insa, pentru a se regasi in societate, acestea se cultiva si se cresc mai ales in cadrul familiei crestine.

Familia intemeiata prin casatoria la Starea Civila se desavarseste in Biserica prin oficierea Tainei Sfintei Cununii. Ea se supune legilor societatii, respectand drepturile si indatoririle prevazute in constitutia statului, urmarind a respecta totodata canoanele Bisericii. Evanghelia ne incredinteaza despre semnificatia acestei legaturi astfel: Dar de la inceputul fapturii, barbat si femeie i-a facut Dumnezeu. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa. Si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu mai desparta (Ev. Marcu cap. 10 versetele 6-9).
Legatura savarsita prin Taina Sfintei Cunuii este una puternica, deoarece are binecuvantarea lui Dumnezeu, iar rugaciunile si binecuvantarile preotilor pecetluiesc intelegerea convietuirii impreuna. Indiferent de starea materiala sau de pozitia in societate, climatul familial armonios este vital pentru dainuirea in timp a "trupului" ce s-a realizat prin unirea intre un barbat si o femeie. Toate sunt insa posibile atunci cand se doreste dobandirea bunavointei lui Dumnezeu, care intareste casele crestinilor.
Noile ideologii propun insa un alt concept de familie. Ele ingroapa familia traditionala, de parca omenirea de la creatie incoace a trait gresit. Se induce tot mai des ideea de reeducare a populatiei care considera familia traditionala ceva firesc, sanatos si fundamental intr-o societate normala. Dar cum definim normalul, cum il intelegem si cum ne raportam la el? Asistam la o redefinire a normalului pe care-l stim si pe care l-am mostenit de la generatiile anterioare.
Asistam la o redefinire a valorilor si a tuturor conceptelor pe care omenirea a functionat milenii la rand. Si nu in ultimul rand asistam la decrestinarea lumii. Se induce ideea ca viata insasi trebuie revizuita si adaptata noilor mode si cerinte. Oare nu este doar un mod perfid de a ne face robii activi ai unor noi ideologii de pe urma carora cativa se imbogatesc si prospera, in timp ce noi devenim mase de manevra usor de controlat? Ce este gresit la familia traditionala romaneasca? De ce trebuie cu orice pret ea distrusa, inabusita si mai cu seama despartita de Biserica? De ce parintii nu-si mai pot educa pruncii in sanul familiei, dupa valorile morale si crestine pe care romanii le au de milenii?
Daca am avea ca reper invataturile Sfintei Scripturi, am sti ce inseamna familia si care este rolul ei firesc. Daca am accepta macar ideea ca suntem creatie divina si ca viata trebuie traita doar raportandu-ne la Dumnezeu Creatorul nostru, atunci lumea nu ar mai fi un babilon de idei proprii si vointe care mai de care mai paguboase. Si iarasi Evanghelia ne zice: Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul! (Facere 27, 28)  Noi nu mai avem ca ideal sfintenia, de aceea ne-am imbolnavit. Suntem debusolati caci Hristos nu mai este pentru noi model. Ne-a invatat sa traim in intelegere si iubire, pace si liniste, a binecuvantat familia la Nunta din Cana Galileei si ne-a povatuit cum sa ne crestem pruncii tintind Imparatia cea cereasca.
Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu. (Ev. Marcu, cap 10, verset 14). Sfanta Scriptura este plina de invataminte, din care am putea intelege rostul nostru pe acest pamant, insa traim intr-o lume guvernata de digital, intr-o lume guvernata de artificial, si cel mai mult doare ca lumea noastra este guvernata de nepasare, de lipsa de iubire, de irascibilitate, de neintelegere, de anxietate. Toate aceste lucruri afecteaza familia si o dezbina. O fac instabila. Adesea, dragostea dintre barbat si femeie se clatina, iar cand aceasta se clatina, copiii resimt cel mai mult si inmagazineaza frustrari, complexe, temeri... etc. Copiii sunt viitorul acestei lumi, iar daca ei nu primesc in familie mesaje sanatoase si afectiune, intreaga lume se va clatina curand. Atunci cand sunt cultivate in cadrul familiei intelegerea si iubirea, pacea si linistea, automat aceste virtuti se vor propaga si in exterior, iar intreaga societate va beneficia de un climat armonios. Referendumul pentru familie ne cheama sa aparam viata. Ne cheama sa aparam familia traditionala, fireasca si crestina, ne cheama si ne indeamna sa cultivam in modul cel mai natural intelegerea si iubirea, pacea si linistea.

Referendumul pentru familie, proba unitatii in anul Centenar

Dupa ani de framantari si dezbateri pro si contra, s-a decis ca in  6 si 7 octombrie 2018 vocea Romanilor sa fie in sfarsit ascultata. Referendumul pentru familie s-a nascut din initiativa cetateneasca de modificare a articolului 48 din Constitutia Romaniei. Definitia intemeierii familiei prin casatorie prevazuta in articolul 48 din Constitutie se modifica astfel: Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre un barbat si o femeie, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.  

Prin Referendumul organizat, parca providential chiar in anul Centenar, suntem chemati sa dam dovada, asa cum au facut inaintasii nostri in urma cu 100 de ani, ca suntem uniti, ca avem aceeasi credinta si ca inca mai suntem un neam. Ei au infaptuit Unirea Principatelor Romane, iar noi nu trebuie sa ne facem vinovati de dezbinarea tarii si a neamului. Indiferent unde ne-am afla pe fata pamantului, sau chiar din maruntaiele lui, trebuie sa stigam precum odinioara striga si Andrei Ciurunga din temnitele comuniste:
La ora cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
- Nu-s vinovat fata de tara mea.
Mai marii nostri se fac adesea vinovati ca importa ideologii straine menite sa nasca monstrii, accepta conventii semnate in secret de lideri cu interese meschine, fara sa se gandeasca la consecinte, vand tara la propriu invitand si facilitand strainilor sa se infrupte din resursele ei, negandindu-se ca atunci cand se vor termina, vom ajunge cersetori la poarta Europei, neavand cu ce sa ne mai crestem copiii. Noi, cei mai mici, la randul nostru ne facem vinovati de dezbinare, de risipa, de lipsa de nationalism si cumpatare. Ne-am institutionalizat copiii, lasandu-i in grija statului cand am inceput sa vanam cariere de succes in multinationale, am lasat copiii in grija rudelor si am plecat sa muncim pamanturile altora, cumparam doar produse din import, ca sunt mai frumoase si tin mai mult, lasandu-i pe ai nostri sa moara de foame. Stimulam turismul din toate colturile lumii, in timp ce statiunile noastre sunt in paragina. Am furat albiile raurilor pentru vilele noastre de vacanta, am lasat lana oilor ca sa ne imbracam in plastic, am inlocuit fasolea cu trufe, merele cu avocado, carasul cu somonul si importam paine congelata, fara sa ne pese ca prin fiecare gest pe care-l facem ne indepartam de valorile si traditiile romanesti. Suntem vinovati ca am lasat industria sa moara si ca am lasat pamantul sa fie exploatat de straini. Am ajuns piata de desfacere pentru produse Europene de mana a doua si ne credem moderni, independenti si liberi, cand de fapt suntem doar niste marionete usor de manipulat. Liderii lumii ne-au cucerit teritoriul, ne-au invadat pietele, ne-au subjugat societatea, iar acum vor sa cucereasca si ultima reduta: familia. Eram controlati din toate partile, doar in sanul familiei mai aveam pe ici, pe dincolo un gram de intimitate. Vor sa ne-o ia si pe aceasta, pentru ca sa fim total descoperiti si vulnerabili. Trebuie sa aratam ca Romanii au respect pentru familie, ca inteleg si ca se raporteaza corect si responsabil la nevoile ei, ca familia este acea celula de baza a societatii, care asigura si intretine bunul mers al vietii. Modificarea Constitutiei nu-i pune in primejdie pe ceilalti cetateni, ci doar protejeaza o valoare fundamentala care sta la baza existentei noastre ca neam. Istoria noastra din vremea Dacilor atesta intemeierea familiei prin casatoria dintre un barbat si o femeie. Asa s-a pomenit la noi. Nunta la Romani e o taina care-l asaza pe om intr-o relatie fireasca cu Dumnezeu. Taranul roman nu spunea ca se casatoreste. Nu hartia de la primarie statea la temelia casei lui, ci Hristos care-i binecuvanta nunta asa cum a facut acum aproape 2.000 de ani la Cana Galilei. El facea nunta la biserica cu muierea sa, jucau pana dimineata in sat cu toate rudele si cunoscutii, iar apoi mergea acasa si in cativa ani umpleau batatura de copii.
Ai nostri au trait simplu, dar uniti si cu respect pentru familie, pentru batrani, pentru toate generatiile de dinaintea lor care le-au lasat datinile si obiceiurile ca adevarate testamente ce nu trebuie sa moara nicicand.
Nu trebuie sa fie rusine ca suntem traditionalisti, caci nu am furat obiceiurile si traditiile nimanui, ci din contra trebuie sa respectam vatra satului in care s-a plamadit identitatea noastra. Si iarasi imi amintesc vorba poetului:
Nu-s vinovat ca-mi place sa se prinda
rotunda ca o tara hora-n prag,
sau c-am primit colindatori in tinda,
cum din bunic in tata ne-a fost drag.
Intr-adevar am evoluat, ne-am emancipat, femeia si-a castigat si ea drepturi egale cu ale barbatului (prevazute in Constitutie), nu o mai tine nimeni la cratita si nu o mai judeca nimeni ca nu naste 10-12 copii, insa cu toata evolutia, firescul a ramas firesc: casatoria se refera tot la legatura dintre un barbat si o femeie. Ei nu sunt rivali in societate, nu-si ravnesc rolurile si natura. Fiecare are menirea lui, asa cum a fost creat de Dumnezeu, barbat si femeie, si impreuna cresc, educa si pregatesc pentru viata copiii.
Noi nu avem de ce sa dam socoteala nimanui pentru ca ne simtim Romani si intelegem asta in modul in care numai noi putem intelege.
Nu avem nevoie sa ne invete cineva cum sa simtim, cum sa gandim, avem algoritmii proprii dupa care traim in propria noastra tara. Noi avem o tara, avem o glie, avem un fel de a fi pe care multi nu l-au inteles si pe care multi pradatori l-au subestimat dea lungul istoriei, deoarece au subestimat puterea lui Dumnezeu sub ocrotirea caruia acest popor a stat mereu.
Pamantul meu, cum spune si-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
Si cati prin veacuri au venit sa-l prade
il simt si-acum pe piept cat e de greu.
Referendumul din 6, 7 octombrie ne cheama sa fim uniti si sa spunem lucrurilor pe nume. Dorim modificarea Constitutiei, iar cei ce ne conduc trebuie sa ne auda. Vocea poporului nu poate fi ignorata de cei pe care, culmea,... poporul i-a votat. Pretuim familia si ne luptam pentru viitorul copiilor nostri. Trebuie sa le lasam mostenire o tara unita cu o Constitutie sanatoasa, cu legi, principii si valori morale de care sa fie mandri peste veacuri. Poate intr-o zi isi vor aminti cu mandrie de strabunicii care au votat pentru modificarea Constitutiei in anul 2018.
Sa avem curajul lui Andrei Ciurunga, pentru tara, pentru copii si pentru viitor:
Dac-am strigat ca haitele ne fura
adancul, codrii, cerul, stea cu stea,
Si sfanta noastra paine de la gura -
nu-s vinovat fata de tara mea.
Referendumul pentru familie este proba unitatii in anul Centenar. A sosit momentul si este unul istoric sa demonstram ca suntem uniti pentru tara, uniti pentru familie.
Este prima initiativa cetateneasca de la Revolutie incoace si cu siguranta nu ramane fara ecou in istoria Romanilor care inca se mai scrie.

Vino Gheorghe, vino Ioane!

Ne uitam in jur la implinirea a 100 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Regatul Romaniei si putem vedea fara prea mari eforturi ca am ramas din ce in ce mai putini. Tara se rupe in bucati pe zi ce trece. Au rontait-o sacalii pentru a-si satura pantecele lor lacome. Le-a trebuit pamantul, ca era bogat si rodnic, le-a trebuit padurea, ca avea lemn bun, le-au trebuit toate resursele, ca erau din belsug, le-au trebuit oamenii, ca erau muncitori, inca le mai trebuie aurul, gazele naturale si porcii! Cine stie ce urmeaza? Constatam ca le trebuie copiii nostri pentru ca sa-i dreseze pentru un viitor asa-zis mai bun si cu mai multe drepturi. 
Cand ne uitam insa la trecut, vedem ca in urma cu 100 de ani lucrurile nu au fost gandite sa fie asa. Nu pentru acest prezent au luptat cei care au infaptuit si si-au dorit unirea. Si nu ma refer numai la clasa politica a acelor vremuri, ci si la oamenii simpli, la taranii obisnuiti care ravneau la un trai mai bun in tara lor. La Gheorghe si Ion care munceau pamantul din tata in fiu. Taranul roman a fost intotdeauna legat de glie, a fost frate cu codrul, a iubit pamantul pe care l-a arat si semanat si din rodul caruia si-a hranit fiii, nepotii, stranepotii si toate generatiile pana la noi. Oamenii si-au dorit unitate, pace, liniste in tara lor. Nu au ravnit bogatiile altora si nu s-au dat inapoi de la munca niciodata, insa nu prea au fost luati in seama oricat s-au implicat. Interesele boierimii si ale clasei politice nu s-au intalnit cu interesele lor. Uneori au fost paralele, alteori chiar mai rau. 
Marele nostru povestitor Ion Creanga surprinde atat de bine acest aspect in sugestiva capodopera literara Mos Ion Roata si Unirea. Aceasta nu e doar o povestire pentru copii, ci este o radiografie cat se poate de reala a societatii acelei vremi. Ion Roata nu este un taran inventat, ci este un taran autentic, care pentru meritele sale a ajuns  deputat in Divanul Ad-hoc. A sustinul Unirea Principatelor sperand ca o tara condusa cu dreptate prospera in timp. Mos Ion Roata a inteles ca diferenta dintre paturile politice o face munca. In timp ce taranii trudesc campul, boierii conduc interesele tarii, insa idealul ar fi fost sa nu le conduca doar in interes personal. Drept ar fi fost ca toata lumea sa munceasca cinstit acolo unde i-a fost randuit si tara ar fi prosperat si toti ar fi trait mai bine. Ar fi trait mai bine si amaratul acela care din primavara pana in toamna a stat pe camp. 
Zicea Mos Ion - Da, cucoane, sa nu va fie cu suparare, dar de la vorba si pana la fapta este mare deosebire. Dumnevoastra, ca fiecare boier, numai ne-ati poruncit sa aducem bolovanul, dar n-ati pus umarul impreuna cu noi la adus, cum ne spuneati dinioarea, ca de-acum toti au sa ieie parte la sarcini: de la vladica pana la opinca. Bine-ar fi dac-ar fi asa, cucoane, ca la razboiu inapoi si la pomana navala, parca nu prea vine la socoteala... Iar de la bolovanul dumneavoastra am inteles asa: ca pana acum noi, taranii, am dus fiecare cate-o peatra mai mare sau mai mica pe umere; insa acum suntem chemati a purta impreuna tot noi opinca, o stanca pe umerele noastre. Sa dea Domnul, cucoane, sa fie altfel, ca mie unuia nu mi-a parea rau. Bietul Mos Ion, daca ar trai macar o zi in societatea actuala sa vada cum au evoluat lucrurile, s-ar intoarce fugind in mormant si s-ar acoperi cu bolovanii cei mai mari pentru ca nimeni niciodata sa nu-l mai gaseasca. 
Tot cam din acele vremuri in care se framanta intens aluatul Marii Uniri istoria aminteste un alt taran roman care a luptat pentru independenta romanilor din Transilvania, Gheorghe Cartan, cunoscut noua ca Badea Cartan. Acest taran a luptat pentru Unirea fratilor transilvaneni cu cei din Vechiul Regat, distribuind carti romanesti, trecute clandestin peste munti cu traista. Iubea istoria poporului roman, pe care a invatat-o de la oamenii de cultura din Bucuresti. Mai mult decat atat, a mers in mai multe tari pentru a cunoaste pe stramosii poporului roman. A mers pe jos pana la Roma, nu ca sa vada Italia si sa-i viziteze muzeele, ci ca sa vada Columna lui Traian pe care sunt reprezentati stramosii nostri daci. Ziarele din Roma au scris: Un dac a coborat de pe Columna: cu plete, cu camasa si cusma, cu itari si cu opinci. 
A calatorit in multe tari, insa nimic nu l-a impresionat si nu l-a oprit acolo. Nici nu ar fi avut cum. A plecat in cautarea radacinilor stramosesti, dorea sa vada cum sunt perceputi de straini si ce urme au lasat in istorie stramosii nostri. Nu a plecat pentru un trai mai comod in alta parte, ci a plecat pentru a intelege mai bine de ce stramosii nostri au luptat cu inversunare pentru apararea pamantului din care si-au tras seva. Seva ce se transmite din generatie in generatie si da identitate unui neam. Un Gheorghe de la oi, arestat pentru ca a dorit sa faca negot cu carti romanesti, s-a stins din viata cu putin timp inainte sa-si vada visul implinit: Marea Unire de la 1918. Si cine stie cati Gheorghe si cati Ioni nu s-or fi stins mistuiti de gandul Uniri fratilor romani? Ceva mai tarziu, dupa Marea Unire, intemnitatul si pe nedrept umilitul Radu Gyr striga catre cei carora jugul comunist le sufoca grumajii: Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!Si-i indemna, caci mai era speranta ca si cei simpli sa se bucure de libertate, de pamantul acesta bogat si de cerul de deasupra instelat. 
Nu pentru-o lopata de rumena paine,/ nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ ci pentru vazduhul tau liber de maine,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!/ Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,/ pentru cantecul tau tintuit in piroane,/ pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si au trecut anii, cu bune si cu rele, iar astazi ne gasim parca mai rai si mai dezbinati ca niciodata. Multi Gheorghe si multi Ioni au plecat pe meleaguri straine, sa manance o paine mai buna, sa-si creasca fiii acolo, sa uite cu desavarsire de pamantul parintilor si bunicilor lor. Au plecat fiii taranilor, cum pleaca pasarile calatoare, stoluri, stoluri... si nu mai vin acasa. Nu mai arde in ei dragoatea de tara, si-au retezat radacinile si s-au dus departe. Doare gandul ca se destrama tara, ca se imputineaza fiii ei. Doare gandul ca nici cei ramasi nu mai pun rezistenta in fata noilor razboaie ce ne cotropesc si ce ne-a mai ramas. Acelasi Radu Gyr, cu aceeasi intuitie disperata si trista, ne lansa un Indemn la lupta inca din vremea cand abia incepea declinul: Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici ranile din piept nu dor,/ Cum dor acele brate slute/ Care sa lupte nu mai vor. 
In Anul Centenar, ne gasim saraci, ne gasim putini, ne gasim furati si manipulati mai mult ca niciodata. Ne gasim cu bratele amputate, cu gaturile sufocate si cu inimile golite de orice simtamant patriotic. Unde sunt patriotii de altadata, unde sunt eroii, unde sunt valorile si traditiile neamului? Satele sunt pustii, pamantul e exploatat de straini, iar la oras oamenii sunt bulversati si stresati de un guvern care serveste interesele altora. Doar in tinda bisericii cu ghenunchii slabanogiti si cu o lumanare tremuranda in mainile sbarcite mai vezi cate o mama suspinand soptit o rugaciune pentru fiii ei: vino Gheorghe, vino Ioane! 

Sfantul Cuvios Pafnutie - mutenia scara spre Cer

Suntem cu precadere vocali. Ne place sa ne auzim, trebuie cu orice pret sa ne dam cu parerea, avem mereu o opinie legata de orice, vorbim intruna cu rost sau fara rost. De cand ne trezim dimineata si pana tarziu noaptea. Tacerea este de neconceput in societatea actuala, in care individul trebuie sa se auda cat mai clar. Este o rusine sa nu poti vorbi, sa fii timid sau introvertit, de aceea societatea a inventat diverse formule prin care oricine poate invinge teama de a vorbi in public. Cursurile de public speaking par a fi solutia ideala pentru cineva cu trac, nascand peste noapte vorbitori de performanta, antrenati sa vorbeasca. 

Sunt perfectionate abilitatile de prezentare a discursului in public. Conectarea cu publicul, indiferent de cat este acesta de numeros, este foarte importanta; vitala chiar pentru cei care urmaresc un profit. Oamenii de succes vorbesc in public fara emotii, unde mai pui ca mai trebuie sa ai si o dictie buna. Discursul trebuie sa cucereasca si sa convinga. Oratoria - arta de a tine un discurs - nu este insa la indemana oricui, deoarece uneori limbajul ramane de lemn oricat de coafat ar fi. Adesea, discursul nu transmite, e gol de continut. Se acorda, de asemenea, o mare importanta pentru sudarea cat mai armonioasa a limbajului verbal de cel nonverbal. 

Aproape orice domeniu si-a dezvoltat propriul limbaj de specialitate. Termeni si expresii precise caracterizeaza diverse domenii de activitate. Tacerea nu mai este de aur, asa cum era considerata odinioara, nu mai este o virtute, iar mutenia innascuta este considerata un handicap grav si foarte dificil de acceptat in societate. Oamenii multi sunt exclusi din anumite domenii de activitate pentru ca nu vorbesc sau pentru ca au vreun defect de vorbire.
Cu toate acestea, vedem atunci cand ne raportam la Dumnezeu ca lucrurile stau cu totul diferit. Toti sfintii parinti iubeau atat de mult tacerea, incat multi dintre ei renuntau sa vorbeasca perioade mai lungi de timp. Tacerea permite o mai buna interiorizare, o mai buna reflectare catre ceea ce esti si raportul in care te afli fata de Dumnezeu. De asemenea, permite o mai buna concentrare la rugaciune si implicit o mai buna comunicare pe verticala. Cand esti vocal, imprastiat si risipit in idei, nu poti ajunge la acea stare de rugaciune care intr-adevar sa strapunga Cerul. Sfantul Varsanufie de la Optina spunea astfel: Din tacere se naste linistea, iar din liniste, rugaciunea.
Pentru noi, pilda cea mai graitoare in acest sens este Parvu Mutu Zugravul, adica Sfantul Cuvios Pafnutie, pe care il gasim in calendar la data de 7 august. Sfantul Cuvios Pafnutie, cel mai de seama pictor bisericesc si iconar roman, ne invata ca exista o fericire in tacere, o fericire care inalta, care te pune in legatura cu Dumnezeu. Analizand viata sfantului si mostenirea pe care acesta a lasat-o neamului nostru, am putea spune asa: Fericiti cei ce tac, caci aceea au aflat scara care duce la Cer!
S-a nascut in jurul anului 1657, fiind fiu de preot, originar din Campulung Muscel, avand numele de Parvu Parvescu. Familia sa a trecut printr-o cumplita incercare. Sotia si cinci copii ai preotului Ioan au trecut la Domnul. Parintele Ioan a inteles ca Dumnezeu il cheama catre ceva mai inalt si s-a calugarit, intrand in obstea de la Manastirea Negru Voda, impreuna cu singurul fiu care-i ramasese. Micutul Parvu deprinde in manastire mestesugul picturii. La 18 ani pleaca in Bucovina sa invete mai bine meseria de zugrav. La 24 de ani devine pictor de curte al boierilor Vladescu. Picteaza manastirile Aninoasa si Negru Voda, iar pentru talentul sau deosebit ajunge sa lucreze pentru boierii Cantacuzini in 1678, pentru care picteaza mai multe edificii. Apoi ajunge sa lucreze si pentru Domnitorul Martir Constantin Brancoveanu, pictand Manastirea Mamu si Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitorii brancovenesti.
Este foarte cunoscut pentru pictarea frescelor, insa Parvu a pictat si icoane pe lemn. Icoana Sfintei Treimi este cea mai cunoscuta si o putem vedea la Manastirea Sinaia. Se pare ca a avut ca model icoana Sfintei Treimi a Sfantului iconar rus Andrei Rubliov. A primit pseudonimul de "Mutu" pentru ca picta cu post si rugaciune, fara sa manance si fara sa vorbeasca. Mutenia sa nu era un handicap, ci o alegere pentru a gusta plinatatea harului lui Dumnezeu, care ajunge astazi pana la noi cei care admiram frescele si icoanele sale.
A lucrat inlautrul lui in rugaciune, iar lumea l-a vazut si l-a numit dupa mutenia sa, insa rugaciunea a vazut-o numai Dumnezeu, Care l-a numarat printre casnicii sai. S-a facut prin tacere templu al Duhului Sfant, pictand sub directa Sa indrumare. Parvu a infiintat o scoala de zugravie cu specific national, unde multi ucenici au deprins mestesugul si i-au urmat.
Parvu Mutu a fost intai de toate un om obisnuit, dar care, traind smerit si in permanenta raportare la Dumnezeu, a ajuns sa guste dulceata Raiului. S-a casatorit si a avut doi fii, insa la randul sau a ramas vaduv. Se calugareste, dupa un pelerinaj la Locurile Sfinte, impreuna cu fiu cel mic, sub numele de Pafnutie si Gherasim, la Manastirea Margineni, pe care a si pictat-o. Dupa moartea fiului, monahul Pafnutie se retrage la Robaia, unde primeste schima mare. In anul1735, Schimnicul Pafnutie se muta la Domnul. Este considerat parintele iconarilor din tara noastra. Pictura pastrata si restaurata la Filipestii de Padure (ctitorie Cantacuzina) uimeste prin frumusete si bogatia de portrete. O frumusetea ce te face sa taci. Ramai mut vazand suita de sfinti si scene biblice, dar mai cu seama impresioneaza cele 55 de portrete ale intregului neam al Cantacuzinilor. Cata aplecare spre detaliu, cata complexitate. Aici se gaseste si un autoportret al pictorului. Un alt autoportret al pictorului a fost gasit la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bordesti. Acesta a fost extras de pe peretii bisericii si este pastrat pana astazi la Muzeul de Arta al Romaniei. A pictat un numar mare de biserici, printre care si Cotroceni, Magureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Coltea, insa in multe dintre ele frescele au fost distruse in totalitate, pierzandu-se astfel valoroasa truda a zugravului.
Hotararea ca Parvu Mutu Zugravul sa fie trecut in randul sfintilor a fost luata de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 2017. Proclamarea canonizarii a avut loc in acelasi an, la Manastirea Robaia. Este praznuit in data de 7 august, iar numele inscris in sinaxar este Sfantul Cuvios Pafnutie – Parvu Zugravul. Vedem ca numarul celor care se bucura de proslavirea Domnului este in continua crestere, Biserica Ortodoxa odraslind sfinti an de an, de aceea cultul sfintilor este ceva firesc si natural in Ortodoxie. Fie ca au marturisit credinta prin misiunea in sanul bisericii si a comunitatilor din care au facut parte, fie ca au indurat martiriu sau chiar moarte muceniceasca, fie ca au luminat cu invatatura lor prin cuvant rostit sau scris, fie ca au marturisit cuvantul lui Dumnezeu prin pictura imbogatind patrimoniul cultural bisricesc, fie ca au fost oameni simpli si smeriti in slujba semenilor, sfintii sunt in egala masura pretuiti si iubiti in Ortodoxie. Fiecare sfant ne invata cate ceva. Sfantul Cuvios Pafnutie ne invata ca tacerea este placuta lui Dumnezeu si poate fi scara catre Cer. Tacerea intru cunostinta este maica a rugaciunii, chemarea inapoi a robiei, pazirea focului, cercetatoare a gandurilor, straja catre vrajmasi, a plansului temnita, prietena a lacrimilor, lucratoare de pomenirea mortii, zugravitoare a muncii, iscoditoare a judecatii, slujitoare a mahnirii, dusmana a indraznelii, sotie a linistii, impotriva-luptatoare a iubirii de invatatura, adaugare a cunostintei, ziditoare a vederilor, sporire nearatata, suire tainuita (Scara - Cuvantul al unsprezecelea).