Pe vremuri era o rușine, o tragedie să lucrezi la carieră. O adevărată tortură, sclavie în toată regula. Astăzi dacă lucrezi 10-12 ore pe zi se cheamă că ești „om de carieră”, adică ești împlinit, realizat. Ai un statut, pentru care mulți te invidiază.
În trecut dacă nu făceai mai nimic toată ziua te numeai leneș sau puturos. Astăzi te numești sedentar. Trebuie să recunoaștem că sună mai bine…
Am evoluat în toate, ne comportăm civilizat, avem un limbaj ales, avem maniere, etică. Suntem educați, oameni cu caracter, specializați în foarte multe domenii. Am renunțat la multe dintre obiceiurile de odinioară, bucurându-ne azi de confort și acces la informație. Toate s-au îmbunătățit, am dobândit multe. Plătim însă un preț pentru toate aceste bucurii, fără ca măcar să conștientizăm. Am pierdut respectul pentru familie, pentru ceilalți și pentru viață. Dacă în trecut o familie numeroasă era o mândrie, astăzi e o ciudățenie. Familia nu mai este prim planul existenței noastre. Rar mai întâlnești familii cu mulți copii. Azi totul se rezumă la unul, poate doi copii, la care se adaugă câteva avorturi. Ne-am obișnuit să trăim fără copii, stilul de viață modern nu favorizează familia, nu prea mai avem cultura vieții. În 1905, doar în Țara Românească se înregistrau 248.000 de nașteri la o populație de 6,5 milioane. În anul 2013, statistica e nemiloasă: 180.000 de nașteri la o populație de 20 milioane! Nu este de mirare că suntem țara cu cele mai multe avorturi din Uniunea Europeană. Mergem pe stradă împrăștiind arome dulci, suntem bine îmbrăcați, civilizați și amabili, cetățeni europeni cu drepturi, însă ce se ascunde în spatele acestor măști frumos ambalate? Câte crime și orori? Dispunem de suflete, propovăduind cultura morții. În România se înregistrează ZILNIC 400 de avorturi. 400 de copii uciși în pântece, fără putere să strige după o zi de naștere, fără să aibă șansa de a rosti cuvântul „mama”. Risipim vieți răspândind moarte.
Când din ce în ce mai multe cupluri se confruntă cu problema infertilității, neputând aduce pe lume copii, alții îi aruncă la gunoi pe bandă rulantă. Sunt cupluri care apelează la tratamente costisitoare și complicate, recurgând uneori chiar la inseminare în vitro și tot nu au un rezultat, iar alții abandonează copii sănătoși din varii motive. De cele mai multe ori abandonul ascunde povești cutremurătoare și cred că e mai înțelept să nu judecăm, însă viața acestor suflete abandonate trebuie să continue cu demnitate. Fiecare merită o șansă, fiecare viață este un dar ce trebuie valorificat. Din păcate nici la capitolul adopții nu stăm foarte bine. Sistemul birocratic este parcă menit să descurajeze pe oricine are de gând să dea o șansa unui suflet abandonat. Pe de o parte copilul trebuie să fie declarat adoptabil, iar pe de altă parte familia adaptivă trebuie să obțină un atestat care dovedește că se califică. Ambele sunt de durată și destul de anevoioase. Cuplurile doresc în general copii cât mai mici, iar aceștia așteaptă uneori chiar și ani ca să fie declarați adoptabili. Când în sfârșit îndeplinesc toate condițiile, nu-i mai ia nimeni deoarece sunt prea mari. Este o așteptare continuă de ambele părți care nu duce nicăieri. Apoi mai intervin și prejudecățile. Adopția este privită cu foarte mare reticență. Puțini au curajul și tăria de un asemenea act jertfelnic. Să iei copilul nu știu cui, să-l aduci în casă ta și să-i dedici toată viața ta, fără să-ți pese că poate e traumatizat, că poate ascunde cine știe ce boli ereditare, că te judecă soacra, vecinul, prietenii… și câte și mai câte.
Continuarea o puteti citi aici: http://www.catchy.ro/in-tara-cu-cele-mai-multe-avorturi/70561
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu