Adevarata bucurie e in Hristos

Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii Lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.
E vremea colindelor, a recunostintei, a faptelor bune si a rugaciunii.  Cum ne putem bucura de Craciun daca nu simtim ca adevarata bucurie e in Hristos? Doar El umple casa sufletului, aduce pace si lumina. 

El S-a nascut si pentru noi, cei de azi, si pentru cei de maine, nu numai pentru strabunii nostri, care au murit demult. E mereu actual si prezent, este singurul lucru nou sub soare, dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, adica singurul lucru nou de la crearea lumii. Adevarata bogatie se gaseste in Hristos, si mai sunt printre noi cativa care simt asa. Adevarata bogatie e in ortodoxie, e in biserica, e in sfintele taine. E greu sa mai vezi aceasta cand te-ai sufocat si te-ai pierdut deja in bogatia chiciurilor lumesti.
Ce am facut noi din Nasterea Domnului? Ce am facut din osanalele ingerilor, din colindele pastorilor si din inchinarea magilor, ce am facut din sufletele noastre pentru care s-a nascut Hristos? Ce spunem copiilor nostri care scriu scrisori mosului? Ce-i invatam sa ceara in afara de bunuri materiale, dulciuri, jucarii? Cum vibreaza sufletele noastre la primirea vestii celei mari?  
Ce reprezinta pentru noi Craciunul?
Bogatie de cadouri, lumini multicolore, decoratiuni fel de fel, targuri cu mancaruri traditionale si suvenire de sezon, mosi craciuni, reni, porci, cozonaci si globulete. Magia sarbatorilor, febra cumparaturilor si a promotiilor a pus stapanire peste Romania. Tot romanul cumpara, mananca, bea si se veseleste. De dragul marketingului, care ne educa prin orbire, de dragul prietenilor si al copiilor ies banii din buzunare si ne veselim, ca asa e traditia de sarbatori.
Bogatie si belsug pe mese si in case. Dam totul trupului, lasand sa flamanzeasca sufletul. 
Si cu toate acestea... leru-i ler soptit se aude pe la portile crestinilor, prin biserici si prin casele celor care mai au in inimi adevaratul sens al sarbatorii.
Muta-i intrebarea ce rasuna afara
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara?
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse
Pe la porti strain e, ce ne stau inchise
Leru-i ler.
Cine mai vede cu mintea si simte cu inima, cand ochii sunt orbiti de jocuri de lumini? Unde e Craciunul cel adevarat, datator de bucurie, speranta si lumina? Unde e Hristos in inimile si in viata noastra? Cat loc i-am dat, cât timp? Si daca nu pentru El, macar pentru batranii, orfanii si nevoiasi acestei tari, cat timp am alocat? 
Rasaritul cel de Sus a luminat pamantul, coborandu-se pentru ca noi, robii lumii, mincinosi si huligani sa-l facem tron in inimile noastre. Sa ne luminam si sa ne veselim intru Nasterea Sa. E frumos ca impodobim brazi si ca avem mese imbelsugate, dar sa nu uitam sa ne impodobim si sufletele cu fapte bune, cu post si rugaciune. Sa aprindem macar o mica luminita si in sufletele noastre, caci pentru noi "rasarit-a lumii Lumina cunostintei" fara de care am fi posomorati si saraci. 
Sarbatori binecuvantate, cu pace, bucurie si lumina! 

Din nou, despre roadele credintei romanesti in Tara Sfanta

Ernest Bernea spunea: E multa frumusete in lume, dar oamenii orbi nu o vad. Inclinarea spre a face raul e atat de puternica, incat, pentru a o invinge, a fost nevoie de marea dragoste si jertfa a Dumnezeului intrupat. In Tara Sfanta, acest lucru este mai evident ca niciunde, insa pelerinul calatoreste pentru a se intalni cu Dumnezeu, netinand cont de razboiul si de prigoana care se poate starni la tot pasul. Urcusul duhovnicesc sfideaza orice bariere, caci omul si Dumnezeu se cauta reciproc si se intalnesc mai cu seama la Locurile Sfinte. Betleem - casa painii, oras vechi ce se afla sub administratia palestiniana, cunoscut din Vechiul Testament ca fiind locul nasterii lui David, este mai ales cunoscut din Noul Testament ca locul nasterii lui Iisus. Aici se gaseste cea mai veche comunitate de crestini din lume.
Cred ca pentru orice pelerin Biserica Nasterii Domnului din Betleem este un loc special, cu o incarcatura emotionala deosebita. Nasterea mai presus de fire, atat de mult asteptata a Domnului nostru Iisus Hristos, care a primit a se intrupa ca Om, a adus atata bucurie atunci, incat ea se simte si azi in acest loc. O bucurie ce s-a propagat in timp, ramanand nealterata si neimputinata pe veci. Istoria locului este, de asemenea, grea, ca a tuturor locurilor in care s-a aflat Mantuitorul, insa, in ciuda oricaror incercari de distrugere si destabilizare, aceste locuri au ramas ca oaze ale Imparatiei Ceresti. Intr-o lume desarta si razboinica, crestinii au gasit intotdeauna pe Hristos singura paine si singura apa vie a vietii.
Biserica cea mai veche din lume adaposteste locul unde a inceput la propriu nadejdea mantuirii. Pestera Nasterii se gaseste sub biserica. Este un loc smerit si ingust, dar care emana o caldura speciala. Istoricii spun ca steaua care marcheaza locul nasterii Mantuitorului a fost donata de un domnitor al Tarii Romanesti.

Am cantat cateva colinde si timpul parca s-a oprit in loc. Stiam atatea povesti despre acest loc, dar sa fii realmente aici este coplesitor. Hristos se naste/ Domnul coboara/ Ingerii canta/ Magii il adoara/ Pastori alearga/ Ieslea inconjoara/ Mari minuni se intamplara.
Noi suntem pastorii ce vin alergand cu bucurie, noi suntem magii veniti din departare pentru inchinare, noi suntem cei pentru care S-a nascut Domnul in ieslea saracacioasa din Betleem. Biserica mare ridicata de imparatul Justinian in locul bisericii construite initial de Sfantul Constantin cel Mare adaposteste mai multe altare. Noua ne-a atras privirea in mod deosebit catapeteasma bisericii, lucrata in Tara Romaneasca, care a fost donata de domnitorul Serban Cantacuzino. Nici nu ne mai mira. Semnele recunostintei romanesti sunt la tot pasul, asa cum am vazut inca din prima zi a pelerinajului nostru. Am vizitat langa Betleem, intr-o zona arida si stancoasa, Manastirea Sfantul Sava. In acest loc au vietuit si au avut diverse ascultari mai multi calugari romani, precum Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si arhimandritul Nectarie Banu, care dupa zeci de ani de nevointe pe Tabor s-a retras la  Manastirea Sfantul Sava pana la sfarsitul vietii. Se spune ca aici se pastreaza mai multe carti, icoane, hrisoave si alte obiecte vechi ca dovada a legaturii dintre romani cu fratii crestini din manastire.
La numai 10 km de Betleem se afla capitala Israelului, Ierusalimul - orasul pacii. Construit ca o cetate cu ziduri groase, Ierusalimul este un loc a carui istorie incepe din timpul regelui David. Am vizitat Manastirea Inaltarii Domnului de pe Muntele Maslinilor, Manastirea Pater Noster, Manastirea Dominus Flevit, Gradina Ghetsimani - Biserica Natiunilor, Biserica Mormantului Maicii Domnului, Grota Tradarii si multe alte locuri importante pentru noi, crestinii. Ierusalimul este considerat de asemenea "orasul sfant" si pentru credinciosii iudaici si musulmani. La Biserica Mormantului Maicii Domnului din Ierusalim ne-am intalnit cu parintele Anatolie Dumitrascu, un preot moldovean, care de cativa zeci de ani slujeste aici si nu vede un alt loc mai potrivit pe pamant pentru el. Se simte ca acasa si nici nu ar avea cum altfel. Maica Domnului l-a adoptat cu totul, asa cum face cu noi toti.
Parintele se bucura sa primeasca grupurile de pelerini romani care-i mai aduc vesti de acasa. Vorbeste cu mandrie de candelabrul in forma coroanei regale donat de regele Carol I si despre numeroasele sacrificii pe care ai nostri le-au facut pentru ca acest loc sa dainuiasca peste timp.

Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca revarsa binecuvantari si noua, celor care precum Sfantul Apostol Toma am ajuns intr-un tarziu sa i ne inchinam. E forfota in jur si cu toate acestea se simte o pace inexplicabila. In dreptul icoanei se face liniste. Ca si cum cineva te ridica si pentru cateva clipe te strange ca intr-o imbratisare blanda. Este chiar Ea! Maicuta draga care intampina cu dragoste pe orice pelerin venit sa-i multumeasca sau sa-i ceara ajutorul pentru care Ea grabnic mijloceste. Pelerinajul nostru continua tot in Ierusalim, cu Via Dolorosa - Calea Crucii, calea cea mai plina de semnificatii.
Daca pana acum am vizitat toate cu bucurie si cu nerabdare, pe Via Dolorosa... trairea oricarui pelerin se schimba. Drumul aduce aminte de cumplitele patimiri ale Mantuitorului. Aduce aminte de necredinta oamenilor, de nerecunostinta, de inimile atat de invartosate si de pacat. Acum am ascultat in detaliu povestea celor 14 opriri, incercand parca sa vizualizam cu ochii mintii terifiantele scene.
1. Curtea casei lui Pilat (locul judecatii)
2. Pretoriul (Punerea Crucii pe umerii Domnului)
3. Prima cadere a Mantuitorului sub povara crucii
4. Intalnirea Domnului cu Maica Sa
5. Simon Cirineanul ridica Crucea
6. Intalnirea Domnului cu Veronica
7. A doua cadere
8. Intalnirea Domnului cu femeile mironosite
9. A treia cadere
10. Locul unde Mantuitorul a fost dezbracat de haine
11. Pironirea pe Cruce
12. Moartea Domnului pe Cruce
13. Coborarea Domnului de pe Cruce
14. Punerea Domnului in Mormant si Invierea.
Prin Invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos ne garanteaza posibilitatea de a accede catre viata vesnica. Dobandirea vietii vesnice este scopul vietii crestine, asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra. Am pasit cu emotie spre locul mortii si al Invierii Domnului. Esti mic si plin de patimi, in cel mai sfant loc de pe pamant. Aici, unde Lumina Sfanta coboara in fiecare an, ca mai apoi sa fie impartita credinciosilor din intreaga lume. Te vezi asa cum esti, nevrednic, si multumesti ca ti-a fost dat sa ajungi sa pui mana ta acolo unde Mantuitorul a patimit, a murit si a inviat. Te gandesti cat de important este acest loc pentru omenire si cate sacrificii au facut crestinii pentru ca si tu astazi sa poti sa te inchini.
Despre evlavia romanilor manifestata fata de Sfantul Mormant se poate vorbi foarte mult. Tarile Romanesti prin domnitorii romani au trimis sute de ani ajutoare materiale catre Patriarhia Ierusalimului pentru intretinerea bisericilor din zona. Calugarii din Fratia Sfantului Mormant veneau frecvent in Tarile Romane ca sa stranga cele necesare pentru a putea face fata presiunilor impuse de asupritorii turci. Cu banii stransi achitau birurile mari. Insusi Patriarhul Ierusalimului Dositei a venit la Bucuresti in 1670 pentru a strange fonduri pentru restaurarea Bisericii Nasterii Domnului din Betleem, iar in 1686 Serban Cantacuzino sprijina refacerea Bisericii Sfantului Mormant.
Si Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului a vizitat Tarile Romane, primind ajutor de la Domnitorul Martir Constantin Brancoveanu. In anul 1707 a participat chiar la slujba de sfintire a Bisericii Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitorita de Sfantul Constantin Brancoveanu. Tot la noi si pe cheltuiala domnitorilor nostri s-au tiparit mai multe carti intrebuintate in locasurile din Tara Sfanta. Manastiri importante, precum Probota, Bistrita, Polovraci, Cetatuia, Comana, au fost inchinate Tarii Sfinte si Sfantului Mormant, in special, de-a lungul vremurilor. Terenuri, vii, hanuri, o moara si mai multe pravalii din tara noastra au fost inchinate, iar sume considerabile mergeau catre sprijinirea Locurilor Sfinte.
Mai multe obiecte de pret, carti, hrisoave, vase liturgice se gasesc pana in zilele noastre ca dovada a recunostintei si evlaviei romanesti in tezaurul Sfantului Mormant. Pelerini precum Dimitrie Bolintineanu, Teodor Budara, Olga Greceanu, Gala Galaction au scris foarte frumos despre cele vizitate, incercand sa faca cunoscute si sa starneasca interesul tuturor pentru aceste locuri. In anul 1925 a fost organizat primul pelerinaj. Preoti insotiti de credinciosi au mers sa se inchine, asa cum mergem si noi astazi. Abia in 1930 s-a organizat al doilea pelerinaj, insa de data aceasta de Paste, cand pelerinii au putut participat la slujba Invierii Domnului. Astfel, credinciosii romani au putut in mod direct sa sprijine material pe crestinii aflati in mari nevoi si dificultati pe intreg teritoriul Tarii Sfinte.
Si Intaistatatorii Bisericii Ortodoxe Romane au aratat compasiune, intelegere si sprijin fratilor crestini de pe aceste meleaguri. In anul 1927, Patriarhul Miron Cristea face prima vizita pe urmele Mantuitorului, mergand in aproape toate orasele importante. Vizita a fost un bun prilej pentru a pune in discutie existenta unui asezamant romanesc la Ierusalim.
Un teren care era in discutie de mai multi ani a fost donat Patriarhiei Romane. Ieromonahul Gherasim Luca, de la Manastirea Neamt, a fost trimis in 1930 la Ierusalim pentru a face demersurile in vederea construirii unui camin romanesc. Strangerea de fonduri a fost insa destul de anevoioasa, fapt pentru care abia in 1935 s-a pus piatra de temelie a bisericii. Din cauza celui de al Doilea Razboi Mondial lucrarile au incetat cativa ani. Au urmat anii grei si plini de zbucium. Departe de tara, printre straini, printre cei de alt neam si de alta credinta, cu greu au reusit ai nostri sa tina piept incercarilor. La 28 mai 1975, pe cand arhimandritul Lucian Florea era Superiorul asezamantului, Patriarhul Justinian Marina a sfintit Biserica Asezamantului Romanesc din Ierusalim, cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Dupa Revolutia din 1989 s-au realizat si alte lucrari de impodobire  a bisericii. La intrare, ocrotitoarea Romaniei Mari, nimeni alta decat Maica Domnului, vegheaza neincetat, intampinand pelerinii cu o strofa eminesciana, foarte draga sufletelor noastre:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!

Spatiul interior cald si primitor este asemanator spatiilor liturgice romanesti. Catapeteasma bisericii sculptata in lemn a fost realizata la Manastirea Caldarusani-Ilfov, iar icoanele, pictura si piesele de mobilier au fost realizate tot de priceputi mesteri romani. Asezamantul este un mic coltisor romanesc intr-un cartier de ultrareligiosi iudaici. E greu de inteles cum supravietuieste. Rabdarea si dragostea personalului, evlavia pelerinilor si mila lui Dumnezeu fac acest loc infloritor si prosper. Toate locurile pe care le-am vazut vorbesc despre implicarea activa a romanilor pentru pastrarea credintei vii. Ai nostri au inteles ca direct la izvoare trebuie sa arda mai intai candela pentru ca lumina credintei sa se raspandeasca lin in toate colturile lumii. Dorinta infaptuirii pelerinajului religios exprima de fapt dorinta pelerinului de a se apropia de cele sfinte si poate fi considerat un pas in plus spre mantuire, deoarece urmarea sfintilor este conditie de baza a ortodoxiei.  Pelerinajul in Tara Sfanta impresioneaza din multe puncte de vedere, fiind o binecuvantare ce are puterea de a schimba vieti si de a intoarce la credinta pe cei rataciti.

Roadele credintei romanesti in Tara Sfanta

Emotii amestecate m-au chinuit placut inainte de a pleca spre Tara Sfanta, desi nu prea stiam foarte bine la ce sa ma astept. Lucruri noi, intalnirea cu locurile pe unde a pasit Mantuitorul, oameni deosebiti si multe altele, tot se invartea in mintea mea, incercand parca sa comprime timpul ramas pana la plecare. Am pornit spre Locurile Sfinte intr-o dimineata ploioasa de octombrie, bucurandu-ma ca ma asteapta zile calduroase si pline de aventuri. Am plecat cu bucurie, ca orice pelerin nerabdator sa vada cat mai multe, insa in aerul caldut al diminetii am inceput calatoria spre alta realitate, mai putin cunoscuta mie.
Stiam ca nu au apa, ca multe neamuri si confesiuni impart aceste locuri de mii de ani, am vazut razboiul si desertul la televizor, dar lucrurile sunt altfel atunci cand le vezi cu ochii si le pricepi cu inima. Munti si vai aride, pamant stancos si dur, un singur fir de apa pentru care multi se lupta. Imediat m-am gandit la tara mea, la muntii nostri plini de bogatii, la raurile, lacurile, Dunarea si marea noastra care scalda tara din toate partile, la padurile dese si umbroase in care traiesc fel de fel de vietuitoare,  la toate binecuvantarile naturii pe care Domnul le-a revarsat peste noi cu marinimie.
Cata binecuvantare a dat Dumnezeu romanilor, lucru pentru care ar trebui sa multumim continuu. Si nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc la Locurile Sfinte semnele recunostintei romanesti. Este uimitor felul in care romanii au dorit sa tina cerul pe pamant marcand locurile importante pe unde a trecut Mantuitorul. Discreti si nestiuti de nimeni, ai nostri au iubit, au ajutat si au impodobit aceste locuri.
Prima bucurie si dovada a implicarii romanesti am avut-o la biserica ortodoxa Sfantul Arhanghel Gavriil din Nazaret, care marcheaza, potrivit traditiei, locul Bunei Vestiri. Eram la atata distanta de casa si totusi ma simteam ca acasa. Prezenta icoanei Maicii Domnului intr-un cadru atat de familiar te face sa te simti acasa. Frescele ortodoxe pictate de cei trei frati bucovineni, Mihai, Gavril si Nicolae Morosanu, dau acestui loc binecuvantat un aer romanesc, obisnuit si placut sufletelor noastre. Intalnirea cu Maica Domnului in prezenta Sfintei Cuvioase Parascheva si a Sfantului Mucenic Ioan cel Nou, ce se afla zugraviti pe peretii din interiorul bisericii, trezeste emotii oricarui pelerin roman. In micul Nazaret, in locul in care lumea a primit cea mai mare veste, iti salta inima in piept ca esti roman. O dubla binecuvantare.

Tot in Nazaret, pe ruinele unei foste biserici bizantine, se afla astazi cea mai mare constructie din Orientul Mijlociu, biserica romano-catolică Buna Vestire, care marcheaza locul casei Sfintilor Ioachim şi Ana si a Sfintei Fecioare Maria. In semn de recunostinta, comunitati  crestine din mai multe tari au donat mozaicuri infatisand-o pe Maica Domnului. Acestea se gasesc pe zidul care inconjoara biserica.Am privit cu mandrie reprezentarea Maicii Domnului sub care se gaseste placuta pe care scrie ROMANIA. Fara lipsa de modestie am sa va spun ca este una dintre cele mai frumoase. Ocrotitoarea Romaniei, avand la picioare cateva manastiri importante din tara noastra, revarsa binecuvantari tuturor celor ce calatoresc pe urmele Mantuitorului.

Si asa, cu aceste binecuvantari in suflet, am vizitat si alte locasuri importante din Tara Sfanta. Pe Marea Tiberiadei, unde Domnul a savarsit atat de multe minuni, am avut onoarea sa ascultam imnul Romaniei si sa privim arborat drapelul nostru. Este un gest frumos, organizat de localnicii bucurosi sa primeasca oaspetii veniti din tari indepartate pentru a vedea locul in care Domnul a mers pe apa, locul Pescuirii Minunate si al multor altor minuni.

De aici se ajunge usor spre Capernaum - Orasul Domnului, Muntele Fericirilor, Migal - orasul Sfintei Maria Magdalena sau Tabgha - orasul inmultirii painilor si a pestilor. Fara indoiala, unul dintre cele mai importante locuri pe care le-am vizitat este Muntele Tabor, locul Schimbarii la Fata a Domnului. Biserica initiala a fost construita de imparateasa Elena, insa, in timp, pe ruinele bisericii s-au construit alte si alte locasuri.
In anul 1859 s-a construit biserica actuala de catre arhimandritul Irinarh Rosseti, care a imbratisat viata calugareasca la Manastirea Neamt. Indeplineste mai multe ascultari in tara, dar si la Muntele Athos, iar dupa anul 1843 vine in Tara Sfanta, impreuna cu ierodiaconul Nectarie Banul. Avea sa vietuiasca timp de 16 ani pe Muntele Tabor, cugetand la cele de Sus, nevoindu-se si rugandu-se in acest loc martor al stralucirii dumnezeiesti. Aici unde nu numai ca a pasit Mantuitorul, dar S-a si aratat ucenicilor Petru, Iacov si Ioan, arhimandritul Irinarh Rosseti hotaraste sa zideasca biserica manastirii ortodoxe a Schimbarii la Fata a Domnului de pe Muntele Tabor.
Un proiect indraznet, avand in vedere lipsurile materiale si asprimea locului. Insa temerarul roman nu se lasa covarsit de greutati si incepe constructia pe ruinele fostei bisericii. Rapus de suferinta, trece la Domnul, neterminand lucrarea, care a fost finalizata de Patriarhia Ierusalimului. Se pastreaza si astazi in interiorul bisericii mormantul cuviosului Irinarh.

Si la Iordan am gasit semne ca romanii nu numai ca au trecut pe aici, dar si ca iubesc acest loc, lasand a se putea citi in limba romana Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Marcu, care relateaza Botezul Domnului. Pentru noi, Iordanul este raul in care Domnul nostru Iisus Hristos, inainte de a-si incepe activitatea mesianica, a fost botezat de Sfantul Ioan Botezatorul. Este locul Epifaniei, adica aratarea Domnului.

Pentru localnici, insa, Iordanul este viata si moarte la propriu, prin faptul ca este un rau de granita, are mare importanta in mentinerea pacii in Orientul Apropiat. Fiind cea mai importanta sursa de apa din zona, este ravnit si impartit intre mai multe popoare in acelasi timp. Este greu de imaginat pentru cineva care vine dintr-o tara binecuvantata cu multe ape ce inseamna de fapt acest unic curs de apa dintr-o zona asa de arida si de intinsa. Si cel mai bine am inteles aceasta cand am ajuns in Pustiul Hozeva, la Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, in nordul desertului Iudeii.
Pustiu cat vezi cu ochii. Doar un firicel de apa de-a lungul canionului aduna un cordon de verdeata in tinutul stancos. Se vede ca un sarpe verde intr-o mare si uscata intindere cafenie. Soarele e nemilos in aceste parti, iar lipsa apei este cat se poate de evidenta. Manastirea cocotata pe un perete abrupt al canionului sfideaza parca legile firii. Aici, pelerinii se pot inchina la moastele sfintilor care au vietuit in aceasta manastire, dar si la racla cu moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Neamt sau Hozevitul.
Povestea despre viata sfantului ne-a spus-o detaliat parintele ghid, chiar in incinta manastirii. Sfantul Ioan cel Nou de la Neamt, care s-a nascut in satul Crainiceni, a fost de copil educat de bunica sa in spirit crestin. In anul 1936, la numai 23 de ani, monahul Ioan Iacob a parasit obstea Manastirii Neamt pentru a veni in Tara Sfanta. A vietuit timp de 10 ani la Manastirea Sfantul Sava de langa Betleem, fiind paraclisier si infirmier, scriind invataturi si versuri duhovnicesti, luand parte la slujbe, rugandu-se si nevoindu-se. Cu aprobarea Patriarhului Nicodim, in anul 1947, in Biserica Sfantului Mormant, a fost hirotonit diacon.
In acelasi an, la Mormantul Domnului este hirotonit preot, iar Patriarhia Romana il numeste egumen la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului. Savarseste zilnic, vreme de 5 ani, Sfanta Liturghie in limba romana, scrie si reconditioneaza chiliile si biserica schitului. In anul 1952 se retrage din ascultarea de egumen si intra in obstea Manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Timp de 7 ani vietuieste in Pestera Sfintei Ana, in post si in lipsuri, mancand doar o data pe zi pesmeti si masline, dormind doar o ora pe noapte.
E greu de imaginat traiul in aceste locuri aspre, lipsite parca de orice urma de viata, insa tocmai aceasta departare de lumesc face aceste locuri pustii atat de iubite de monahii nevoitori. Si-a dat sufletul in mainile Domnului in anul 1960, fiind inmormantat chiar in pestera. In anul 1980, cu binecuvantarea Patriarhului Ierusalimului, moastele Sfantului Ioan sunt stramutate cu mare cinste in Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. La 20-21 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a cananizat ca sfant, cu data de praznuire la 5 august, iar anul acesta, si Patriarhia Ierusalimului a proclamat canonizarea sfantului.
Inchinarea la moastele Sfantului Ioan Iacob este o mare onoare pentru pelerinii romani. Viata sfantului este un extraordinar exemplu de vointa, smerenie si dragoste de Dumnezeu. Este imposibil sa nu-ti tresalte inima de bucurie in fata raclei sfantului roman si sa nu te gandesti cu dor la tara ta, la semenii de acelasi neam cu tine. Te umpli de o bucurie romaneasca sfanta ca in acest loc in care s-au nevoit mari sfinti precum Sfantul Ilie si Sfanta Ana, mama Maicii Domnului, ai intalnit un sfant roman. Cu cuget usurat am pornit spre perla podoabelor romanesti din Tara Sfanta: Asezamantul Romanesc de la Ierihon.

Ierihonul este un oras din Palestina, numit si orasul palmierilor deoarece vegetatia este foarte bogata in palmieri. Este orasul biblic, cel mai vechi din lume, situat in cel mai jos punct de pe glob. Un loc greu incercat, in care religiile monoteiste isi clameaza de secole intaietatea. Prin pronie divina, dar si prin dragostea si evlavia credinciosilor, in anul 1999 se incepe constructia unui Asezamant Romanesc aici pe pamantul sfintit de pasii Mantuitorului. Inainte de revolutie, Biserica Ortodoxa Romana a primit un teren de la o familie de romani credinciosi stabiliti aici. O donatie importanta si binecuvantata, care a permis nasterea gandului existentei unui asezamant al romanilor.
Pe parcurs s-au mai cumparat si alte terenuri, deoarece suprafata initiala nu era suficienta pentru un astfel de proiect. Arhimandritul Ieronim Cretu, cel care a fost Superiorul Asezamintelor Romanesti din Tara Sfanta timp de 20 de ani, a urmarit si coordonat indeaproape bunul mers al lucrurilor.
Biserica mare in centrul curtii este inconjurata de cladiri inalte (chilii, trapeza, biblioteca, sali de conferinte) care par sa o apere. Nici nu-i de mirare. Intr-un mediu destul de ostil, te simti protejat in interior ca intr-o fortareata.
Altarul bisericii mari a fost sfintit in anul 2000 de catre Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist, cu hramurile Nasterea Domnului si Sfintii Romani. Biserica a fost proiectata de arhitecti romani si pictata in stil bizantin, evident de pictori romani. Paraclisul aflat in vecinatatea bisericii poarta hramurile Sfantul Proroc Daniel si Sfanta Parascheva. Desi lucrarile s-au finalizat cu ceva timp inainte, Acordul Patriarhal de restabilire a comunitatii bisericesti depline a fost semnat abia in 2014 de catre Preafericitul Parinte Patriarh Daniel si Preafericitul Parinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului. Astazi, Asezamantul se infatiseaza mai frumos ca niciodata.
Din icoana-mozaic de la intrare, Sfantul Ioan Iacob intampina pelerinii romani cu urmatorul indemn:
Fii pribegi ai tarii mele,
Necajiti printre straini,
Nu uitati menirea voastra,
De romani si de crestini.
Jertfa, staruinta si multa suferinta a compatriotilor nostri care s-au nevoit in aceste locuri nu pot fi trecute cu vederea. Au fost adesea necajiti si impovarati de multe neajunsuri, dar au avut mult dor de cele sfinte si multa dragoste de Dumnezeu. Intr-o lume mereu in conflict, cativa crestini romani au stiut sa pastreze lumina si pacea in suflet.

Omul trece, cuvintele Scripturii raman

Indemnul totdeauna lucrul tau sa-l incepi cu Dumnezeu a fost din batrani litera de lege, respectata cu sfintenie de taranul roman ale carui intelepciune si credinta erau native. Raportarea permanenta la Dumnezeu si urmarea modelului de vietuire a sfintilor au fost conditiile de baza ale vietii oamenilor de la tara care au gasit intotdeauna sprijinul in credinta. Si asta nu pentru ca traiul ar fi fost mai greu, ci pentru ca oamenii erau mai curati cu inima si mai apropiati de cele sfinte. Munceau din greu,  caci stiau ei din Epistolele Sfantului Apostol Pavel citite in biserica: Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance, dar nu uitau sa multumeasca, nu uitau sa posteasca, nu uitau de ziua Domnului si de sarbatori. Meseria era candva considerată bratara de aur, innobila omul.

Din invatatura bisericii, inteleasa in modul cel mai simplist cu putinta, s-au nascut principii de viata sanatoase, pe care taranul avea grija sa le transmita copiilor ca pe o zestre de mare pret. Chemarea lui Dumnezeu in toate zilele, in toate lucrurile intreprinse de-a lungul intregii existentei pamantesti genera respect fata de munca si fata de semeni. Tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel; caci in aceasta este cuprinsa Legea si Prorocii. (Matei 7) - adica mai simplu ce tie nu-ti place altuia nu-i face. Intelegeau ca semenul are aceleasi drepturi, ca nimeni nu e mai presus si ca nimic nu-i da dreptul sa-l batjocoreasca. Sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau spunea Sfantul Apostol Pavel. Razbunarea nu este o solutie, ba mai mult decat atat, batranii considerau ca este arma prostilor. Tot din Matei 7, oamenii au invatat ca nu trebuie sa contorizam greselile celorlalti atata vreme cat noi insine gresim la tot pasul: Nu judecati, ca sa nu fiti judecati - adica de ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau?
De aici invata omul smerenia, ingaduinta, indelunga-rabdare si dragostea. Toti suntem supusi greselii, prin urmare, trebuie sa avem ingaduinta unii fata de altii. Faceau fapta buna in mod natural, caci stiau ca fapte lor sunt cea mai graitoare carte de vizita a omului. Auzisera tot in biserica: Orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este taiat si aruncat in foc. Asa ca dupa roadele lor ii veti cunoaste. (Matei 7)
In tinda bisericii traiau si cu sfintele invataturi se hraneau. Si acum biserica invata aceleasi lucruri... insa, cine are urechi de auzit, sa auda. Si mai stia taranul roman ca dar din dar se face rai!, pentru ca ce poate da omul din avutul sau si sa nu fie de Sus. Dumnezeu da darul bogat si din prisosul lui, da si omul mai departe cate o farama catre cel ce are nevoie. Este o mare intelepciune si smerenie in a recunoaste ca tot ceea ce ai e dar primit pentru osteneala ta, a altora sau pur si simplu din prea multa Lui milostivire. Nimic nu poate face omul fara Dumnezeu. Staruiau in credinta oricat de greu ar fi fost. Stiau ca muta muntii. Se rugau noaptea la opait, se imbracau cu hainele cele mai bune de sarbatori si nu batjocoreau pe Dumnezeu, nici pe cele create de El.
In zilele noastre e plin vocabularul de expresii batjocoritoare la adresa randuielilor Bisericii Ortodoxe, a sfintilor si a lui Dumnezeu. Zicatori si bancuri de tot felul nu iarta pe nimeni, luand in balon si biserica, si pe slujitorii ei, vulgaritatea lingvistica ajungand adesea pana la blasfemie.  Chiar si credinciosii au de infruntat de nenumarate ori duhul lumii. Regulile vietii parca s-au schimbat si putini sunt cei care mai recunosc virtutile Ortodoxiei, iar Sfintele Scripturi sunt considerate depasite si nepotrivite in timpurile asa-zis moderne. Omul parca a uitat ca este trecator. Nu se mai regaseste in Evanghelii.
Este un continuu care pe care, nu se mai pretuieste aproapele, nici creatia, nici Creatorul, iar respectul pentru munca a disparut. Ce poti sa-i mai ceri corporatistului incarcat de sefi peste masura cu sarcini si responsabilitati, pe principiul copilul care nu plange, nu-i da masa sa mance? Munceste si el cu sila si scarba pe principiul timpul trece, leafa merge! Jobul nu mai incepe cu Dumnezeu. Jobul este nici mai mult, nici mai putin decat un rau necesar, care incepe si se termina cu o cartela de pontaj atarnata la gat.

Cu fata la idoli

Inchinarea la idoli presupune venerarea chipurilor cioplite,  invocarea duhurilor si increderea in puterea lor.  Este inchinarea la obiectul creat de mainile oamenilor si nu la Creatorul lumii, este ignorarea lui Dumnezeu si inlocuirea Lui cu diverse nascociri ale mintilor proprii. In Antichitate, inchinarea la idoli era o practica frecvent intalnita si, desi aduceau jertfe, oamenii nu-si schimbau cu nimic gandirea si comportamentul lor, de multe ori fiind motiv de tortura sau supunere la diverse persecutii. Nesupunerea crestinilor la aceste obiceiuri pagane atragea dupa sine prigoana, chinuri si chiar osanda la moarte. Se murea infricosator.
Pentru marturisirea dreptei credinte si pentru neinchinarea la idoli,  multi au primit cununa muceniciei. Poporul nostru nu a ramas in istorie ca fiind un mare inchinator la idoli, ci mai de graba este cunoscut ca fiind un popor de oameni credinciosi si pasnici, apropiati de biserica si pastratori de traditii. Increstinarea s-a facut inca de la începuturi, iar dreapta credinta ortodoxa a fost marturisita din plin pe meleagurile tarii noastre. Voievozii si domnitorii au fost crestini, iar acest lucru a permis inflorirea in plan spiritual. Mult mai tarziu, influentele occidentale au patruns in spatiul dintre Carpati si Dunare, incercand sa cucereasca, sa dezbine si sa se impuna in aceasta zona, lovind tocmai in credinta, impunand conducatori straini de neam si de ortodoxie. Dezlipirea maselor de Biserica le face vulnerabile si usor de controlat.
Astfel, noile curente au patruns cu usurinta si s-au instalat in popor. Apucaturi de tot felul s-au dezvoltat in societate, modificand scopul si ritmul vietii, liberalizand pacatul, rasturnand valorile si desfiintand traditiile. Notiunea de idol nu se refera numai la zeii mincinosi din vechime, ci are noi intelesuri in timpurile noastre. Fiecare generatie si-a creat idoli conformi cu vremurile si modelele timpului. Tot idoli sunt si iubirea de argint, lacomia si orice lucru si viciu care-l robesc pe om si-l indeparteaza de Dumnezeu, facandu-l sa traiasca pur lumeste.
In poezia Cand era Dumnezeu Mai jos, Marin Sorescu surprinde atat de sugestiv departarea omului de Creator: Mai de mult era Dumnezeul mai jos,/Ne vedea mai bine, zicea maica./Acum, s-a suit sus rau,/Nu mai are ochi pentru noi./Si ofta. Este un paradox. Ne-am indepartat atat de mult, am taiat orice conexiune cu Divinitatea, am sapat prapastii de netrecut si ni se pare ca Dumnezeu s-a departat de popor. Am slutit chipul Lui si nu-l mai recunoastem ca fiind parte din noi. Am rasturnat randuiala prin nepasarea fata de cele duhovnicesti, am falsificat ierarhia valorilor prin grija exacerbata pentru cele materiale. Canibalismul social si economic e in floare, iar setea de putere si lupta de interese fac jocul. Din toata truda sa, omul nu se mai satura niciodata si nimic nu-i implineste poftele. Nu e decat o desertaciune zgomotoasa. Bogatia da ocrotire temporara de acea grija de multe ramane continua.
Omul a ajuns la o relatie patimasa cu lucrurile, iar mintea este pervertita de atata otrava adunata, este doar pamanteasca si cugeta doar la cele vazute. Cate minti sunt, avem tot atatea patimi, caci omul umbla dupa voia lui si ce naste mintea lui, aceea face. Latura trupeasca a omului este aplecata cu precadere spre cele lumesti, iar sangele lui e greu de la atata imbuibare. Latura sufleteasca sufera orbita de bolile grijilor si a maririi de sine. Duhurile rautatii trimit sageti aprinse din toate directiile pentru a-l rupe pe om de toate cele duhovnicesti. Vremurile pretind parca necontenit sa fim mai performanti, mai frumosi, mai destepti. Sensul culturii s-a pervertit, s-a mercantilizat. Cunoasterea este utila doar in scopul performantei si a controlului. Nu mai avem cultura lumii traditionale romanesti, societatea nu mai functioneaza dupa criterii traditionale, ci a adoptat scheme sociale straine pe care, incapabila sa le asimileze, le-a combinat intr-un amalgam distrugator si neidentitar. Ideile traditionale de stornicie, valoare si trai simplu sunt depasite si lipsite de sens.
Cine mai vrea sa traiasca simplu intr-o lume materiala guvernata de dorinta de  îmbogățire, bunastare, comoditate? Buna chivernisire e doar o idee depasita, acum, excesul e la mare moda. Copiii sunt educati de supereroi si de retelele de socializare. Au modele performante din toate punctele de vedere, pentru ca li se cere sa devina tot mai eficienti. Sunt educati de ideea ca daca sunt performanti vor ocupa doar locuri fruntase. Toti trebuie sa devina "oameni de top". Oameni tari cu bani, pozitie sociala, relatii, insa fara o structura de rezistenta duhovniceasca si fara capacitatea de a se darui sau de a se jerfi catusi de putin. Bancile, jocurile de noroc, casele de pariuri, cluburile, mallurile sunt generatoare de vicii, lacomie, orgolii si pofte, iar mass-media alimenteaza neincetat. Totul se reduce la a trai bine si atat.
Petre Tutea spunea: Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta: ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa mananci bine, sa bei bine, sa dormi si la loc comanda!... si ne-am obisnuit asa. Apoi au venit altii care ne-au invatat sa traim tot mai bine, insa cu ce pret? Ne pierdem sufletele in nestire, ne risipim anii si intreaga viata alergand dupa himere. Iluzia fericirii dezvolta in om dorinte egoiste si atat de patimase, incat omul nu-si mai poate stapani poftele si ajunge sclavul lor. Slujim patimilor si ne inchinam cu frenezie idolilor acestei lumi, neiubind deloc pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Suntem mereu cu fata la idoli si nu mai vedem in jur... Candva tara era linistita, iar traiul era simplu. Frica de Dumnezeu era mare si oamenii aveau rusine. Acum nimic nu mai loveste constiinta... vremurile au luat-o razna si toate se indreapta spre nicaieri, ca intr-o poezie de Sorescu: Au crapat si mormintele./Sub tufele de flori uscate de sete./Cam incepe sa se crape pamantul...

Vreau o tara ca acasa!

Ma uit in jur si nu inteleg de ce nu ne mai place acasa si de ce nu ne mai incape tara aceasta. Am pierdut cu totul semnificatia lui "acasa". Cerem nevricosi o tara ca afara. Poate n-am inteles noi: suntem afara, suntem cu totul pe dinafara! Ne este rusine cu ceea ce suntem, ne desconsideram si nu mai pretuim deloc identitatea acestui popor care s-a cladit cu multa truda si nevointa. Globalizarea ne sterge usor, usor orice legatura cu spiritul autentic romanesc, cu neamul nostru si mai mult decat atat ne face sa-l uram. Am ramas fara industrie, agricultura si armata. Doar Biserica se roaga cu staruinta pentru iubitoarea de Hristos armata. Care si a cui armata?

Schingium istoria peste masura, ne-am lepadat de trecut si parca vrem sa taiem atat de subtirele cordon ombilical care ne leaga cu tara aceasta pentru care generatii dupa generatii au varsat lacrimi si sange. Am pierdut constiinta trecutului si ne lipim tot mai tare de aceasta lume mare si larga care ne promite bunastare, siguranta, pace. Promite sa traim bine.
M-a uimit dintotdeauna dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid din Scrisoarea a lll a. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Odinioara, mai-marii statului isi pretuiau avutul si erau chiar recunoscatori pentru avutul lor.  Stiau ca goana continua dupa avutii nu foloseste la nimic, din contra, epuizeaza si aduce multa suferinta. Cum spune si Ecleziastul: Mai bine o mana plina de odihna, decat amandoi pumnii plini de truda si goana după vant.
Iubirea de mosie - ce vorbe mari si ce simtaminte... Cine mai intelege azi iubirea de mosie? Cine ar mai lua bacul in tara aceasta daca s-ar cere definitia cuvantului "mosie" din acest context? Candva legatura omului cu glia, cu pamantul, cu neamul... aducea liniste, impacare si sentimente nobile. Umplea inima de bucurie. Taranii plangeau pentru pamantul lor si-l sarutau cu recunostinta. Lacrimile celor drepti au odihnit generațiile care, agatate de cer, au razbit mai lesne incercarile vietii. Stefan cel Mare si Sfant spunea: Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor (Barbu Stefanescu Delavrancea, "Apus de Soare").
Acum cateva sute de ani aveau constiinta trecutului, dar erau preocupati indeosebi de viitor. Stiau ca au responsabilitate pentru generatiile viitoare. Aveau o paine de asigurat pentru nepoti si stranepoti. Carma tarii nu putea fi lasata la voia intamplarii. Le-ar fi crapat obrazul de rusine. Nu s-au ridicat cu manie impotriva celor puternici, dar nici nu au dispretuit pe cei mai slabi. Stramosii nostri erau frumosi si intelepti. Si-au aparat avutul de dusmanii care ravneau bogatiile acestei tari, caci tara era bogata. Se traia bine din resurse proprii. Astazi nu ne mai ajung nici toate bunataturile pamantului, iar tara se vinde din interior. Nu e nevoie sa mai vina nimeni sa ne atace. Vindem sau mai bine zis dam noi totul pe gratis.
Astazi parca generatiile sunt manate de convulsii prostesti si de o asa-zisa intelepciune lumeasca care naste monstri si robi. Pamantul e plin de conducatori si de condusi. Generatiile se contesta intre ele, cer mult unii de la altii, cultiva raul raspunzand cu manie la manie, cu ura la ura si cu indiferenta la orice. Toti vor o lume mai buna si pare ca-i mai buna in alta parte... Au trecut civilizatii, imperii, au cazut neamuri, au trecut faptele lor, limbile lor au fost uitate si urmele lor au fost sterse precum se sterge praful de pe o carte veche. Si-au intins bratele ca niste caracatite inghitind popoare, ca mai apoi sa se rupa in bucati si sa flamanzeasca.
Istoria e lunga si intortocheata, morala e scurta: nimic nou sub soare. Civilizatiile curg si se nasc altele care-si scriu numele peste cenusa lor. Si mor si iar se nasc, de fiecare data mai lacome si mai insetate de putere. S-au ridicat pastori, invatatori si intelepti pe care lupii lumii fara de iubire i-a ingropat ca sa le stearga urmele. Creaturi fara de tel au creat situatii generatoare de istorie, evenimente hilare pe care omenirea le-a indurat si pe care inca le indura crezand ca intr-o zi vor stapani pamantul. Cei vrednici de dispret sunt pusi la carma lumii, luptand pentru drepturi, dar semanand continuu moarte. Limbi mincinoase ambaleaza raul si-l vand frumos.
Grasii pamantului nu se mai satura, sunt niste marionete in cautarea slavei lumesti. Dorintele intunecate si iluzii vremelnice dicteaza cursul vietii tuturor. Scormonesc pamantul pentru a-i lua resursele. Cararile pamantului au devenit plictisoare, caci generațiile le-au exploatat neincetat. Lumea e in cautarea bunastarii, desi inca se mai moare de foame. Are pretentia ca e generoasa, dar egoismul fiecaruia e stimulat si alimentat permanent. Pretinde ca e sanatoasa, insa cancerul si depresia fac ravagii chiar si in randul pruncilor. Lumea este cel mai mare cimitir. Pamantul cunoaste mai multi morti decat vii, insa acest curcubeu de iluzii ne sopteste neincetat ca moartea e foarte departe. Traim de parca n-am muri niciodata si cu toate acestea singura certitudine pe care o are omul este aceea ca va muri.
Pana si natura si-a intors spatele de la noi. Anotimpurile s-au razvratit, si-au pierdut ordinea si durata lor. Pamantul refuza sa-si mai dea roada lui la vreme. Timpul biciuieste toate chipurile lumii care cer neincetat, iar noi mergem orbeste dusi de val. Nu mai producem, doar consumam. Nu mai prețuim, risipim doar. Nu mai gandim, facem asa cum ni se spune. Iar noi... tinem cu unii, maine cu altii, roman dispretuieste pe roman si impreuna dispretuiesc tara. Ne dam mana cu strainii si-i numim frati, in timp ce acasa copiii nostri mor de foame. Numim pe altul frate, iar copilul de acasa nu are cui sa zică "tata". Intrusii au un drept mai mare in tara noastra, in timp ce ai nostri sunt sclavi in tara lor.
Unde sunt patriotii de altadata si mai-marii care nu-si tradeaza patria?
Unde e neamul de piatra care iubea tara si o apara pana la ultima suflare? Cui ii este dor de Romania, cine vrea sa stea acasa?
Unde au disparut mandria cu care se canta odata?

Muica, suntem neam de piatra
Cand e vorba pentru vatra,
Suntem pui de Brancoveni,
De panduri si de Jieni.

Daca n-aveam munti cum sunt,
Ii scoteam si din pamant,
Dunare daca n-aveam,
Jiul Dunare-l faceam.
Oare cati mai au curajul si pot sa spuna fara teama Vreau o tara ca acasa! 

Nume romanesti care au revolutionat intreaga existenta a lumii

De la Sfantul Apostol Andrei, Intaiul chemat al Mantuitorului Iisus Hristos, a inceput mantuirea neamului nostru. El este luminatorul pamantului tarii noastre, cel ce ne-a invatat a ne inchina Preasfintei Treimi. Strabunii nostri, ducand o viata simpla, dar curata, au ales calea cea stramta a mantuirii, sfintind adesea pamantul cu rugaciunile, lacrimile si sangele lor. La tampla Bisericii a prins contur unitatea, identitatea si sensibilitatea neamului acestuia, de aceea suntem datori sa ne rugam astfel: "Sfintilor romani, voi, care sunteti podoaba neamului nostru si roada lui cea mai de pret: mucenici, care ati murit pentru Stapanul Hristos; ierarhi, care ne-ati pastorit cu sfintenie; cuviosi, care v-ati nevoit ca niste ingeri in trup; marturisitori, care ati pazit dreapta credinta; si voievozi, care ne-ati aparat Biserica si neamul, stati tari, precum ati si stat, inaintea tronului lui Dumnezeu, rugandu-va cu lacrimi sa ne ierte pacatele si sa ne intoarca spre toata fapta cea buna."

Si asa am ajuns sa fim cunoscuti ca fiind un popor credincios si muncitor, care a nascut sfinti, dar si oameni care au revolutionat intreaga existenta, contribuind la dezvoltarea si modernizarea lumii pe toate planurile. Fie ca vorbim de tehnica, medicina, transporturi, constructii, sport... etc., nume mari si-au pus amprenta decisiv schimband cursul istorie. Am fost primii in multe, deschizand drumuri si noi orizonturi, am fost scanteia care a generat schimbarea. Poate putini mai stiu sa scrie in zilele noastre cu stiloul, insa pentru noi romanii ar trebui sa fie o mandrie si o datorie sa-l folosim, deoarece acesta a fost inventat de un roman. In anul 1827, Petrache Poenaru si-a brevetat atat de utila inventie: primul stilou modern cu pompita, folosit cu succes pana in zilele noastre. Inlesnirea scrierii a favorizat cu siguranta dezvoltarea pe toate planurile.
Prima rafinarie langa Ploiesti si petrolul romanesc, primul combustibil comercializat, au facut ca Bucurestiul sa devina in anul 1857 primul oras din lume iluminat cu petrol lampant. De asemenea Timisoara, primul oras cu tramvai tras de cai, este si primul din Europa, iluminat public. In anul 1884, strazile sunt dotate  cu 731 de lampi de iluminat electric, pe o lungime de 59 km. Ideile bune s-au raspandit repede, astfel incat astazi aproape toate orasele lumii se bucura de iluminatul public.
Primele silozuri din beton armat, din lume, sunt construite de catre Anghel Saligny, la Braila si Galati (1888-1889), iar intre 1890 si 1895 construieste podul peste Dunare de la Cernavoda. Cel mai lung din Europa la acea data, considerat pana in zilele noastre o adevarata capodopera si un simbol al ingineriei romanesti. In anul1906, inventatorul roman Traian Vuia realizeaza primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decat aerul. E drept ca a zburat pe o distanta de doar 12 metri, la o inaltime de aproximativ un metru, ceea ce pare foarte putin in zilele noastre, insa a reprezentat un pas urias in istoria aviatiei. A fost dovada ca se poate, iar astazi mii si mii de avioane impanzesc cerul.
Nicolae Constantin Paulescu revolutioneaza medicina descoperind hormonul antidiabetic eliberat de pancreas: insulina. O descoperire colosala care a salvat vieti si a redat multora puterea de a lupta cu demnitate impotriva mortii. O lume intreaga salvata de ilustrul nostru om de stiinta.
10 absolut! Am putea spune ca istoria sportiva cunoaste apogeul la 10 absolut. Vara lui 1976, Jocurile Olimpice de la Montreal, o fetita din Onesti, de numai 14 ani si 7 note de 10. Este, cu siguranta, cel mai cunoscut moment sportiv din toate timpurile. Primul si surprinzatorul 10. Atat de surprinzator, ca tabela a afisat nota 1.00. Nadia Comaneci, prima sportiva din lume cu un exercitiu perfect.
Nici la capitolul fotbal nu am stat foarte rau… Nu am excelat, dar am avut momentele noastre de glorie, iar pentru ca tocmai sa incheiat Campionatul, nu pot sa nu amintesc cate ceva. Helmuth Duckadam -Eroul de la Sevilla a carui performanta este inscrisa in Cartea Recordurilor - a aparat toate cele patru lovituri de departajare in Finala Cupei Campionilor Europeni cu FC Barcelona. Visul oricarui portar a fost implinit in 1986 de catre portarul echipei Steaua Bucuresti. Si tot roman este si primul fotbalist care a castigat Cupa Campionilor Europeni cu doua echipe diferite. Miodrag Belodedici castiga Cupa in 1986, jucand la Steaua Bucuresti, iar in 1991 jucand si inscriind un gol pentru Steaua Rosie Belgrad.
Performante formidabile, minti de invidiat si experiente care, exploatate fiind, au dus la progres. Am mentionat doar cateva momente care s-au remarcat de-a lungul timpului, insa istoria abunda de astfel de momente in care romani priceputi si talentati au iesit in fata, uimind o lume intreaga. Eu cred ca Romania este o tara frumoasa si bogata, o tara cu resurse si oameni inzestrati. Cine crede altfel nu are decat sa cerceteze istoria acestui neam de la inceputurile lui si va afla. 

Dacă am învăța de la albine…

Zile călduroase una după cealaltă. Soarele nemilos încinge totul în jur. Am fugit din orașul fierbinte și m-am retras într-o zonă liniștită, cu multă verdeață și umbră. Mi-am luat o carte și m-am așezat confortabil pe canapeaua de pe terasa plină cu flori. Cu o limonadă rece cu miere și mentă în dreapta mea, am început să citesc, însă atenția mi-a fost discret atrasă de o mică vietate care a poposit curioasă pe paiul roz ce ieșea din limonadă. Mica pofticioasă a simțit imediat dulceața mierii și a venit să guste. Apoi s-a dus în flori, bucurându-se de fiecare în parte, luând câte ceva din fiecare, alegând hărnicuță de la una la cealaltă. Și tot urmărind spectacolul, am văzut că și alte surate zburătoare și-au făcut apariția, ignorând prezența mea și văzându-și fiecare de treabă. Nici nu-i de mirare, cu atâtea flori în jur…

Și stând așa, mă gândeam că noi, oamenii, am avea mult de învățat de la albine. Pentru ele lumea este alcătuită din flori, culori vii și dulceață. Lumea lor e vie și parfumată. E bucurie, gust bun și miros fin. Nu știu dacă sunt albine cercetașe ori albine lucrătoare, cert este că își văd de treaba pentru care au plecat din stup și nu zăbovesc. Viața în stup este foarte bine organizată și fiecare locatar își are rolul său bine definit. Nimeni nu e în plus, nimeni nu trage chiulul de la treabă. Dacă ar fi în societatea noastră așa…

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/daca-am-invata-de-la-albine/96575

De la moarte la viata si de pe pamant la cer

In Biserica Ortodoxa, cultul sfintilor si-a pastrat continuitatea de-a lungul veacurilor, deoarece venerarea sfintilor inseamna de fapt adorarea lui Dumnezeu. Sfintii sunt cei care au urmat voia Lui, pazind intru totul poruncile Lui. Ei sunt cei ce au inteles clar si raspicat cuvintele Mantuitorului: "Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" si le-au urmat intocmai, invrednicindu-se astfel de Imparatia cerurilor in care cu totii suntem chemati.
Sfintii sunt pentru noi modele de mantuire, pilde de vietuire in duh si adevar, calauze care ne indruma sa putem vedea mai clar si mai drept drumul spre desavarsire, sunt brate care ne sprijina in nevoi si aripi care ne inalta. Sunt exemple de vitejie si hotarare, care au marturisit neinfricat pe Hristos in diferite feluri de vietuire, unii dintre ei chiar cu pretul vietii lor. Prin iubire au biruit marea vietii, cursele si fricile lumesti, iar cu inima si mintea la Dumnezeu s-au imbarcat pe corabia pocaintei pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

Dupa felul in care s-au nevoit si au marturisit credinta lor, se impart in mai multe categorii: cuviosi, drepti, facatori de minuni, luminatori, marturisitori, mucenici...
Lucrarea sfantului se face prin darul Sfantului Duh nu in localitatea de nastere, ci acolo unde acestuia i s-a harazit a implini lucrarea. De exemplu Sfintii Apostoli au fost trimisi de insusi Mantuitorul la propovaduire in toate partile lumii. "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei, capitolul 28).
Poate nu intamplator neamul nostru a primit invatatura si binecuvantare de la insusi Intaiul chemat,Sfantul Apostol Andrei. Astfel a patruns credinta crestina pe meleagurile noastre, iar de atunci si pana acum, multi sfinti s-au ridicat chiar dintre stramosii nostri, tinand candela rugaciunii aprinsa, incununand bolta intregii ortodoxii cu vietile lor luminoase. Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, calugar cu metania la Manastirea Neamt, unul dintre sfintii recent canonizati, s-a nevoit 24 de ani in Tara Sfanta, iar astazi moastele sale sunt puse spre inchinare in Manastirea Sfantul Gheorghe de la Hozeva, unde credinciosi din intreaga lume vin sa se inchine. Desi nu s-au nascut in Romania si nici nu s-au nevoit in tara noastra, Sfintii Dimitrie Basarabov si Cuvioasa Parascheva sunt ocrotitori si ajutatori in mod deosebit poporului nostru. Se intelege clar ca sfintii nu au nationalitate. Ei sunt rugatori universali si ajutatori tuturor celor care au nevoie si le cer ajutorul. Ei nu sunt legati neaparat de locul nasterii, ci mai degraba de locul in care au fost chemati sa-si desavarseasca lucrarea. Sfintii cuviosi si-au desavarsit misiunea in obste, in pustie, izolati in munti, pesteri... si de aici ca vulturii au luat drumul spre ceruri.
Ioan de la Prosop, Teodora de la Sihla, Ioanichie cel Nou de la Muscel sunt doar cateva exemple de sfintii care si-au petrecut viata laudand pe Domnul, nevoidu-se departe de lume si de ispitele ei.
Unii au primit cununa sfintei prin mucenicie, indurand chinuri cumplite, fiind prigoniti in fel si chip. Istoria mentioneaza acest lucru cat se poate de real. Curajul fizic in fata mortii si marturisirea de credinta pana la moarte au impresionant pana si pe prigonitori, ducand adesea la convertiri in masa. E plina istoria de episoade sangeroase care s-au savarsit in numele credintei. Martirizarea Domnitorului Constantin Brancoveanu si a fiilor sai in anul 1714 la Constantinopol ramane pentru poporul nostru expresia cea mai inalta a demnitatii in marturisirea de credinta.
Altii s-au remarcat invatand pe multi adevarul de credinta, alcatuind liturghii, imne, rugaciuni sau lasand in urma scrieri importante, traduceri, imbogatind, explicand si transmitand cuvantul Sfintei Scripturi tuturor neamurilor. Cu darul lui Hristos, dascali si luminatori au transmis invatatura despre cunoasterea lui Dumnezeu din generatie in generatie ca pe un odor de mare pret.
Si Ortodoxia Romana se poate lauda cu dascali luminati care s-au remarcat prin neobosita talmacire si talcuire a cuvintelor evanghelice: Sfantul Ierarh Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti, Sfintii Ierarhi Dosoftei si Varlaam, Mitropolitii Moldovei, Sfantul Ierarh Andrei Saguna, Mitropolitul Transilvaniei. Pentru merite deosebite au primit cununa sfinteniei.
Canonizare Sfantului se face prin constatarea si recunoasterea de catre Biserica Ortodoxa a sfinteniei unui fiu al ei. Viata curata a acestuia si marturisirea cu vehementa a dreptei credinte, proslavirea lui de catre Domnul cu felurite daruri, evlavia manifestata de credinciosi sunt criterii esentiale pentru canonizare.
Importante de retinut sunt numele, faptele, minunile, invataturile, imprejurarile mortii, dar si data mortii care ramane ca data de praznuire a sfantului. Praznuim Sfantul la data trecerii din lumea aceasta la lumea vesnica. Este data la care el s-a nascut in Imparatia lui Dumnezeu, caruia i-a dedicat intreaga sa existenta pamanteasca. Este ziua trecerii de la moarte la viata si de pe pamant la cer, iar in aceasta zi credinciosii in semn de recunostinta si apreciere, merg la slujbe, fac coliva, se inchina cu multa evlavie la racle sfintilor, multumesc pentru toate binefacerile primite si slavesc puterea Domnului care s-a aratat prin ei. Mai mult decat atat credinciosii ridica biserici in numele lor si boteaza copiii cu numele lor, pentru ai avea ocrotitori pe sfintii pe care-i indragesc.
Apostoli si mucenici, marturisitori si cuviosi, toti bineplacutii lui Dumnezeu care au alergat spre El in tot timpul vietii pamantesti, alearga acum spre lume revarsand binecuvantari, tamaduind, luminand, invatand, usurand poverile, alinand suferinte. Au parasit lumea cu cele materiale ale ei intru totul, pentru ca acum din inalt sa slujeasca oamenilor. S-au retras din lume, dar nu i-au parasit pe oameni. Chiar si in pustie erau cercetati de cei aflati in nevoi. Oamenii strabateau pustia, urcau pe muntii, cutreierau paduri, cautau pesterile in care se nevoiau cuviosii, pentru a primi un cuvant de folos. Prin rugaciune au ramas in permanenta comuniune cu lumea.
Sfintii iubesc pe cei curati la inima, dar nu-si astupa urechile nici la rugamintile pacatosilor. Cu rugaciunile lor scot sufletele din robia patimilor, impacandu-le cu Dumnezeu, restabilind legaturile pierdute prin pacate.
De aceea, cinstirea sfintilor nu poate fi pana la urma decat o marturisire de credinta in adevar, care este in permanenta expansiune, deoarece numarul celor ce se bucura de proslavirea Domnului este in continua crestere.
Dupa marea schisma doar Biserica Ortodoxa a odraslit sfinti, de aceea cultul sfintilor este atat de important si inseparabil de ortodoxie. Dupa cum considera Cuviosul Vryennios, sfintii prin invatataturile lor ne conduc spre adevar: "Dumnezeu a aprins pentru noi sori neapusi - pe sfintii invatatori, ale caror cugete si rostiri, fiind glasuri ale Duhului Sfant, iar nu vorbe ale unor oameni de ieri, de alaltaieri, alunga ratacirea, calauzesc catre lumina, si infatiseaza limpede adevarul. De altfel, este cu neputinta sa cunoasca adevarul sau sa se atinga de teologie cel care nu-i urmeaza pe Sfinti."
Tocmai in aceasta consta minunea ca nu stim cum se numesc si unde sunt localizati si totusi in anumite zone inexplicabil se petrec minuni urmate de descoperirea de noi sfinti. 

Manastirea Comana, continuitatea vietii monahale in Tara Romaneasca

In vremuri in care pamantul pare ca a declarat razboi Cerului, cand omul cu inima invartosata de patimi nu se mai preocupa catusi de putin de latura sa spirituala, iar viata nu mai e considerata dar dumnezeiesc, Manastirea Comana se incapataneaza sa marturiseasca despre o credinta vie, ce dainuieste de secole. In ciuda timpurilor moderne, la doar o aruncatura de bat de Bucuresti, Comana ramane o vatra spirituala statornica, cu o bogata incarcatura istorica, care a tainuit de-a lungul anilor plansul de-o viata al multor monahi. Se spune ca fara manastiri lumea nu ar mai fi si cred cu tarie acest lucru, deoarece resimtim adesea ca lumea a devenit un cosmar, ca timpurile s-au schimbat cu repeziciune, ca ne indreptam cu pasi mari si grabiti spre nicaieri. 

Ratacirea omului care nu-l mai vede pe Dumnezeu e cumplita, usuca fiinta, iar incarcatura lumeasca ne copleseste si ne sufoca de cele mai multe ori. Nu mai putem sa intoarcem spatele lumii, nu ne mai putem ascunde fetele. De vorba cu Dumnezeu au ramas doar monahii, ostasii lui Hristos, care cu ochii la virtuti au împodobit biserica cu sufletele lor. Dintre apele Neajlovului, Manastirea Comana, din judetul Giurgiu, se ridica ca o inima semeata ce sfideaza parca lumea noastra mincinoasa si vicleana. Aici, pe insula dintre ape, Cerul saruta pamantul de cateva secole. Manastirea a fost atestata documentar printr-un hrisov al domnitorului Vlad Tepes, in anul 1461, insa mai multi domnitori au contribuit la mentinerea si intretinerea acestui loc in repetate randuri. Domnitorii nostri intelegeau sa investeasca in valori netrecatoare, prin urmare, ctitoriile domnesti se gasesc la tot pasul pe teritoriul tarii noastre.

Vitregiile istoriei au macinat nemilos zidurile manastirii, insa pronia divina a biruit, manastirea renascand din propria-i cenusa, de fiecare data mai frumoasa si mai solida. Ca o stafeta predata din mana in mana pana in zilele noastre. Ctitoria lui Vlad Tepes, locas de inchinaciune, dar si de aparare a tarii, este refacuta de boierul Radu Serban in anul 1588, cand acesta zideste biserica cu hramul Sfantul Nicolae, iar in 1609 o si zugraveste. Intre anii 1699 si 1703, manastirea este restaurata in stil brancovenesc de Serban Cantacuzino, care adauga chilii, repara zidurile distruse, adauga un foisor pe partea de nord, reface biserica si zideste un paraclis. In anul 1728 este inchinata Sfantului Mormant de catre Nicolae Mavrocordat, insa acest lucru aduce multa paguba, manastirea pierzand mai multe  averi si mosii.
Cutremurul din 1802 afecteaza cladirile, care sufera grave distrugeri. In incinta manastirii, trupele germane au amenajat in anul 1916 un cimitir de campanile, in care au fost depuse sutele de trupuri neinsufletite ale ostasilor romani sau straini cazuti pe campurile de lupta. La initiativa Reginei Maria si a lui Nicolae Iorga, in 1919, s-a hotarat construirea unui mausoleu. Acesta a fost construit intre anii 1926 si 1932 de catre Societatea Cultul Eroilor, pe ruinele fostului paraclis. Osuarul de la Comana pastreaza amintirea razboiului prin care poporul nostru a trecut. Timpul a sters multe, insa semnele gloantelor ce au ucis eroii neamului se vad si astazi in oasele care sunt depuse aici. Zeci de cranii gaurite vorbesc de tristele si cutremuratoarele vremuri nu de mult apuse.
Manastirea a suferit multe transformari, fiind parohie, scoala generala, inchisoare in timpul razboiului ruso-turc, prefectura, cimitir militar, sediu al CAP-ului, atelier de lucru pentru Uniunea Artistilor Plastici,  insa astazi o gasim mai frumoasa si mai infloritoare ca niciodata. In anul 1992, prin purtarea de grija a Preafericitului Parinte Patriarh Teoctist, Comana se redeschide ca manastire de calugari. Monahi cu cugetare ingereasca au stiut ca rugaciunea cu suspin si lacrima nu se mai intoarce inapoi, ci ramane lipita in cer. Prin multa truda au cladit casa Domnului pe pamant si palat in inimile lor, au tinut nestinsa candela in acest loc incarcat de rugaciune si istorie. 

Din anul 2006, sub pastorirea Preasfintitului Parinte Ambrozie, incep importante lucrari de restaurare, ce aveau sa cuprinda: Beciurile Domnesti, Biblioteca, Sala Tronului si Muzeul Manastirii. De asemenea, pentru buna functionare a vietii de obste au fost amenajate trapeza, bucataria, cancelaria si secretariatul.

S-au adus imbunatatiri corpurilor de chilii si s-a construit un gard imprejmuitor. Lucrarile insa continua chiar si astazi, cand Comana ni se infatiseaza ca fiind o adevarata oaza de spiritualitate, un spatiu de legenda, dar si o importanta necropola domneasca. Aici sunt inmormantati Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai Viteazul, Radu Serban Voievod si mai multi membri ai familiei Cantacuzino. Aici, cerul te vede,  pamantul te vede, totul te vadeste asa cum esti. Simtirea prezentei lui Dumnezeu nu te lasa sa treci pragul manastirii fara emotie. Credinciosii gasesc la Comana un minunat loc de reculege si rugaciune,  dar si o pagina de legenda si istorie. Aici se gasesc si moastele mai multor sfinti la care  credinciosii vin sa se inchine cu multa evlavie. Moastele Sfintei Mucenite Ecaterina, ale Sfantului Nicolae, ale Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfantului Nectarie sau ale Sfantului Apostol Filip sunt doar cateva dintre bogatiile care se gasesc la Comana. Din indepartate vremuri, monahii si-au spus intristarea si bucuria, ingenuncheati la rugaciune. Mai feriti de iscoada lumii nu s-au ratacit pentru ca stiau de Dumnezeu. Si astazi rugaciunea continua. Frumoasa Comana ramane marturia de peste veacuri a unui popor credincios si binecuvantat.