Cu fata la idoli

Inchinarea la idoli presupune venerarea chipurilor cioplite,  invocarea duhurilor si increderea in puterea lor.  Este inchinarea la obiectul creat de mainile oamenilor si nu la Creatorul lumii, este ignorarea lui Dumnezeu si inlocuirea Lui cu diverse nascociri ale mintilor proprii. In Antichitate, inchinarea la idoli era o practica frecvent intalnita si, desi aduceau jertfe, oamenii nu-si schimbau cu nimic gandirea si comportamentul lor, de multe ori fiind motiv de tortura sau supunere la diverse persecutii. Nesupunerea crestinilor la aceste obiceiuri pagane atragea dupa sine prigoana, chinuri si chiar osanda la moarte. Se murea infricosator.
Pentru marturisirea dreptei credinte si pentru neinchinarea la idoli,  multi au primit cununa muceniciei. Poporul nostru nu a ramas in istorie ca fiind un mare inchinator la idoli, ci mai de graba este cunoscut ca fiind un popor de oameni credinciosi si pasnici, apropiati de biserica si pastratori de traditii. Increstinarea s-a facut inca de la începuturi, iar dreapta credinta ortodoxa a fost marturisita din plin pe meleagurile tarii noastre. Voievozii si domnitorii au fost crestini, iar acest lucru a permis inflorirea in plan spiritual. Mult mai tarziu, influentele occidentale au patruns in spatiul dintre Carpati si Dunare, incercand sa cucereasca, sa dezbine si sa se impuna in aceasta zona, lovind tocmai in credinta, impunand conducatori straini de neam si de ortodoxie. Dezlipirea maselor de Biserica le face vulnerabile si usor de controlat.
Astfel, noile curente au patruns cu usurinta si s-au instalat in popor. Apucaturi de tot felul s-au dezvoltat in societate, modificand scopul si ritmul vietii, liberalizand pacatul, rasturnand valorile si desfiintand traditiile. Notiunea de idol nu se refera numai la zeii mincinosi din vechime, ci are noi intelesuri in timpurile noastre. Fiecare generatie si-a creat idoli conformi cu vremurile si modelele timpului. Tot idoli sunt si iubirea de argint, lacomia si orice lucru si viciu care-l robesc pe om si-l indeparteaza de Dumnezeu, facandu-l sa traiasca pur lumeste.
In poezia Cand era Dumnezeu Mai jos, Marin Sorescu surprinde atat de sugestiv departarea omului de Creator: Mai de mult era Dumnezeul mai jos,/Ne vedea mai bine, zicea maica./Acum, s-a suit sus rau,/Nu mai are ochi pentru noi./Si ofta. Este un paradox. Ne-am indepartat atat de mult, am taiat orice conexiune cu Divinitatea, am sapat prapastii de netrecut si ni se pare ca Dumnezeu s-a departat de popor. Am slutit chipul Lui si nu-l mai recunoastem ca fiind parte din noi. Am rasturnat randuiala prin nepasarea fata de cele duhovnicesti, am falsificat ierarhia valorilor prin grija exacerbata pentru cele materiale. Canibalismul social si economic e in floare, iar setea de putere si lupta de interese fac jocul. Din toata truda sa, omul nu se mai satura niciodata si nimic nu-i implineste poftele. Nu e decat o desertaciune zgomotoasa. Bogatia da ocrotire temporara de acea grija de multe ramane continua.
Omul a ajuns la o relatie patimasa cu lucrurile, iar mintea este pervertita de atata otrava adunata, este doar pamanteasca si cugeta doar la cele vazute. Cate minti sunt, avem tot atatea patimi, caci omul umbla dupa voia lui si ce naste mintea lui, aceea face. Latura trupeasca a omului este aplecata cu precadere spre cele lumesti, iar sangele lui e greu de la atata imbuibare. Latura sufleteasca sufera orbita de bolile grijilor si a maririi de sine. Duhurile rautatii trimit sageti aprinse din toate directiile pentru a-l rupe pe om de toate cele duhovnicesti. Vremurile pretind parca necontenit sa fim mai performanti, mai frumosi, mai destepti. Sensul culturii s-a pervertit, s-a mercantilizat. Cunoasterea este utila doar in scopul performantei si a controlului. Nu mai avem cultura lumii traditionale romanesti, societatea nu mai functioneaza dupa criterii traditionale, ci a adoptat scheme sociale straine pe care, incapabila sa le asimileze, le-a combinat intr-un amalgam distrugator si neidentitar. Ideile traditionale de stornicie, valoare si trai simplu sunt depasite si lipsite de sens.
Cine mai vrea sa traiasca simplu intr-o lume materiala guvernata de dorinta de  îmbogățire, bunastare, comoditate? Buna chivernisire e doar o idee depasita, acum, excesul e la mare moda. Copiii sunt educati de supereroi si de retelele de socializare. Au modele performante din toate punctele de vedere, pentru ca li se cere sa devina tot mai eficienti. Sunt educati de ideea ca daca sunt performanti vor ocupa doar locuri fruntase. Toti trebuie sa devina "oameni de top". Oameni tari cu bani, pozitie sociala, relatii, insa fara o structura de rezistenta duhovniceasca si fara capacitatea de a se darui sau de a se jerfi catusi de putin. Bancile, jocurile de noroc, casele de pariuri, cluburile, mallurile sunt generatoare de vicii, lacomie, orgolii si pofte, iar mass-media alimenteaza neincetat. Totul se reduce la a trai bine si atat.
Petre Tutea spunea: Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta: ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa mananci bine, sa bei bine, sa dormi si la loc comanda!... si ne-am obisnuit asa. Apoi au venit altii care ne-au invatat sa traim tot mai bine, insa cu ce pret? Ne pierdem sufletele in nestire, ne risipim anii si intreaga viata alergand dupa himere. Iluzia fericirii dezvolta in om dorinte egoiste si atat de patimase, incat omul nu-si mai poate stapani poftele si ajunge sclavul lor. Slujim patimilor si ne inchinam cu frenezie idolilor acestei lumi, neiubind deloc pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Suntem mereu cu fata la idoli si nu mai vedem in jur... Candva tara era linistita, iar traiul era simplu. Frica de Dumnezeu era mare si oamenii aveau rusine. Acum nimic nu mai loveste constiinta... vremurile au luat-o razna si toate se indreapta spre nicaieri, ca intr-o poezie de Sorescu: Au crapat si mormintele./Sub tufele de flori uscate de sete./Cam incepe sa se crape pamantul...