Faclii ale neamului - Cuviosul Ioan de la Prislop

 Au aparut in ultima vreme foarte multe materiale care ne prezinta diverse tehnici de supravietuire. Filme, documentare, carti, echipamente, o intreaga industrie bine pusa la punct ne invata cum sa supravetuim si cum sa ne echipam pentru conditii extreme. Multi voinici, eroi ai zilelor noastre, ne povestesc despre cum sa rezisti cateva zile prin munti, prin paduri sau cine stie pe unde si sa te descurci cu ceea ce natura iti pune la dispozitie. Atat de extraordinar si atat de eroic, demn de toata lauda si consideratia. Citind insa vietile sfintilor constat ca abunda de exemple in care semeni de-ai nostri au trait chiar si zeci de ani in conditii extreme, fara hrana, fara echipamente, fara haine, ci doar cu mintea si inima la Dumnezeu.

In munti, in pustiu, in desert, pe stalpi, in pesteri, zeci, sute, mii de sfinti au biruit frigul, caldura, foamea, setea, au biruit insasi conditia umana cazuta, mergand pe apa, inaltandu-se de la pamant, traind cu fiarele salbatice, stralucind ca soarele etc. Dragostea de Hristos biruieste firea, nu numai ca o ridica din pacat, dar o si intareste la propriu, o face sa indraznesca dincolo de neputinte, sa nadajduiasca dincolo de limite, sa infrunte peste ceea ce mintea si trupul pot sa indure. In cazul lor, postul si rugaciunea s-au dovedit a fi cele mai avansate tehnici de supravietuire.
Chiar la noi in tara, in muntii nostri au trait Sfanta Teodora de la Sihla, Sfantul Cuvios Ioanichie cel Nou de Muscel, Sfantul Vasile de la Poiana Marului, Cuviosul Ioan de la Prislop si altii. Patericul romanesc vorbeste despre acesti sihastri iubitori de Dumnezeu care au imbracat haina luminoasa a sfinteniei prin lepadarea de lume, prin indepartarea de ea, prin imbratisarea unui trai aspru si solitar inchinat Creatorului. In mijlocul creatiei, doar cu cele ale creatiei au trait deplin, lasand peste veacuri cutremuratoare dovezi despre puterea pe care omul o are atunci cand se rastigneste cu tot sufletul si trupul pe cruce alaturi de Hristos.
In binecunoscuta Manastire Prislop din inima Hategului, s-a nevoit Cuviosul Ioan de la Prislop. Incins cu postul si rugaciunea, Ioan si-a gasit bucuria traiului pustnicesc in apropierea manastirii, sapandu-si in stanca o chilie. Se stiu putine despre viata sfantului si despre nevointele sale, insa traditia spune ca oamenii il cautau cu evlavie, considerandu-l un binefacator, care se ruga pentru lume si potolirea necazurilor ei, alinandu-i suferintele si greutatile. Mica lui chilie, rece si intunecata, se pastreaza pana astazi, fiind bun motiv de reflectie asupra vietuirii imbunatatite, dar mai cu seama aspre pe care a avut-o. Numai un placut al Domnului ar fi putut indura conditiile vitrege ale locului.
Numai un nebun pentru Hristos si-ar fi putut gasi linistea si bucuria in acest loc izolat si neprietenos. E greu de imaginat cum chilia cocotata intr-o stanca destul de greu accesibila a fost casa cuiva pentru vreme indelungata. Cateva icoane pe un perete rece si umed, cateva candele aprinse licarind o lumina slaba sunt tot decorul micii incaperi. In rest, linistea padurii e singura care imbraca spatiul cu o haina groasa aducatoare de pace. Simplu si patrunzator. Pentru noi - nebunie, pentru sihastri - calea catre Viata, scara catre Hristos, poarta catre Rai.
La chilia sapata chiar cu mainile lui oamenii gaseau nadejde si izbavire, gaseau alinare in rugaciunile lui, veneau sa-i ceara sfatul, pentru ca aflau mangaiere si asa razbeau printre incercarile vietii. E uimitor cum, desi nu avea nimic, multi veneau sa-i ceara. Nu avea nimic din cele materiale, insa se imbogatise in cele spirituale. Se imbogatise atat de mult, incat putea si sa ofere. Cum a dobandit acestea si cati demoni a avut de infruntat ramane insa o taina, numai de Dumnezeu stiuta. Sihastria este o taina. Ea se traieste cu mainile catre cer in permanenta, cu rugaciune neincetata, cu post, cu osteneala, cu infranare, cu dezlipire de orice din lume, cu genunchii tociti si chipul brazdat de lacrimi.
Asa s-a nevoit acest fericit despre care se vorbeste pana in zilele noastre si pe care inca il rugam sa mijloceasca pentru noi inaintea Preasfintei Treimi. Despre sfarsitul lui se spune ca a fost omorat de un vanator, care a crezut ca este un animal salbatic. Astfel si-a incheiat calatoria prin lume acest sihastru cu viata imbunatatita, un supravietuitor in conditii extreme, un om al padurilor, un om al muntilor, dar, mai presus de toate, un om al lui Dumnezeu. Sfantul Ioan de la Prislop a fost canonizat in anul 1992. Sihastrul rugator este praznuit in fiecare an la data de 13 septembrie. El ramane pentru noi pilda de curaj si indrazneala, dar si luminator si rugator al neamului peste veacuri.
Iubitorule de nevointa si ravnitorule intru cele sfinte, Cuvioase Parinte Ioane! Parasit-ai cele trecatoare si ai ales pe cele vesnice, luat-ai jugul lui Hristos in Manastirea Prislop si in pestera pustniceasca impreuna cu ingerii L-ai slavit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu inceta a te ruga pentru sufletele noastre!