Fiii neamului - Elisabeta Rizea

 Ne uimesc oamenii de cultura, sportivii, artistii si toti cei care se remarca prin ceva de restul lumii. Cei care-si pun in valoare calitatile fizice sau intelectuale, printr-un efort sustinut continuu, reusesc sa depaseasca granite tot mai greu accesibile noua. Ii admiram, ii punem sub lumina reflectoarelor, le recunoastem valoarea, ne plecam inaintea lor, acordandu-le respectul cuvenit. Lumea noastra are laureatii ei, din cele mai diverse categorii. Insa nu doar valorile pe care societatea le promoveaza sunt demne de respectul si aprecierea noastra. Adesea putem intalni oameni care nu ies prin nimic in evidenta si totusi actiunile lor si felul firesc al vietuirii dovedesc tarie, vointa, credinta si inima de fier. Oameni necunoscuti si neapreciati de o lume grabita si modelata sa ia in vizor doar valori efemere. Cine apreciaza astazi o mama cu multi copii, o marturisire de credinta pana la mucenicie, un act de milostenie etc?

Sunt multe acte de curaj in istoria noastra pe care suntem datori sa ni le amintim pentru a nu uita cine suntem, iar poate cea mai prolifica perioada este chiar din vremea regimului comunist, care, mutiland destinele a mii de semeni, a nascut sfinti si eroi. Instalarea guvernului comunist in anul 1945 a creat disensiuni intre oameni. Cei mai multi au mers asa cum a dictat curentul, insa cei care au inteles scopul alunecos pentru care regimul de teroare s-a instalat au opus rezistenta, neplecandu-se noilor concepte ateiste, care aveau sa subjuge intreaga tara si de a crea o societate de tip materialist. Mai multe grupuri anticomuniste au opus rezistenta cativa ani. Retrasi in munti, ascunsi in crapaturile pamantului, pierduti de vremuri, dar ancorati trup si suflet in lupta pentru neam si tara. Arestati rand pe rand sau pur si simplu ucisi, cateva sute de oameni au scris cu sange povestea demnitatii romanilor, care nu au uitat ca au o datorie fata de inaintasi si de urmasi.
Justitia vremii i-a urmarit pana in cele mai ascunse locuri ale muntilor, aducandu-i la judecata, condamnandu-i si chinuindu-i cu scopul reeducarii. Astfel de grupuri de rezistenta au fost organizate in muntii de pe intreg teritoriul. Din Bucovina pana in Banat, din Apuseni pana in Fagaras, din Vrancea pana in Dobrogea, stalpii rezistentei aprinsi de acelasi clocot launtric au militat impotriva sovietizarii tarii. Pentru ca aceste grupuri sa reziste in pofida presiunilor securitatii, a fost creata o retea de sustinere, alcatuita din membrii famiilor, dar si din oameni simpli, localnici, sateni din apropierea locurilor de refugiu. Acestia aprovizionau grupurile din muntii cu cele necesare traiului. Securitatea, o caracatita perfida, urmarea sa taie si sa dezbine aceste retele, pentru a pune capat rezistentei. Pentru cei mai multi dintre ei a urmat o soarta grea si, desi au stiut de la bun inceput acest lucru, nu au ezitat sa ajute, platind cu pretul vietii sau cu ani buni din tineretea lor.
Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie ca eu am dat de mancare la partizani, marturisea Elisabeta Rizea, una dintre cele mai darze femei din vremea rezistentei anticomuniste. Nascuta la 28 iunie 1912, in Domnesti, judetul Arges, a patimit intemnitata timp de 12 ani pentru colaborarea cu partizanii. A cunoscut iadurile reeducarii de la Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, indurand batai si amenintari, greu de imaginat si de descris in cuvinte. Nu a fost nici savant, nici filozof, ci doar o femeie simpla de la tara care se indeletnicea cu agricultura. A simtit ca are o datorie, un sens in sanul poporului ei. Nu au speriat-o crimele ingrozitoare facute de comunisti, nici prigonirea cu care amenintau, nici norii negri care urmau sa se abata asupra viitorului ei si al familiei. Impreuna cu sotul ei, Gheorghe Rizea, a sprijinit grupul Arsenescu-Arnautoiu din Fagaras. Au fost prinsi si condamnati la inchisoare, iar cu toate acestea nu au divulgat nimic, nu au "turnat".
Mult mai tarziu avea sa spuna: Daca vorbeam, omorau jumate de sat... Asa ca au preferat sa taca, sa indure, sa rabde. Uimitor este ca, dupa sapte ani de temnita, Elisabeta Rizea din Nucsoara a continuat activitatea de sustinere a miscarii de rezistenta. Cata forta si cata determinare trebuie sa fi fost in inima acestei femei? Cata robustete a mintii trebuie sa fi avut sa nu renunte, in ciuda tuturor chinurilor pe care le-a indurat? I-au oferit chiar si bani in schimbul informatiilor, insa darzenia acestei femei a fost de neclintit. M-a tarat pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu', de la ceafa la calcai, si pe stanga si pe dreapta. Da' n-am luat banii lui! Ce vointa si cata putere...
La scurt timp, dupa alte anchete, este din nou arestata si condamnata, de data aceasta la 25 de ani de inchisoare. A fost eliberata in anul 1964, in urma decretului de gratiere a detinutilor politici. Dupa aproape 20 de ani, totul este trecut sub tacere. Comunismul gata instalat si-a urmat nestingherit planurile. Jertfa, efortul si chinul celor care nu s-au supus regimului a fost dat uitarii, ca si cum nici nu au existat. Cei mai multi dintre cei eliberati au continuat sa traiasca in tacere si uitare. La fel si povestea Elisabetei Rizea a ramas necunoscuta pana in anul 1992, cand a fost realizat serialul de televiziune Memorialul Durerii. Simpla, cu figura brazdata de suferinta, dar cu inima si constiinta curate, Elisabeta Rizea si-a spus povestea patimirilor ei, expresie fidela a chinului si suferintei fara margini. S-a dus sa-si doarma smeritul somn de veci la 6 octombrie 2003, fiind inmormantata in cimitirul din Nucsoara.
Ea ramane o farama din povestea poporului nostru care a supravietuit prin rugatori si marturisitori. Ea este un simbol, un model si dovada ca oricat de puternic este duhul lumii, oamenii darzi si determinati pot sa-i stea impotriva. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa avem si noi taria acestei marturisiri daca viitorul ne-o va cere in curand.