DURERE NOUĂ

Sunt multe suferințele și necazurile oamenilor. Sunt cruci sub a căror povară ființa pare că n-are nici o șansă, sunt dureri ce sapă șanțuri adânci în obraji și-n inimi, sunt povești ce inundă ochii de lacrimi și sufletul de groază, însă, mai presus de toate, sunt lupte câștigate prin credință și nădejde, demne de notat în paterice. Lupta cu boala nu a fost niciodată ușoară, însă lupta cu cea mai grea dintre boli te poate face erou, biruitor al temerilor și durerilor lumești, iar în final, câștigător al Raiului. Cancerul, boala secolului nostru, este, pentru cel ce înțelege suferința ca plată a păcatelor, o baie binecuvântată, care spală orice întinare a trupului, a minții și a sufletului. Este o pregătire pentru a intra curat în Împărăția lui Dumnezeu.
Când Constantina a aflat că e însărcinată pentru a doua oară, s-a cutremurat. Avea deja un copil de crescut, un soț bolnav și o situație materială destul de precară pentru un oraș costisitor cum este Bucureștiul. S-a speriat că nu va face față creșterii încă unui copil. Nu credea că are puterea să ducă această cruce. Planurile lui Dumnezeu însă erau cu totul altele, iar Constantina avea să ducă o cruce mult mai grea decât și-ar fi putut închipui vreodată.

Continuarea aici/: https://www.familiaortodoxa.ro/2020/03/14/durere-noua/

Nevoia de Creanga, nevoia de copilarie

La 1 martie 1837, vedea lumina zilei, in satul Humulesti, indragitul nostru povestitor Ion Creanga, cel care a rasfatat cu ale sale povesti toate generatiile de romani de la el incoace. Marele dascal si povestitor a modelat si indulcit copilariile noastre, fie ca ne-am nascut la sat, fie la oras. Cine nu s-a bucurat de minunatele lui Amintiri din copilarie, sau cine nu a auzit de Capra cu trei iezi? Cine nu s-a visat Ileana Cosanzeana sau Harap Alb? Cine nu a suferit alaturi de Ursul cel pacalit de vulpe, sau cine nu si-a dorit sa fie bun si ascultator ca Fata mosului? Cine sa nu fi auzit si trait intens alaturi de minunatele personaje ale operei lui Creanga? Cine?

Raspunsul este unul singur: copiii nostri, generatiile secolului 21, progeniturile educate prin cablu si mai nou prin retelele de socializare. Copiii nostri crescuti in institutii de invatamant, crescuti de straini, crescuti in spiritul concurentei chiar de la primele lor cuvinte. Copii fascinati de printese si supereroi, robotizati, tehnologizati, drogati virtual, sedati de ecrane imense, sclavi ai unor butoane on/off. Ei nu au auzit de Creanga, ei nu se bucura de simplitatea de povestitor de odinioara, ei nu au o copilarie asa cum au avut-o bunicii si parintii lor.
Acum sunt scoase in fata alte valori si reguli, alte jocuri si placeri, alte interese si prioritati. Nimeni nu mai gaseste amuzant scaldatul la rau si nici mancatul cireselor direct din pom. Nimeni nu mai sare gardul, nu mai plimba caprele, nu mai fugareste matele. Este de neimaginat copilaria lui Creanga in zilele noastre, chiar si la sat. Criza demografica, depopularea tarii, migrarea catre oras sau catre alte tari, tehnologizarea, ideologizarea, taierea radacinilor, dezlipirea de traditii si de credinta, rasturnarea valorilor genereaza poveri pe care copiii nostri le resimt inca de la nastere.
Ei traiesc o copilarie trunchiata, saracita, desi indestulata material, cu multe lipsuri afective, desi aparent mai bine organizata, totusi mult mai putin libera. Copii cu aripi frante si vise fabricate de noile tendinte sociale. Sunt destepti copiii nostri, dar nu mai au inocenta, sunt ageri si iuti la minte, dar tot mai instabili emotional. Sunt adesea tintuiti in virtual, nelegati afectiv de natura, de semeni, de familie, de traditii, de cultura neamului nostru, de credinta in Dumnezeu.
Instabilitatea economica si emigrarea romanilor au destabilizat neamul acesta mai mult decat au facut-o toate razboaiele si toate crizele de-a lungul istoriei. Multe familii traiesc dezbinate, la distanta. Multi copii cresc departe de parinti, sau de bunici, sau de frati, sau de cei de un neam cu ei. Multe copilarii scurtate, furate, prea multe etape arse, multi copii maturizati inainte de vreme. Ei au nevoie de o copilarie frumoasa si de o educatie sanatoasa, ele fiind fundamente pe care se va aseza solid, sau nu, caracterul adultului de maine. Ii invatam de toate, si calculator, si limbi straine, dar nu le spunem cum sa iubeasca o floare, sau cum sa se joace cu un banal avion de hartie. Copiii nostri cunosc totul de la marci auto pana la cele mai noi generatii de iPhone si smartphone, dar nu stiu judetele si vecinii Romaniei. Stiu sa defineasca selfie, next level, gadget, play station, game over, dar nu stiu ce inseamna "horn, vatra, scoarta, stergar, ciubar" etc.
Avem nevoie de mai mult timp pentru copiii nostri, pentru a fi fizic langa ei. Avem nevoie sa vorbim, sa-i ascultam, sa-i mangaiem, sa-i incurajam, sa-i pretuim si sa-i iubim, caci prin ei traim si noi, si neamul nostru. Avem nevoie sa-i cunoastem si sa ne cunoastem, iar pentru asta avem nevoie de Creanga si povestile lui despre viata la tara, despre viata autentic romaneasca de odinioara, despre lucrurile simple care bucura inima.

Faclii ale neamului - Sfantul Ierarh Iosif cel Milostiv

Din prea marea preocupare pentru "a avea", ni s-a atrofiat dispozitia de a iubi. Societatea ne incita la progres, stimuland concurenta, generand astfel prapastii intre noi. Nimic nu ne invita sa iubim, sa fim darnici, milostivi, empatici. Este aproape de neconceput in zilele noastre sa cedezi, sa dai mai mult si sa ramai tu cu mai putin, sa ajuti jertfind din timpul si avutul tau. Milostenia nu mai caracterizeaza actiunile noastre cotidiene, iar in cel mai scurt timp, ma tem ca va disparea si din vocabular. Considerata a fi "mama tuturor faptelor bune", milostenia era pana nu de mult o virtute, o calitate deosebita, inaltatoare si sfintitoare.

Marea frumusete a acestei virtuti este ca ea sta la indemana tuturor. Vietile sfintilor vorbesc despre nenumarate virtuti, insa, dintre toate acestea, milostenia pare sa ne fie cea mai accesibila, in urcusul nostru pe scara care duce mai aproape de Dumnezeu. Nu toti avem ravna de a priveghea neincetat, nu toti putem tine post aspru, nu toti putem face zilnic sute de metanii, insa toti putem fi milostivi, toti putem iubi, toti putem fi sprijin pentru aproapele. Vedem in sinaxar ca multi dintre sfinti sunt numiti dupa calitatile si virtutile prin care s-au remarcat raportat la slavirea lui Dumnezeu sau prin slujirea si purtarea de grija fata de semeni. Dupa apelative precum marturisitorul, tamaduitorul, dreptul, luminatorul, stalpnicul, martirul, dascalul etc., putem sti de la bun inceput prin ce s-au evidentiat anumiti sfinti.
Sfantul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, dupa cum o spune si numele, a ramas viu in constiinta romanilor tocmai prin felul milostiv in care si-a trait viata. S-a nascut in anul 1818, in Basarabia, intr-o familie binecredincioasa, primind la botez numele Ioan. Ramanand orfan de tata, iar mama intrand in monahism, micutul Ioan traieste de la varsta de 10 ani in obstea manastirilor, alaturi de unchiul sau, de asemenea monah. Astfel, de mic copil a deprins dulceata rugaciunii si a vietii traite in Hristos. Ajuns sa vietuiasca la manastirile Sfantul Spiridon din Iasi si Sfantul Samuil din Focsani, unde functiona si cate un spital, tanarul Ioan se pune si in slujba celor aflati in suferinta, intelegand ca are menirea si datoria de a-si ajuta aproapele.
Imbraca haina monahala la Buzau, fiind hirotonit diacon si urmeaza Seminarul Teologic din Buzau, iar mai apoi Academia Sfantul Sava din Bucuresti. Este ales Episcop-vicar al Mitropoliei Tarii Romanesti, mai apoi Episcop al Argesului, iar in cele din urma Mitropolit al Moldovei, unde desfasoara importante lucrari de sporire a patrimoniului bisericesc. A infrumusetat biserici si a slujit Domnului cu multa ravna, insa cel mai mult s-a preocupat de semeni, de ajutorarea si pastorirea lor, facand din milostenie cel mai de nadejde prieten. Miluind pe saraci si pe cei aflati in nevoi, imbarbatand pe bolnavi, pe orfani si pe vaduve, impartind mereu tot ce avea, a trait iubind si daruind. Se spune ca atunci cand nu mai avea ce sa dea, se imprumuta si miluia. Cat de larga si buna trebuie sa fie inima unui om care da, chiar si atunci cand nu mai are? Dupa 27 de ani de la numirea sa ca Mitropolit al Moldovei, Iosif cel Sfant si Milostiv s-a mutat la cele vesnice in data de 26 ianuarie 1902. Din anul 2017, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut in randul sfintilor.
De la el putem invata ca lucrarea faptelor bune aduce pace si bucurie vesnica. Si-a strans comori in Cer pentru ca si noi cei de acelasi neam cu el sa intelegem ca omul creste atunci cand se pleaca in fata lui Dumnezeu, dar si in fata semenilor. Milostenia in toate formele ei este intotdeauna indicatorul unei vietii morale inalte. Putem face binele in nenumarate feluri, fie material, fie fizic sau afectiv, fie doar cu o vorba buna sau cu o mangaiere. Fapta buna are multe fete, insa toate aceste fete ascund cate un zambet. Fapta buna sterge lacrimi, usuca ura, imprastie raul, dezgheata inimi, incalzeste suflete, iar savarsita in sens crestin devine sfintitoare.

Carte, carte, cinste cui te pretuieste!

In era digitala, accesul la informatie a devenit atat de facil, incat pana si un copil se poate informa despre orice. Pe aripile internetului navigam spre informatii de interes public sau de specialitate, fara sa fim nevoiti sa depunem prea mare efort. Cu doar cateva coordonate si cateva click-uri ajungem unde ne dorim. Desi internetul ne pune la dispozitie o mare si complexa biblioteca virtuala, accesibila tuturor, totusi nu garanteaza lumii o mai buna cunoastere si intelegere a lucrurilor, ci din contra constatam o mai mare debusolare si dezinformare in randul populatiei. Insetam, desi fantana cunoasterii pare a fi plina. Continutul nu ne satisface decat nevoile mici si imediate, insa, pe termen lung, nu se sedimenteaza nimic ziditor. Poate ca tocmai usurinta cu care primim informatia ne face nereceptivi si nepasatori fata de veridicitatea si profunzimea ei.

M-am bucurat si m-am mirat in acelasi timp cand am primit vestea ca la Manastirea Comana a fost reinfiintata o biblioteca. Un lucru rar si surprinzator in vremurile noastre. Astazi, un spatiu sobru, frumos randuit cu rafturi si carti, care invita la studiu e aproape o nebunie. Oare asa sa fie? Si-a pierdut biblioteca rostul sau ne-am pierdut noi interesul pentru toate lucrurile asezate si datatoare de sens? Se prea poate sa nu mai avem rabdare, sa nu mai avem aplecare spre studiu si sa fi devenit atat de superficiali, incat sa nu mai intelegem nevoia pentru astfel de lucruri.
Formarea intelectuala nu mai este preocuparea noastra, desi urmam scoli inalte si cursuri fel de fel. Ne insusim repede seturi de informatiile deja sintetizate fara a mai studia in amanunt sau prin comparatie, fara a mai emite noi insine o idee sau o judecata. Preluam totul gata digerat si trecem prin toate cu lejeritate. Nu mai mergem la biblioteca, nu mai deschidem o carte, nu mai luam notite, nu citim, nu recitim, ci doar preluam idei, pe care le punem in sertarasul mintii noastre.
Manuscrisele rare, cartile vechi si valoroase, cartile noi, colectiile inedite, atlasele, dictionarele, etc. par sa nu-si mai gaseasca rostul in lumea noastra. Biblioteca nici atat. Chiar si in casele noastre, spatiul destinat bibliotecii a fost luat de vitrine cu obiecte decorative sau de imensele plasme la care privim ori de cate ori avem o clipa libera. Am pierdut si simpla bucurie de a ne cufunda comod intr-un fotoliu cu o carte in mana, sau de a sta lungiti pe o banca in parc pentru o lectura placuta. Ce sa mai vorbim de pretuirea cartilor vechi sau chiar a manuscriselor. Cine sa mai inteleaga valoarea lor, cand toate lucrurile din jurul nostru vorbesc despre nou, modernism si chiar postmodernism? Cine mai este interesat astazi de un anume limbaj sau de un anumit tip de scriere, de o limba veche, sau de o caligrafie veche, astazi, cand scrisul pe hartie e ceva demodat?
Eu cred ca este demna de toata aprecierea initiativa parintelui arhimandrit Mihail Muscariu, staretul asezamantului monahal, de a imbogati zestrea Manastirii Comana cu o astfel de lucrare. Si-au gasit locul binemeritat in noua biblioteca documente si manuscrise vechi, carti de cult si carti de teologie. Nu lipsesc nici cartile mai noi de literatura, geografie, istorie, albume, dictionare etc. In vremuri de incertitudine si nesiguranta, batrana biblioteca, desi pe cale de disparitie, ramane o ancora si un reper pentru generatiile ce vin. Imi tot vin in minte frumoasele versuri ale lui Tudor Arghezi: Carte frumoasa cinste cui te-a scris/ Incet gandita, gingas cumpanita;/ Esti ca o floare, anume inflorita/ Mainilor mele, care te-au deschis.
Astazi, abia daca mai gasim vreme pentru a rasfoi o carte. Pentru cine are insa curiozitatea, biblioteca Manastirii Comana este o buna sursa de inspiratie.

De obicei

Obiceiul este o traditie care s-a perpetuat de generatii, un fel particular de manifestare, o lege nescrisa, impamantenita in spatiul in care a prins radacini. Prin obiceiuri ne-am identificat ca natiune intre celelalte neamuri. Obiceiurile si traditiile seculare ale poporului roman au fost mereu asemanatoare in toate cele trei provincii istorice, doar cateva particularitati facand diferenta. Ele au evoluat trecand de la paganism la crestinism, ajungand in prezentul incert si indreptandu-se spre viitorul nonsens.

Cu mii de ani in urma, inaintasii nostri au avut credinte proprii, paganisme, cel mai probabil de origine tracica. Venerarea zeilor nu le-a fost nici lor straina. Din randuiala divina, crestinismul a patruns pe teritoriul tarii noastre inca din primul secol, insa a platit tributul credintelor deja instalate. La inceputurile crestinismului, populatia romana pastra si caracteristici ale credintelor pagane. Asa a debutat un amestec intre religii, cu toate ca acestea difereau, fiind chiar contradictorii in esenta. Unele obiceiuri desprinse din acest amestec s-au transmis nealterate pana in zilele noastre. Credinta in simbolurile pagane precum ursitoare (zane care determina soarta copilului nou-nascut), iele, varcolaci, paparude etc. s-a pastrat in cultura populatiei de la sate.
Crestinismul a gasit teren prielnic pe meleagurile noastre, dreapta credinta primenind constiinta, fiind imbratisata, impropriata si transmisa din generatie in generatie. Neamul nostru s-a inchegat si s-a format in crestinism. Credinta face parte din identitatea noastra, iar sarbatorile crestine au generat noi obiceiuri si traditii atat de dragi sufletului romanesc. Craciunul, Nasterea Domnului, cea mai indragita sarbatoare a romanilor, este si cea mai bogata in traditii. In amintirea intruparii Fiului lui Dumnezeu, ai nostri au postit, au facut metanii, s-au spovedit, s-au impartasit, au mers la colindat, ducand tuturor vestea Nasterii, si-au umplut mesele de colaci si cozonaci, si-au binecuvantat casele si si-au lucrat manual portul pentru a merge la biserica. Si aici putem distinge obiceiuri pagane precum sacrificarea porcului, impodobitul bradului sau unele dansuri si uraturi care nu au nimic in comun cu traditia crestina, dar care s-au transmis in timp. Ele fac si astazi parte din traditia noastra populara.
Ingrijorator insa este faptul ca, odata cu dezvoltarea culturii, pana si credinta crestina pare sa-si piarda rostul, in special la oras. Cea mai importanta eroare a acestei situatii este improprierea unor obiceiuri straine de caracterul poporului roman, care nu fac decat sa-l secatuiasca si sa-l dezorienteze de puterea de a merge mai departe. Halloweenul, transhumanismul, ideologia de gen si altele nu sunt altceva decat niste bombe cu ceas foarte frumos marketizate si prezentate publicului in asa fel incat sa-i adoarma constiinta de sine. "Obiceiurile" acestea venite de nicaieri ne asimileaza unii cu altii fara a avea valori comune, facandu-ne sa credem in valori total lipsite de sens si de esenta.
La o distanta de 2020 de ani de la minunata si tainica Nastere, aproape nimic nu mai aminteste de acest eveniment. Lumea intreaga angajata intr-un maraton al fericirii se inchina lui Mos Craciun, colinda cu like-uri pe retelele de socializare, consuma peste masura si se distreaza intr-o maniera grotesca, nespecifica spiritului autentic romanesc si nici valorilor crestine in care ne-am format.
Asistam la un furt al identitatii crestine. Ne furam singuri Craciunul si sansa la mantuire. Am pierdut sensul adanc al sarbatorii. Nu trebuie sa uitam un lucru real pe care istoria il atesta si-l afirma ca pe un adevar de netagaduit: in ieslea saracacioasa de la Betleem, Fecioara Maria a nascut pe Mantuitorul Lumii, Mesia Cel prorocit si mult asteptat. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a coborat pe pamant, aducand speranta lumii, pace si bucurie.
Trebuie doar sa fim cu bagare de seama la ceea ce vine din afara, sa fim selectivi, pentru ca, daca nu vom fi atenti, nu ne va mai ramane nimic: nici obiceiuri, nici neam, nici tara. 

30 de ani - de la ratie la rate

Daca am privi cu sinceritate felul in care noi romanii ne gasim la 30 de ani de la caderea comunismului, cred ca am incepe sa plangem cu mare amaraciune. Libertatea pe care majoritatea o visa in urma cu 30 de ani nu este nici pe departe atributul societatii in care traim astazi. Se pare ca intelegem doar ceea ce am experimentat personal si poate de aceea generatia adulta de azi nu are habar de ceea ce a insemnat comunismul si de raul pe care l-au trait parintii si bunicii nostri pana nu demult. Chiar si ei au uitat, petrecand ore in sir la televizor, fascinati de diversitatea canalelor ce transmit "prin cablu". Putini mai stiu si vorbesc real despre ce a fost inainte de 1989.

Putini isi amintesc de prigoana anticrestina care s-a manifestat in timp, pe toate planurile, prin diverse metode. Sustinand ca slujeste egalitarismului, comunismul a slujit de fapt dezbinarii neamului si ruperii lui de Dumnezeu, prin distrugerea radacinilor crestine. S-a pornit de la constructia "omului nou" si a unei noi ordini sociale. Calea Hristocentrica trebuia cu orice pret inlaturata, stearsa definiv din constiinta. Era foarte simplu. Cine nu-si "revizuia" comportamentul dupa cerintele noului regim ajungea in lagar sau la inchisoare. Nu era permisa nici o tentativa de nesupunere fata de noul regim. Nesupunerea era considerate atitudine dusmanoasa.
In lagare si inchisori au ajuns asa-zisele elemente negative, gunoaiele, de care lumea trebuia scapata: intelectuali, profesori, preoti, studenti etc. S-a lucrat intens la identificarea si exterminarea lor. Reeducarea prin condamnarea lor la ani multi de temnita grea pentru vini inventate era o practica uzitata. Interogatoriile repetate, bataile, infometarile, amenintarile erau considerate bonus pentru cei condamnati la munca silnica. Au patimit mucegaind prin inchisori pentru a-si apara credinta si dreptul de a o exprima liber.
Comunismul a dorit cu orice pret sa stearga credinta din suflete oamenilor, omorandu-i, despartind familiile lor, daramand locasurile de inchinaciune, inchizand manastirile si alungandu-i pe calugari, confiscand bunurile bisericii, semanand vrajba intre vecini, rude, colegi de serviciu. Nimeni nu era in siguranta nicaieri. Erau o continua urmarire si o spaima apasatoare.  Intelectualii se exprimau cu masura, in putine cuvinte si intotdeauna atenti la interpretare. Literatura, arta si cultura in general s-au supus cenzurii.
Fiecare cauta sa-si rezolve in ascuns problemele. E greu de imaginat cum se traia fara sa vorbesti prea mult, fara sa detii prea multe, de teama sa nu atragi atentia asupra ta. Oamenii cumparau mancarea pe ratie, iar alte bunuri pe ascuns, se cununau si-si crestinau copiii pe ascuns, faceau cate un umil concediu pe ascuns.
Cu toate acestea, crestinismul nu a putut fi scos din constiinta si simtirea poporului nostru. El este mai vechi si mai durabil decat "partidul" si decat orice forma trecatoare de guvernare. Doar palide fantome ale ateismului s-au propagat pana in zilele noastre.
Regimul de exterminare nu a departat de Dumnezeu, ci din contra a nascut sfinti. Hartuiti de securitate, trecuti prin groaza anchetelor si a anilor grei de temnita, multi s-au sfintit. Unii s-au nascut pur si simplu a doua oara din suferinta, facandu-se vase purtatoare de Duh Sfant. Altii, crestini practicanti, au devenit atletii lui Hristos, raspandind in jur lumina molipsitoare, inaltatoare si calauzitoare.
In temnite si lagare s-au slefuit pentru a deveni cununi de lumina pe fruntea neamului nostru. Inchisorile mortii de la Gherla, Pitesti, Aiud, Jilava, Canal etc. au dat tarii cele mai mari asigurari ca nimic nu poate sterge credinta din constiinta oamenilor, ca Dumnezeu e dincolo de lanturi si dincolo de celule, ca libertatea e-n Hristos si cu Hristos in inima, pacea e oriunde. In inchisori s-au nascut modele de romani si crestini adevarati, pe care daca le-am fi urmat astazi nu ne-am fi aflat nepasatori si absenti fata de neamul nostru. Ne-am instrainat, ne-am departat de Dumnezeu si de originea noastra crestina, ne-am rupt de traditii si de tara. Ne este rusine ca suntem romani, am importat foarte multe din afara si nu mai pretuim nimic din interior. Mass-media ne otraveste cu false informatii si false modele, promovand un stil de viata mizerabil. Societatea ne impinge la consum, la risipa, la comoditate.
Invatamantul a decazut. Profesorii nu mai au cuvant, nu mai sunt modele pentru copii. Programa scolara e din ce in ce mai saraca si seaca. Se preda mult, nefolositor, fals. Se preda o istorie truncheata, ireala, care serveste stergerii si deformarii constiintei nationale. Nu se mai pune accentul pe cultura si arta. Sunt promovate intens noile tehnologii si trenduri care nasc generatii superficiale, comode, usor controlabile. Suntem dependenti de retelele de socializare, suntem datori vanduti bancilor, suntem prizonierii placerilor imediate, suntem marionete jucatoare pe portativele marketingului. Ne lasam ingropati in duhul necredintei ce vine din Occident, necautand in lada de zestre a trecutului nostru.
Libertate! Libertate! Libertate! striga tara in Decembrie 1989, cuprinsa de gand intaritor ca vom trai mai bine. S-a murit atunci, s-a plans si s-a promis un viitor mai bun. Este oare prezentul mai bun si mai liber? Traim noi, platitorii de rate, mai bine si mai liberi? 

Sfintii romani - faclii ale neamului

La 30 de ani dupa iesirea de sub carapacea comunista, constatam ca se pustieste tara. Fiecare recensamant indica o Romanie mai saraca, fie pentru ca fiii i-au plecat, fie pentru ca se nasc din ce in ce mai putini copii. Batranii raman in urma, uneori avand nepoti in grija lor, in timp ce tinerii alearga cu entuziasm spre paini mai bune, departe de casa. Din ce in ce mai multi aleg sa plece, muncind pe branci printre straini pentru idealuri ce nu le apartin. Cauta alt viitor. Satui sa planga-n pumni ziua de maine, s-au dus sperand sa izbandeasca mai usor.
Din zi in zi ne imputinam, ne imprastiem, ne risipim. Ne-a ramas doar mangaierea ca inca neamul nu s-a stins si ca, de-a lungul vremii, destui straini au ales sa creada in noi, venind aici, traind cu noi, murind cu noi. Unii au venit aici din interese politice sau economice, ori din alte interese personale care au adus multa durere si prea multa paguba, insa nu putini sunt cei care au venit spre luminarea si inchegarea noastra ca popor. Oameni politici, oameni de cultura, doctori, ingineri, invatati sau oameni simpli au ajuns dintr-o binefacatoare randuiala Dumnezeiasca sa se salasluiasca pe pamant romanesc si sa contribuie la dainuirea noastra in timp. Cu siguranta, cel mai de pret dar a fost ca Dumnezeu a vegheat si a trimis mereu printre ai nostri pe alesii sai, pentru ca sa ne intarim in credinta si ca sa nu cadem in deznadejde. Faclii vii care au ars pentru iubire, intelegere si pace intre frati.
Pentru tot ce au facut pentru ortodoxism si neamul romanesc, multi dintre ei au fost trecuti in randul sfintilor, fiind cinstiti si pretuiti ca unii care au facut parte din popor. Sute de mii de romani isi cauta acum alinarea si-si spun oful inghenunchind in fata icoanelor si a moastelor celor care, veniti de pe meleaguri straine, au facut pentru al nostru neam mai mult decat au facut de-a lungul timpului guvernele si oamenii politici pusi in slujba tarii. Sfintii au iubit tara, ajutand pe fiii ei sa treaca prin negura incercarilor, vindecand si intarind sufletele slabanogite de ispite si greutati. Au venit la noi sa ne mangaie, sa ne poarte poverile, sa ne linisteasca furtunile, sa ne invete sa ne pretuim unii pe altii. Au aratat dragostea si devotamentul fata de tara si de fiii ei, iar astazi sunt socotiti sfinti romani.
Nicodim de la Tismana, Paisie de la Neamt, Grigorie Decapolitul, Visarion Sarai, Iosif cel Nou de la Partos, Epictet si Astion, Iachint de Vicina, Antim Ivireanu sunt doar cativa dintre cei care au aprins lumini atat in inimile, cat si in mintile romanilor. Au venit din departari, stabilindu-se in manastirile noastre si impreuna cu calugarii de aici au inceput o frumoasa lucrare spirituala, filantropica si culturala. Unii au intemeiat noi manastiri, altii s-au remarcat ca indrumatori ai vietii monahale, altii au scris, au tradus si au tiparit carti de cult si de folos duhovnicesc. Traducerea si tiparirea de carti a avut un rol semnificativ in dezvoltarea si formarea limbii romane. Asa, romanii au putut sa patrunda exigentele Evangheliei si sa traiasca dupa ele in buna randuiala si buna intelegere.
Intemeierea de noi vetre monahale a fost alta binecuvantare pentru inaintasii nostri. Pana astazi, acestea sunt marturie ca avem radacini crestine si ca ortodoxia a fost fundatia pe care generatiile s-au inchegat secole la rand. Sunt multi cei care pleaca astazi din tara, dezgustati si fara perspectiva intoarcerii, insa nu trebuie sa deznadajduim. Sa privim mai atent la cei care au venit si ne-au iubit atat de mult, incat s-au cuibarit aici, facandu-se una cu romanii. Sa privim la sfintii romani. Fie ca au fost teologi, preoti ierarhi, sau simpli rugatori, cu totii s-au pus in slujba neamului nostru, sporindu-i credinta si cultura, sustinand si aparand biserica strabuna.
Troparul sfintilor romani: Cuvantul dumnezeiesc pe pamantul romanesc au odraslit, iar Biserica strabuna cu Sfinti au impodobit, vrednici luptatori s-au aratat Mucenicii si Marturisitorii care pentru Hristos viata si-au jertfit, iar Cuviosii si Pustnicii intru nevointe urmand calea Domnului, chipuri ingeresti au dobandit, Arhiereii si Preotii neincetat vestind Cuvantul Evangheliei au marturisit, iar binecredinciosii Voievozi Biserici au inaltat si cu dreptslavitorii crestini cu ravna si jertfelnicie credinta ortodoxa si tara au aparat, toate cetele Sfintilor impreuna rugati pe milostivul Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Curcubeul - legamant vesnic intre Dumnezeu si om

In copilarie imi placea mult curcubeul. Asteptam cu nerabdare sa se termine ploaia, ca poate, poate apare arcul de cerc frumos colorat, despre care bunica imi spunea ca e semn bun. Convingerea ca e un semn bun se intarea odata cu trecerea anilor. Mai apoi am invatat la ora de fizica despre curcubeu: Fenomen optic si meteorologic atmosferic, care se manifesta prin aparitia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorant, atunci cand lumina soarelui se refracta in picaturile de apa din atmosfera. De regula se observa dupa ploaie, cand soarele este apropiat de orizont. Rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo si violet, memorat sub forma acronimului ROGVAIV.
Desi nu era intemeiata superstitia cu care mi-am bucurat anii copilariei, curcubeul nu a incetat sa-mi placa. Ceva mai tarziu am inteles semnificatia profunda pe care acest simbol crestin o are. Am descoperit in biblie pasajul in care Dumnezeu face, prin Noe, un legamant cu omenirea: Apoi a mai zis iarasi Domnul Dumnezeu catre Noe: "Iata, ca semn al legamantului pe care-l inchei cu voi si cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam in neam si de-a pururi, pun curcubeul Meu in nori, ca sa fie semn al legamantului dintre Mine si pamant.
Cand voi aduce nori deasupra pamantului, se va arata curcubeul Meu in nori, si-Mi voi aduce aminte de legamantul Meu, pe care l-am incheiat cu voi si cu tot sufletul viu si cu tot trupul, si nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toata faptura. Va fi deci curcubeul Meu in nori si-l voi vedea, si-Mi voi aduce aminte de legamantul vesnic dintre Mine si pamant si tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pamant!"
Si iarasi a zis Dumnezeu catre Noe: "Acesta este semnul legamantului pe care Eu l-am incheiat intre Mine si tot trupul care este pe pamant" (Facere 9: 12-17).
Prin urmare, curcubeul este punte intre cer si pamant, intre divinitate si om, intre Creator si creatie. Vizibil pe intreg globul pamantesc, el aminteste tuturor neamurilor despre purtarea de grija a lui Dumnezeu. Daca potopul a fost certare si pedeapsa, curcubeul este incredintarea ca Dumnezeu iarta, oferind mereu alte si alte, sanse de ridicare. Este un semn al impacarii, lasat noua spre inteleptire si spre o buna vietuire, dupa poruncile divine, iar nu dupa obsesia placerilor imediate catre care societatea tinde sa mearga.
Cu mintea treaza si nebiruita de aceste placeri, trebuie sa privim lucrurile in profunzime, raportandu-ne mereu la adevarata menire pe care o avem aici pe pamant. Cei mandri care cred ca pot conduce altfel lumea ne fura sensul si ratiunea prin furarea valorilor si a simbolurilor crestine. Prin schimbarea semnificatiei simbolurilor crestine, prin scoaterea lor din spatiul public, prin mutilarea sarbatorilor, a datinilor si traditiilor, se incearca ruperea omului de Dumnezeu, de toate valorile crestine si plasarea lui in derizoriu.
Un om nou, marioneta, fara sens, fara ratiune, fara scanteie, prin urmare, fara identitate. Asa ajungem parca sa nu mai traim propria viata, sa nu mai putem discerne binele de rau si valoarea de mocirla. Traim un alt fenomen al reeducarii, care nu e Gherla sau Pitesti, ci e o invitatie la comoditate, la nepasare si indolenta. Depinde de noi in ce lumina ne asezam pentru a vedea realitatea. Pana atunci, Datatorul de Lumina, tinandu-Si fagaduinta, pune curcubeul pe cer pentru ca noi sa ne aducem aminte ca ne vegheaza, ca ne iubeste si ca ne asteapta.

Pregatirea vinului - un obicei stravechi

Strainii spun, pe buna dreptare, ca romanii sunt oameni primitori si pastratori de traditii. Daca privim atent in trecut, constatam ca ai nostri au cultivat si perpetuat o serie de obiceiuri de la o generatie la alta. Valori si traditii specifice neamului nostru s-au transmis pana astazi, iar viata fireasca, autentica, netehnologizata inca, se mai pastreaza pe la sate si in orasele mai mici. Am fost dintotdeauna legati de familie, de glie si de credinta. Am iubit traditiile pentru ca ele ne-au tinut impreuna.

Fie ca vorbim de nunta, inmormantare, sarbatori, munci gospodaresti sau agricole, vedem ca traditiile unesc si aduna laolalta membrii familiei sau ai unei comunitati. Toamna este, fara indoiala, anotimpul targurilor traditionale, anotimpul viilor si livezilor, anotimpul recoltelor si al conservelor. In aceasta perioada, cu multa pricepere, romanii pun la pastrare roadele muncii lor de peste an, asa cum au invatat de la stramosii lor. Acum sunt scoase la inaintare ceaunele, teascurile, putinele, damigenele, butoaiele, borcanele etc. Gospodinele ticsesc beciurile si camarile cu zacusca, muraturi, dulceturi. Barbatii asaza hambarele si se ocupa de pregatirea vinului si a tuicii.
Desi magazinele sunt pline de bunatati, iar comerciantii se intrec in oferte, romanii prefera inca sa-si produca in casa cele necesare pentru iarna. In mai toate gospodariile se munceste de zor. Cu mic, cu mare, toti membrii familiei trebaluiesc. Si la noi in familie e zarva mare. Culesul viei si pregatirea vinului ne-au scos pe toti din casa. Vremea buna face munca si mai placuta.
Cu totii adunam strugurii si-i punem in galeti. Mai punem si in gura cateva boabe mai grase si bine coapte. Pe scara, in sus si-n jos, rasfiram frunzele in cautarea ciorchinilor. Urcam si coboram toata ziulica, apoi transportam totul pana la putina, unde strugurii sunt zdrobiti fara mila. Dupa ce toata via a fost culeasa, ne linistim 2-3 zile si ne bucuram de mustul proaspat scurs. Cu o friptura langa, am si uitat de febra musculara pe care am dobandit-o cocotandu-ne in bolta cu cate o galeata in mana. Pastrama cu must e o treaba serioasa, care tine de traditie. Asa a fost dintotdeauna la romani.
Teascul intra si el in functiune, storcand bine tot sucul din struguri. Mustul merge in damigene, unde asteapta linistit sa devina vin.
Bun ii vinul ghiurghiuliu/ Cules toamna pana tarziu, spune un vechi cantec romanesc. Nadajduim ca si al nostru o sa fie bun, mai ales ca ne-a facut placere sa-l producem. De cand ma stiu, de copil, am luat parte cu bucurie la multe din treburile gospodaresti, insa aceasta mi-a placut in mod deosebit. Desi vinurile noastre sunt apreciate, Romania ocupand un loc fruntas in Uniunea Europeana la suprafata cultivata si la productia de struguri pentru vin, romanii consuma cu precadere vinul pe care singuri il fac in gospodariile lor. Probabil ca acest obicei frumos, mostenit de milenii, a fost mereu indragit.
E vinul de-azi mai rau ca cel de ieri, amicii mei?/ Mai bun ca orice vin baut e cel pe care-l bei! - Mihai Eminescu. 

Faclii ale neamului - Sfantul Neagoe Basarab

Chemarea la sfintenie este adresata tuturor. Numai pacatul si lepadarea noastra de Dumnezeu ne fac inaccesibila calea. Hristos ne asteapta si ne ajuta atunci cand ne hotaram sa-L urmam. Daca citim cu atentie vietile sfintilor, vedem ca nici saracia, nici bogatia, nici dregatoria, nici casatoria, nici cresterea copiilor nu au fost piedici pentru cei care au dorit sa traiasca in armonie cu Dumnezeu. Ba din contra, cu cat s-au sarguit mai mult, cu atat au sporit si in bogatie, si in dregatorie, si in dobandirea de prunci etc. Caci zice Domnul: Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu.

Daca privim in adancul istoriei poporului nostru, vedem ca de-a lungul timpului s-au ridicat sfintii din randul slujitorilor altarelor, din randul oamenilor simpli, dar si din randul conducatorilor. Poporul nostru a fost binecuvantat cu domnitori iscusiti si dedicati conducerii si administrari nevoilor tarii, dar care totodata se ingrijeau si de mostenirea spirituala a neamului. Ei insisi fiind oameni credinciosi, legati de biserica, inzestrand si ocrotind biserica si pe slujitorii ei. Dovada sunt nenumarate ctitorii si danii prin care au sustinut si ajutat dainuirea credintei crestine pe meleagurile patriei si nu numai.
Pentru viata lor aleasa, pentru contributia pe care au avut-o in bunul mers al vietii spirituale, pentru evlavia cu care poporul i-a cinstit, pentru felul marturisirii lor, Biserica Ortodoxa Romana a trecut in randul sfintilor pe trei dintre domnitorii care au vegheat si privegheat la capataiul tarii. Astfel ca la 20 iunie 1992 au fost canonizati Stefan cel Mare, Voievodul Moldovei, si Constantin Brancoveanu, Domnitorul Tarii Romanesti, iar la 9 iulie 2008, Neagoe Basarab, Domn al Tarii Romanesti.
Sfantul Voievod Neagoe Basarab, care a domnit intre anii 1512 si 1521, a patruns tainele credintei crestine din frageda pruncie, fiind apropiat de Manastirea Bistrita din judetul Valcea, ctitorie a boierilor Craiovesti, din neamul carora se tragea. A primit o educatie aleasa, fiind si bun cunoscator a mai multor limbi straine. Inainte de a urca pe tron, a ocupat mai multe functii importante in structurile statului.
In vremea scurtei sale domnii incepute in anul 1512, a mentinut pacea, cu toate ca tara era vasala Imperiului Otoman. Casatorit cu Doamna Despina, o sarboaica de asemenea foarte credincioasa, au avut impreuna sase copii. A avut duhovnic pe Sfantul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, pe care l-a ajutat atunci cand Radu cel Mare il prigonea. Dupa moartea lui Radu, Neagoe a tinut sa ceara iertare sfantului pentru necazurile pricinuite de acesta. Cunoscand povara pacatului pe care Radu o poarta in vesnicie, a adus moastele Sfantului Nifon de la Manastirea Dionisiu din Sfantul Munte Athos. Cand moastele au ajuns la Bucuresti, insusi Neagoe Basarab a intampinat racla, inchinandu-se cu multa evlavie.
Apoi au mers la Manastirea Dealu si au pus moastele peste mormantul lui Radu, rugandu-se sa-l ierte. In timpul privegherii, Neagoe a fost instiintat prin vedenie ca rugaciunea a fost ascultata. Domnitorul vazand ca in preajma moastelor se savarseau multe minuni, a hotarat praznuirea Sfantului Ierarh Nifon la 11 august, zi in care el a trecut la cele vesnice. A cerut sa se faca pe cheltuiala sa un sicriu impodobit cu pietre pretioase, in care a asezat cinstitele moaste si le-a inapoiat Manastirii Dionisiu. Ca rasplata pentru acest dar, calugarii de la Dionisiu au daruit domnitorului o parte din moastele sfantului (capul si o mana), care au fost asezate in Catedrala Mitopolitana Sfantul Dimitrie din Craiova.
Invatat fiind, a lasat mostenire fiului sau o carte pe care el insusi a scris-o: Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. Scrisa in slavona, cartea este dovada intelepciunii, a dragostei de neam si a evlaviei domnitorului, care transmite fiului tainele carmuirii tarii si valori morale si spirituale pe care un conducator trebuie sa si le insuseasca. Cartea este importanta atat prin continut, cat si prin faptul ca este una dintre cele mai vechi scrieri din sud-estul Europei. A ctitorit mai multe manastiri, dintre care cea mai reprezentativa este Curtea de Arges, o nestemata a arhitecturii la vremea respectiva. Spre sfarsitul vietii sale, impreuna cu sotia sa, ridica si Schitul Ostrov. A infrumusetat manastirile Tismana si Cozia si a refacut Manastirea Snagov, care astazi poarta hramul "Sfantul Neagoe Basarab".
A facut numeroase danii catre manastirile din tara, dar si catre manastiri din Ierusalim, Muntele Sinai si Muntele Athos. A trecut la cele vesnice la 15 septembrie 1521 si este inmormantat la Manastirea Curtea de Arges. Dupa moartea sa, la tron a venit fiul sau Teodosie, insa acesta a fost alungat de Radu de la Afumati si a murit in foarte scurt timp, se pare, la Constantinopol. Una dintre fiicele domnitorului, Stana, s-a calugarit cu numele de Sofronia. In anul 1545 si sotia, Doamna Despina, intra in monahism, la Schitul Ostrov, sub numele de Platonida, dedicandu-si Bisericii tot restul vietii. Este si ea inmormantata la Curtea de Arges.
Pentru imensa activitate depusa in slujba Bisericii si pentru felul vietuirii sale, Neagoe Basarab, frumos numit print al pacii, a fost trecut in randul sfintilor cu data de praznuire la 26 septembrie. Canonizarea a avut loc, cum era si firesc, la Manastirea Curtea de Arges, acolo unde credinciosii pot sa i se inchine. O viata traita in slujba tarii, dar mai cu seama in slujba bisericii. Un exemplu de urmat. Un sot devotat, un tata preocupat de buna crestere a copiilor, un bun administrator al nevoilor tarii si un bun crestin. Indeplinirea cu devotament a tuturor indatoririlor si preocuparea sa neobosita pentru viata spirituala i-au adus sfintenia. A muncit asiduu pentru infrumusetarea bisericilor si pentru sporirea vietii spirituale, lasand urmasilor o mostenire greu de masurat in cuvinte. Si astazi vegheaza din Cer pentru urmasii sai, rugandu-se cu siguranta pentru pacea, bunastarea si mantuirea lor.
Domnitor preaintelept intre capeteniile neamului romanesc, ctitor de locasuri sfinte, prieten al Sfintilor Parinti, invatator luminat de Duhul Sfant si mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roaga-L pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre!

Manastirea Limanu-Hagieni, o candela in pustia dobrogeana

Traim vremuri tulburi, cu suisuri si coborasuri, guvernate de valori trecatoare, insa cine are chemare isi poarta crucea, lepadand toate dulcegariile cu care lumea ademeneste. Se lasa cu adevarat in voia si in bratele lui Dumnezeu, cautand valorile eterne. Sunt fel de fel de oameni si fel de fel de locuri pe pamant, dar mai cu seama sunt fel de fel de lucrari. Oamenii aleg locul, iar locul vorbeste despre ei si despre lucrarea lor. E greu de imaginat ca la numai cativa kilometri de renumita statiune Mangalia, judetul Constanta, exista un loc si o lucrare a carei poveste e desprinsa parca din Patericul Egiptean.

Litoralul romanesc abunda de statiuni cochete, cu plaje moderne, cu restaurante si locuri destinate in special distractiei si relaxarii. Forfota, culoare, zgomot si marea, care ca un magnet atrage milioane de turisti in fiecare an. Un peisaj variat, un curcubeu efervescent, un cocktail de imagini si lumini de dimineata pana tarziu in noapte. Cine are insa curiozitatea poate descoperi si alte fete ascunse ale acestor locuri.
Iesind din marea forfota, in apropierea Rezervatiei Naturale Padurea Hagieni, langa lacul Limanu, la numai 12 km de Mangalia, o adevarata pustie se intinde sub soarele arzator. Cineva spunea pe buna dreptate ca aici e o "hozeva romaneasca". Un loc intr-adevar comparabil cu pustiurile Tarii Sfinte. Pustiul Dobrogei, cu intinderi vaste de teren, ce coboara si urca lin, cat vezi cu ochii. Vara parjolit de soarele nemilos, iar iarna batut de vanturi si nameti, ce-l izoleaza complet de lume. O zona arida, neprietenoasa, care ascunde bogatii uimitoare. Flora si fauna din imprejurimi impresioneaza prin diversitate si unicitate. Si tot aici, cerul coboara pe pamant cu fiecare Sfanta Liturghie savarsita, in mica manastire din inima pustiei. Manastirea Limanu-Hagieni, infiintata in anul 2001, cu binecuvantarea Vrednicului de Pomenire Parinte Patriarh Teoctist si prin purtarea de grija a Inaltpreasfintitului Parinte Teodosie, e inca o candela aprinsa de crestini spre Slava lui Dumnezeu si spre continuitatea credintei ce a stat la temelia poporului nostru.
Prin acest nou altar, cu hramurile "Nasterea Maicii Domnului" si "Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul" se continua astazi misiunea de apostolat inceputa de Sfantul Apostol Andrei, cel care a propovaduit in tinuturile dobrogene.
Initial biserica a fost amenajata intr-un container, iar intre anii 2006 si 2007 a fost ridicata o biserica din lemn, care astazi e foarte frumos impodobita cu icoane.
Staretul Manastirii Limanu-Hagieni, Clement Constantin Crivanciuc, slujeste zilnic Sfanta Liturghie, asteptand pe cineva sa-i treaca pragul. Din primavara pana in toamna, mai vin credinciosi de-ai casei si poate cativa turisti iarna. Drumul e lung, greu si intortocheat, plin de praf vara si imposibil de gasit iarna. Aparent, un loc al izolarii si al uitarii, in realitate, un loc al rugaciunii curate si al curatirii de orice patima. Pelerin aici te gandesti la Ilie sau la Antonie cel Mare, care au trait in pustie. Te gandesti la inceputurile lumii, cand toate erau simple. Te gandesti la vremea in care Mantuitorul calatorea dintr-un tinut in altul cand a iesit la propovaduire. Tacere cat vezi cu ochii, uscat cat vezi cu ochii. Doar un palc de padurice aduce un strop de culoare in marea de uscaciuni. Un curs de apa brazdeaza pustia, intocmai ca Iordanul, tinand in viata cativa arbusti inghesuiti la buza lui. La poala padurii gasim si manastirea. Mica, simpla, tacuta. O gradinita mica, frumos ingrijita, coloreaza placut peisajul. Cativa caini si cateva pisicute par ca ii tin de urat parintelui. Cu inima stransa ne gandim ca-i este greu parintelui aici in aceasta singuratate apasatoare. Dar dumnealui zambeste. Are chipul senin si inima plina de bunatate. E limpede ca nu e singur. In acest loc, Dumnezeu coboara. Maica Domnului si sfintii sunt casnicii parintelui. Aici e o lucrare speciala, e o taina adanca. Printr-o fereastra larg deschisa, razele de lumina taie spatiul in doua. O parte ramane pe pamant. Altarul insa pare ca s-a inaltat in Cer. O Liturghie ce urca pana sus, departe. Rugaciunea nu ramane fara ecou. E strans legata de Cer. E o lucrare tainica aici. Noua Manastire Limanu-Hagieni e un licar de speranta in vremurile tot mai tulburi pe care le traim. E o noua candela aprinsa spre luminarea duhovniceasca a neamului nostru.

Comori ale neamului - Manastirea Suzana

Rutina cotidiana nu ne ofera multe satisfactii, de aceea suntem mereu in cautare de frumos. Dorim sa compensam toate neajunsurile, sa ne bucuram sufletele cu acel ceva care sa ne redea energia necesara traiului de zi cu zi. Si ce poate fi mai frumos decat pitorescul tarii noastre, cu munte si mare, cu sate rasfirate pe vai si dealuri, cu turme de oi razlete la margini de padure, cu ape limpezi si grabite, cu brazi inalti cat blocuri de 10 etaje, cu drumuri serpuite, cu manastiri vechi, cu pesteri si mine, cu creste ce mangaie cerul si dealuri ce se pierd departe in zare? Toate ne asteapta sa ne odihneasca, sa ne hraneasca, sa ne mangaie inima si sa ne aline dorul de frumos.

Caldura mare ne face sa cautam in special muntele in perioada verii. Statiunile montane sunt luate cu asalt de turistii care cauta sa-si sature plamanii din aerul racoros si curat al padurii. Marea binecuvantare a romanilor este ca in tarisoara noastra mica, oriunde te-ai afla, gasesti o biserica sau manastire pentru un popas duhovnicesc, sau o fila de isrorie din care copiii pot invata ceva, sau cate o lectie de geografie pentru imbogatirea cunostintelor, sau obiceiuri si traditii specifice diverselor zone pe care le vizitezi.
Fiecare loc ascunde tainic bogatia care-l defineste, depinde doar de noi daca vrem sa-i patrundem taina. Cei care aleg sa petreaca cateva zile in zona Maneciu - Cheia se pot bucura atat de privelistea incantatoare a naturii, cat si de linistea manastirilor Suzana si Cheia. Dupa ce strabatem traseul Ploiesti, Valenii de Munte, Homoraciu, in comuna Maneciu, gasim Manastirea Suzana, cocotata pe o culme, la baza Muntelui Bobu, destul de aproape de sosea si totusi retrasa, in causul muntelui. Dupa ce am urcat panta abrupta si putin intortocheata, platoul creat anume pentru acest spatiu de rugaciune se deschide larg si primitor.
Locul inconjurat de numeroase corpuri de chilii, construite in stilul specific zonei, cuprinde ca intr-o fortareata biserica mare, asezata central, ca o inima in jurul careia toate au viata. Istoria manastirii incepe in 1740,cand o monahie pe nume Suzana construieste prima biserica cu hramul Sfantul Nicolae. La vremea respectiva, biserica era din lemn si, conform pisaniei, ea a rezistat timp de 100 de ani. Mai intai a fost un schit, apoi s-a transformat in manastire.
In 1840 s-a zidit biserica de piatra, stareta fiind maica Suzana Albulet, insa nici aceasta nu a rezistat vremurilor, iar biserica pe care o vedem astazi a fost inaltata intre anii 1880 si 1882, stareta fiind monahia Natalia Perlea. Catapeteasma din lemn si interiorul bisericii sunt pictate in ulei de Petre Nicolau, un ucenic al pictorului Gheorghe Tatarascu, dand spatiului liturgic o nota sobra, ce indeamna la introspectie si la rugaciune. In 1911, s-a construit si un paraclis cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului. De-a lungul timpului, manastirea a fost afectata de Decretul 410/ 1959, cand a ramas in ingrijirea a doar catorva maici batrane, apoi de incediul din 1971, care a distrus cateva cladiri, insa, cu mila Domnului si a celor care s-au ingrijit, a renascut, devenind din ce in ce mai frumoasa. "
Astazi se slujesc Acatistul, Ceasurile si Sfanta Liturghie in fiecare zi, urmate de Vecernie si Pavecernita la amiaza si Miezonoptica, Utrenia cu Psaltire, seara. Biserica mare poarta, ca la incepuri, hramul Sfantul Nicolae, iar paraclisul (biserica mica) are hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Cateva odoare de pret atrag in mod special pe credinciosi: moastele Sfintilor Mina si Haralambie, dar mai cu seama Icoana Maicii Domnului, numita "maica Milostivirii". Se spune ca icoana s-a milostivit in repetate randuri si a aparat acest locas de cult. Maicile au lasat marturie ca dupa un jaf icoana a lacrimat. De atunci icoana este cinstita cu mare evlavie si este socotita protectoarea manastirii. Un muzeu care adaposteste icoane pe lemn si sticla, carte veche romaneasca, vesminte si obiecte de cult poate fi vizitat de cei interesati de istoria acestui loc. Curtea cu alei pietruite abunda de flori muticolore.
Parca ai patruns intr-o gradina a raiului. Culorile inveselesc spatiul strajuit de padurile inaltate pe coamele muntilor. Pentru cei ce cauta cu adevarat linistea si vor sa o pastreze pentru mai mult timp, maicutele ofera si cazare. Cei mai multi insa, cu liniste in suflet dupa acest binemeritat popas duhovnicesc, continua drumul spre frumoasa statiune Cheia. Aici mai multe obiective si atractii turistice, cat si traseele montane te fac sa mai poposesti cateva zile. Parcul National Ciucas, Manastirea Cheia, Muzeul Flori de Mina, Muntele Rosu, Rezervatia Naturala Tigaile Mari sunt doar cateva dintre obiectivele preferate de turisti. Pachetul este minunat intregit de aerul curat, de racoarea padurii si de frumusetea naturii care si-a pastrat salbaticia. Zona Maneciu - Cheia este recomandarea ideala de vacanta pentru cei ce iubesc natura, drumetiile si linistea. 

Faclii ale neamului - Sfanta Teodora de la Sihla

Am fost creati dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, prin urmare, suntem chemati sa traim in lumina Celui necreat, pentru ca chipul Lui sa straluceasca in noi. Avem o cale de urmat si o voie de implinit, iar cu cat ne dorim mai mult sa urmam acest drum, cu atat mai mult el se deschide in fata noastra. Cuprinsi in mrejele ametitoare ale cotidianului, scapam din vedere drumul, apucand pe cai gresite, care ne duc la pierderea sufletului. Vietile sfintilor ne sunt marturie ca se poate ajunge la sfintenie chiar si din situatiile cele mai grele, chiar si din cele mai dificile conjuncturi. Mila lui Dumnezeu este nemarginita, salvand de la pieire talhari, desfranate, vamesi, eretici etc. Ne asteapta si pe noi, cei rataciti si incurcati, care ne-am invatat comozi si ne-am pierdut in marea de facilitati si oportunitati la care avem acces in zilele noastre. 

Traim intr-o lume guvernata de abundenta si bunastare. Traim pentru "a avea"; acumulam si consumam fara masura si pe toate planurile. Incercam sa dobandim lumea cu toate bunatatile si placerile ei. Sfintenia, insa, se dobandeste prin renuntare si lepadare, prin retragere si departare de lume. Desi alergam si cerem ajutorul sfintilor, nu luam aminte la modul cum acestia au dobandit sfintenia si nu ne impropriem nimic din pilda vietuirii lor. In calendarul ortodox, in ziua de 7 august, vedem ca este praznuita Sfanta Teodora de la Sihla, cea care a dobandit toate, neavand nimic din cele materiale si nici din cele ale lumii. Imbracata doar cu credinta tare si ravna sfanta, ea s-a invrednicit de Imparatia cereasca, gustand din frumusetea ei inca de pe pamant.
Nascuta in sanul neamului nostru, in zona Moldovei, judetul Neamt, pe la jumatatea secolului al XVII-lea, Teodora a fost casatorita de catre parinti impotriva vointei ei. Chiar si casatorita, in intelepciunea ei, nu s-a lepadat de dragostea pentru Hristos si, plina de ravna fiind, s-a invoit impreuna cu sotul ei spre a imbratisa viata monahala. Chemarea lui Dumnezeu nu a ramas fara raspuns, Teodora intrand la Schitul Varzaresti din Vrancea, iar sotul ei, la Schitul Poiana Marului. Retragandu-se in Muntii Vrancei de teama navalirii turcilor, impreuna cu stareta ei, s-a nevoit in post aspru si rugaciune, asteptand trecerea primejdiei. Ramasa singura, dupa trecerea la Domnul a staretei ei, Sfanta a ajuns sa se nevoiasca in Muntii Neamtului.
Cu binecuvantarea egumenului Manastirii Sihastria, Teodora a inceput urcusul scarii pustnicesti in apropierea Schitului Sihla. Ani intregi s-a nevoit in munti, indurand foamea si frigul intr-o chilie, aproape de pestera care-i poarta numele, fiind stiuta doar de duhovnicul ei, care o spovedea si o impartasea la anumite intervale de timp. Dupa trecerea la Domnul a duhovnicului, Sfanta a ramas chiar nestiuta de nimeni, nevoindu-se cu rabdare, nemaiavand nici haine si nici hrana. Cum au fost singuratatea si departarea de lume, doar aceasta Maria Egipteanca a neamului romanesc poate sti. Generoasa padure i-a fost prietena si adapost, oferindu-i poame pentru astampararea foamei. Nici nu cred ca ne putem imagina asprimea traiului in inima muntilor, in frigul nemilos al iernilor, in preajma fiarelor padurii, in lipsa hranei si a vesmintelor.
In acest fel vietuind a dobandit darul facerii de minuni. De frica turcilor ajunsi pana la Sihla, Sfanta s-a ascuns intr-o pestera. Ca sa fie izbavita de pericol, s-a rugat, iar la rugaciunile ei stanca din fundul pesterii s-a crapat. Astfel a scapat, ramanand in pestera pentru tot restul vietii sale, rugandu-se neincetat. Hranita de pasarele si astamparandu-si setea dintr-o scobitura a stancii, indulcindu-se cu rugaciunea si imbracandu-se cu toata dragostea lui Dumnezeu, s-a curatit de orice patima si dorinta. Simtindu-si sfarsitul aproape, s-a rugat ca Bunul Dumnezeu sa-i trimita un preot, caci de acesta mai avea nevoie sufletul ei. Egumenul Sihastriei a observat cum pasarele plecau in ciocuri cu firimituri spre Sihla si a trimis doi frati sa desluseasca taina.
Cand fratii au ajuns noaptea in apropierea pesterii, au vazut cum Sfanta se ruga, fiind invaluita de o lumina orbitoare. Rugaciunea o inalta la propriu. Ardea ca o torta care nu se mistuieste niciodata. Sfanta i-a chemat pe nume si le-a cerut o haina. Apoi le-a spus sa-i trimita un duhovnic sa o impartaseasca. Fratii au adus dimineata la pestera duhovnicul cerut. S-a marturisit si a povestit toata nevointa ei, apoi a primit a se impartasi cu Sangele si Trupul lui Hristos si multumind lui Dumnezeu pentru toate si-a dat suflarea cea de pe urma. Parintii au savarsit slujba Inmormantarii si au ingropat trupul in pestera, care i-a fost casa si loc de rugaciune. Uitarea s-a asternut un timp, trupul ei ramanand tainuit, ca si vremea nevointei ei. In anul 1830, Schitul Sihla a fost refacut de familia domnitorului Mihail Sturza, care a asezat moastele intr-o racla deosebita, depusa in biserica spre inchinare, iar mai apoi mutata intr-o biserica noua din Miclauseni - Iasi.
Dupa putin timp, familia Sturza a dat sfintele moaste Manastirii Pecerska din Kiev. Astfel moastele Sfintei din Carpati (Sveti Teodora Carpatina) au ajuns in catacombele de la Pecerska. O pierdere grea pentru credinciosii care aveau evlavie la Sfanta, o pierdere inestimabila pentru sufletul neamului nostru. Pentru trairea ei deosebita a fost trecuta in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in 20 iunie 1992, cu data de praznuire la 7 august. Astazi, pestera unde s-a nevoit Sfanta Teodora este loc de pelerinaj. Loc de rugaciune, loc de regasire, loc de aducere aminte despre o viata traita in simplitate, dar mereu placuta lui Dumnezeu.
Multi vin aici sa ceara cate ceva si, primind raspuns, se intorc la viata lor cu bucuria implinirii. Sfanta ajuta si ocroteste, fara indoiala. Cersim mereu si mereu primim, insa prea putin dorim sa traim cum se cuvine. Nu suntem dispusi sa renuntam la confort, la bunuri si la traiul nostru modern. Cerem si mergem in continuare pe acelasi drum, fara sa ne gandim macar ca viata oricarui sfant este o Cale spre desavarsire. Sa ne rugam Sfintei Teodora sa ne lumineze pentru a placea si noi Domnului.
Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea, cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.(Troparul Sfintei Teodora de la Sihla)

Postul Adormirii Maicii Domnului - un post al mainilor, al mintii si al gurii

Despre Maica Domnului, multi spun ca a fost doar o unealta prin care Dumnezeu si-a implinit un plan, altii pur si simplu o considera o femeie oarecare, obisnuita, care nu merita nici o consideratie, insa, pentru crestinii ortodocsi din intreaga lume, Fecioara Maria este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Ii spunem Pururea Fecioara, Maica Preacurata, mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii. 

Cea mai mare mangaiere o avem prin incredintarea pe care ne-a lasat-o Insusi fiul ei, Iisus Hristos, ca este Maica noastra a tuturor. Rastignit fiind, Mantuitorul ne lasa in grija ei, facandu-ne fiii ei, dupa cum aflam din Sfanta Evanghelie dupa Ioan (cap 19 25-27): Si stateau langa crucea lui Iisus mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena. Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care Il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. Ea este ocrotitoarea, sprijinitoarea si mijlocitoarea noastra in calea spre mantuire.
Mereu alaturi, mereu dispusa sa ceara fiului ei sa implineasca dorintele noastre, cele bune si de folos. De aceea crestinii o iubesc si o cinstesc aratandu-si recunostinta si evlavia ori de cate ori au ocazia, prin post, prin rugaciune si prin fapte de milostenie. Cel mai mare praznic inchinat Maicii Domnului este acela al adormirii ei. Praznicul este precedat de o scurta perioada de post. Un post prin care cinstim modul deosebit de vietuire al Maicii Domnului, incepand din copilarie si continuat pana la ultima suflare. Ea insasi a postit, ea insasi s-a rugat, ea insasi este modelul de vietuire pe care toate femeile ar trebui sa-l urmeze.
Acest post a fost tinut de crestini inca din primele secole ale crestinismului, insa nu avea pentru toti aceeasi durata asa cum il gasim astazi in calendarul ortodox. In urma unui sinod, din anul 1166, ce a avut loc la Constantinopol, s-au stabilit numarul zilelor si perioada 1-15 august. Acum se citesc indeosebi Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului, se inmulteste rugaciunea si se lucreaza faptele cele bune. In traditia noastra populara este cunoscut sub denumirea de Postul Santamariei, iar la sate inca se pastreaza diverse obiceiuri legate de aceasta perioada, dar si de marele praznic. Multe biserici si manastiri de la noi din tara au hramul "Adormirea Maicii Domnului", el devenind cel mai raspandit hram.
Asa cum stim din traditia bisericii, trecerea ei la cele vesnice s-a petrecut in chip deosebit. Adormirea, inmormantarea si inaltarea cu trupul la cer a Maicii Domnului au lasat un ecou adanc in istoria omenirii, ca marturie pentru toate neamurile, ca viata si lucrarea ei au fost placute lui Dumnezeu. Instiintata de inger despre mutarea sa la cele vesnice, Maica Domnului insasi a postit si s-a rugat in Muntele Maslinilor. In semn de pretuire si recunostinta, la inmormantarea ei au venit pe nori, din locuri foarte indepartate, Sfintii Apostoli. Multe minuni si vindecari s-au petrecut atunci cand trupul ei a fost asezat in mormant. Din randuiala Dumnezeiasca, Sfantul Apostol Toma a intarziat pret de trei zile. Sosind Toma la mormant, in satul Ghetsimani, a dorit sa vada pentru ultima data pe Maica Domnului, insa, atunci cand mormantul a fost deschis, Sfantul ei trup nu mai era acolo. Atunci apostolii au inteles ca acesta a fost ridicat la cer, iar in mormant, ca mangaiere, au gasit doar giulgiul ei.
De acolo, din ceruri, Imparateasa se roaga neincetat pentru noi, fiind carja noastra atunci cand schiopatam pe marea vietii. Traim intr-o lume hedonista, roaba a placerilor, o lume a stimulilor, in care toate sunt duse la extrem. Ne gandim doar la implinirea poftelor, a placerilor, la impodobirea si personalizarea trupurilor, la consum. Postul insa presupune infranare, cumpatare, renuntare... O adevarata provocare pentru lumea in care traim. Spunem aproape fara sa gandim ca Postul Adormirii Maicii Domnului este un post usor, de vara, in care putem consuma fructe si legume de sezon. Cateva salate, cateva supe si iaca doua saptamani au zburat, spre bucuria si mandria noastra ca am scapat, ca am bifat o datorie.
Pierdem cu brio din vedere ca postul nu se refera doar la pantece. El se tine cu mintea, cu mainile si, de ce nu, cu gura. Presupune sa avem mereu mintea la cele sfinte si nu la cele lumesti. Sa nu gandim raul, sa nu judecam, sa nu pornim razboi impotriva semenilor nostri. Sa lucram cu mainile noastre fapte bune si nu doar ca sa adunam averi pentru noi insine. Sa dam, sa impartim, sa ajutam, sa ne jertfim din timpul si confortul nostru. Iar daca gura noastra nu poate sa spuna cele bune, macar sa taca. Sa nu mai vorbim de rau, sa nu barfim, sa nu smintim, sa nu calomniem, sa nu osandim. Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa postim curat, pentru a ne bucura deplin de marea sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului, cand vom canta cu vrednicie, sper: Intru nastere Fecioria ai pazit, intru Adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Nascatoare; mutatu-te-ai la Viata, fiind Maica Vietii si cu rugaciunile tale, izbavesti din moarte sufletele noastre. Post binecuvantat! 

Biserica Spitalului Universitar de Urgenta Bucuresti

Avem in viata suisuri si coborasuri, momente de glorie si momente de deznadejde, clipe bune si mai putin bune. Toate fac parte din viata, toate se leaga cumva, au o pedagogie si un rost, chiar daca la un moment dat nu intelegem. Unele sunt un dat, altele sunt consecinte ale actiunilor noastre, tot ce traim ne influenteaza si ne formeaza un bagaj pe care-l purtam cu noi prin valtoarea anilor. Spun o poveste despre noi si despre felul in care ne-am chivernisit timpul lasat noua pe acest pamant. Indiferent de momentul in care ne gasim, important este felul in care ne raportam la Dumnezeu. 

Il gasim in toate, si-n bucurii, si-n tristeti, si-n sanatate, dar mai ales in boala. Mereu prezent, mereu atent, ingaduitor si ocrotitor. Multi aleg sa-L ignore, sa-L alunge cu orice pret din viata lor, insa El asteapta iubitor si-i cauta, asa cum cauta pastorul oile sale. Multi Il cauta doar la nevoie sau la boala, uitand apoi repede de ajutorul primit. Important este ca El este mereu prezent, mereu aproape, chiar si in curtea spitalelor, asteptand pe cei in suferinta sa-si lase of-ul la picioarele Sale. Si la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti, in locul in care ajung cele mai multe si cele mai grave cazuri de boala, Dumnezeu isi face temeinic simtita prezenta.
Atat prin medicii si personalul prin intermediul carora lucreaza, cat si prin Sfintele Slujbe care se savarsesc in biserica spitalului. Prezenta unei biserici in curtea unui spital nu poate fi decat dovada si mangaierea ca Dumnezeu este cel mai aproape de oameni, atunci cand ei sunt in suferinta. Situata langa Facultatea de Medicina si Farmacie, intr-un mic parculet cu brazi si verdeata din incinta spitalului, biserica zvelta din lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este un mic colt de spiritualitate autentic romaneasca.
Construita in stil maramuresean, pe o fundatie solida de piatra, biserica intinde indraznet in sus o turla inalta. In varful ei, o cruce ca o antena trimite miile de rugaciuni direct spre Cer. La umbra zidurilor inalte ale spitalului, bisericuta din lemn de brad spune povestea neamului nostru atasat de traditii si de credinta ortodoxa. Aici orice pacient poate obtine asistenta religioasa si spirituala, mangaiere si un plus de curaj pentru a lupta cu incercarea prin care trece. Slujirea unui preot intr-un spital este o adevarata binecuvantare pentru pacientii si familiile acestora, care-si pun nadejdea in medici, dar mai ales in Dumnezeu. Incepand cu anul 1992, Spitalul Universitar de Urgenta a devenit primul spital din Bucuresti care a beneficiat de slujirea unui preot.
Astazi este binecunoscuta tuturor, misiunea preotilor de caritate care-si desfasoara misiunea jerfelnica in spitale. Timpul a decis aici nevoia construirii unei biserici, care a fost sfintita in anul 2002 de Preafericitul Patriarh Teoctist, impreuna cu Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, si un sobor de preoti. De atunci, slujbele si rugaciunile curg neincetat. Pacientii cauta alinare si liniste, sanatate trupeasca si sufleteasca, iar aici gasesc de toate din plin.
Dovada stau miile de vindecari, miile de ridicari, oamenii tamaduiti care vin pe targa si pleaca pe picioarele lor. E un permanent du-te-vino la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti. Sirenele urla, medicii alearga, targile sosesc cu sutele in fiecare zi. Exista multa agitatie, boala si suferinta, insa de cele mai multe ori finalul e cu bucurie si sanatate. E un du-te-vino, dar e acel drum du-te bolnav si vino sanatos pe care orice pacient vrea sa-l parcurga.

Faclii ale neamului - Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru

La numai cativa kilometri de binecunoscuta Manastire Caldarusani, pelerinul poate face un popas duhovnicesc la Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru. Situata in satul Sitaru, comuna Gradistea, judetul Ilfov, manastirea, putin retrasa de lume si parca discret protejata de padure, se dezvaluie pelerinului, respectand linistea locului, care este intrupta sporadic doar de vreun ciripit de pasarele. 

Biserica din zid nu impresioneaza prin dimensiuni, insa uimeste prin istoria si prin bogatia moastelor Sfintilor ce se gasesc aici. Prin odoarele pe care le adaposteste si prin Hramurile pe care le poarta, manastirea devine loc de pelerinaj pe tot parcursul anului, pentru credinciosii care cauta un prilej sa-i treaca pragul. Astfel ca la sarbatorile de hram si nu numai, biserica si curtea devin neincapatoare. La 6 decembrie, de praznicul Sfantului Ierarh Nicolae, la 29 iunie, de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, la 8 septembrie, de Nasterea Maicii Domnului, manastirea Sitaru imbraca haine de lumina, pentru a-si sarbatorii ocrotitorii.
Locul este sfintit de rugaciune, caci are o istorie veche, care incepe in jurul anului 1600, cand aici s-a construit o bisericuta din lemn, care in timp s-a distrus.
Boierul Papa Greceanu, strabunicul Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, incepe in anul 1617 ridicarea unei biserici de zid. Legea secularizarii insa nu a iertat nici aceasta vatra monahala, astfel ca a fost transformata in temnita pentru minori. Poate cea mai grea perioada din istoria manastirii incepe din 1915 si se intinde pana in 1928, cand ramane fara vietuitori. Nimic nu este mai cumplit pentru casa lui Dumnezeu, decat situatia de a nu avea rugatori. Planurile lui Dumnezeu nu ocolesc asezamantul, paraginit de vremurile grele, caci in 1928, monahii Atanasie si Martirie de la Caldarusani redeschid schitul. In 1944 se refugiaza aici si cativa calugari basarabeni, dar decretul de desfiintare al manastirilor din 1959, zdruncina din nou viata monahilor.  Doar doi vietuitori raman sa tina aprinsa o firava candela, pe care nu mai Bunul Dumnezeu stie cum au intretinut-o si cu ce ravna au continuat rugaciunea in pofida tuturor neajunsurilor. Dupa anul 1971 se reia viata duhovniceasca in manastire si de atunci neintrerupt monahii impletesc nevointa cu rugaciunea, in folosul tuturor celor care gasesc un ragaz spre a le trece pragul. Pictura veche, realizata de preotul Dima din Brasov, in anul 1752, se pastreaza pana astazi. A fost, asa cum era si firesc, restaurata, pentru a-si recapata expresivitatea si lumina de alta data. Catapeteasma, usile si intreg mobilierul au fost realizate din lemn sculptat, ceea ce da un aer aparte spatiului interior. O racla ticsita cu moaste, atrage pe tot cel ostenit si impovarat. Sfintii, precum Sfantul Nicolae, Sfantul Apostol Andrei, Sfantul Dimitrie Basarabov, Sfantul Ambrozie, Sfantul Iov de la Poceaev, Sfantul Pantelimon etc. mijlocesc neincetat pentru cei ce lasa aici o rugaminte, un suspin sau o multumire. Vietuitorii nu sunt multi, dar, prin harnicia lor, complexul monahal se infrumuseteaza mereu si se extinde si astazi, crescand de la un an la altul. S-au construit corpuri de chilii, arhondarac, biblioteca... Acolo unde e ravna, Dumnezeu insusi coboara si ajuta la impodobirea locului. Gradina este frumos ingrijita, cu alei largi, cu flori si copaci care incanta privirea. Ceva te retine, de parca ai vrea sa mai zavovesti putin, sa te mai odihnesti sufleteste. E bine aici, e ca acel acasa de unde n-ai mai vrea sa pleci. La marginea padurii umbroase, Manastirea Sfantul Nicolae, Sitaru, este o oaza de binecuvantare si liniste, este un loc de rugaciune, este o candela a sperantei, pentru noi, cei ocupati prea mult cu cele lumesti. Strajerii ortodoxiei ard neincetat la Sitaru pentru unitatea si dainuirea neamului nostru.