Pelerini cu inima la Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor

 Iata ca a venit si vremea bucurestenilor sa resimta gustul amar al restrictiilor in vreme de sarbatoare. De ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, Bucurestiul este in stare de alerta din cauza noului coronavirus SARS-CoV-2. Cu toate necazurile pe care le avem, actiunile noastre ne vadesc in mod clar necredinta. Cu boli, cu scoli si institutii de cultura inchise, cu spitale pline, cu restrictii fel de fel si totusi cu spatele la Dumnezeu. Unde ne este credinta? Ne declaram crestini, dar unde ne este inima? Oare a renuntat si ea la contactul direct cu Dumnezeu si face conferinte online? De fapt, Dumnezeu pare sa fi fost pus pe hold cu mult timp in urma, cand inima noastra a raspuns altor chemari.

Raspundem repede tuturor invitatiilor cu care lumea aceasta ne ademeneste. Dupa ce am huzurit intr-o lume fara griji, cu concedii si calatorii pana in cele mai exotice locuri, dupa ce ne-am imbracat de la cele mai renumite branduri si am mancat la cele mai faimoase restaurante, dupa ce am petrecut in cluburi, la petreceri private, pe iahturi, pe insule, in aer, in apa, in spuma de sampanie, cu cer inrosit de artificii, de cateva luni ne-am afundat in pandemie, depresie, tristete. Ne-am izolat, ne-am distantat, ne-am inarmat cu masca si dezinfectant. Socializam online, ne vizitam si ne imbratisam online. Dintr-o extrema in alta, de la sclipici la deprimare, de la Ana la Caiafa, dar nicicum cu Dumnezeu.
Traim vremuri pentru care ochii nostri nu sunt pregatiti, iar inima nu poate sa le priceapa. Inca mai asteptam sa treaca pandemia, sa ne putem intoarce la luxul si bunastarea de dinainte. Ne-am invatat sa gravitam in jurul a ceva si sa nu ne plasam in centru. Ne trece viata gravitand, asteptand oportunitatea si neasumandu-ne nimic. Dam vina pe autoritati, pe doctori, pe biserica, pe profesori, pe oricine, numai pe noi nu. Toti sunt hoti, profitori, manipulatori, tapi ispasitori. Cat oare o sa mai dormim? Radem de pupatorii de moaste, de cei care merg la biserica, de oamenii simpli de la tara, de cei care vorbesc de neam, de traditii, de stramosi, de sfinti si credinta etc. Ii consideram invechiti, "medievali", traditionalisti, visatori, conservatori inapoiati, involuati etc. Radem de cei care traiesc smerit, cumpatat, atasati de valori precum neam si credinta.
Am fost in extaz si am ajuns in depresie, in timp ce aceia au ramas neschimbati, ancorati in valorile in care cred. Aceasta este frumusetea lor, nu sunt efervescenti pana la epuizare, dar nici deprimati pana la sinucidere. Oamenii credinciosi raman mereu constanti, indiferent de situatie. Se bucura in inima si sufera in inima, caci stiu unde le este inima. Dar inima noastra unde e? Cand sus, cand jos, ca mingea de ping-pong, intr-o continua trepidatie. Nu-i de mirare ca mai si plesneste din cand in cand, ca un balon strapuns de un fir de praf. Credinta ne lipseste. Ne-am indepartat de Hristos, iar acum ne este greu sa acceptam realitatea, sa o traim asa cum este. Viata e o cruce, cu bune si rele, insa inima ce-L gazduieste pe Hristos devine puternica. Ea nu se sperie, nu simte frica, nu deznadajduieste. Hristos e Calea, iar sfintii ne sunt modele si ajutor pentru a fi pe Cale.
Bucurestiul isi cinsteste la data de 27 octombrie ocrotitorul: Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov). Originar din satul Basarabov, Bulgaria, in tinerete a fost un simplu pastor. Simtind chemarea dumnezeiasca,  a primit schima monahala la o manastire retrasa din apropierea Lomului, unde a trait in smerenie, post si rugaciune. In anul 1774, moastele au fost aduse in Muntenia si asezate in biserica de pe Dealul Mitropoliei. De atunci a devenit ocrotitorul nostru, mijlocind neincetat pentru cei aflati in nevoi. Oamenii si-au pus mereu nadejdea in Sfantul Dimitrie, si in vremea ciumei, si in vreme de seceta, si in timpul prigoanei ateist comuniste. Nenumarate minuni s-au intamplat la racla ce adaposteste moastele sale. A sosit iar vremea sa ne plecam genunchii inimilor noastre pentru ca Bunul Dumnezeu sa ne scape de noua boala molipsitoare care a pus stapanire pe intreaga lume. Poate ca anul acesta nu vom putea fi pelerini in adevaratul sens al cuvantului, insa, de oriunde am fi, putem inalta un suspin catre Cer, astfel incat gandurile noastre sa se intalneasca in rugaciune si impreuna sa cerem mila izbavitoare a lui Dumnezeu.
Intru tine, parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

Pelerini cu inima la sarbatoarea Sfintei Parascheva

 E trista Moldova zilele acestea. Dupa depopularea satelor, dupa plecarea fiilor, dupa secatuirea resurselor, dupa uitarea obiceiurilor, ne sunt rapite, rand pe rand, ca secerate de o molima grea, si putinele licariri de lumina care mai aduc bucurie si speranta. De-a lungul istoriei, Moldova a fost poate cel mai greu incercata dintre provinciile Romaniei, insa poate si cea mai statornica in Duh si Adevar. Oricate razboaie, oricate greutati au avut moldovenii, le-au trecut cu Dumnezeu alaturi. De sute de ani ard neincetat candelele credintei pe aceste locuri pline odinioara de freamat si de viata.

Unde sunt razesii de altadata, unde sunt frumoasele traditii si obiceiuri, unde sunt monahii si sihastrii tai, Moldova? Satele sunt pustii, scolile s-au inchis, vetrele monahale sunt din ce in ce mai sarace, nici potecile nu se mai cunosc, iar noi, cei de azi, suntem prea grabiti. Putin, prea putin mai privim in timp, sa ne amintim de un Sfant Stefan, de Eminescu, de Creanga... Si, cu toata graba si nesabuinta noastra, luna octombrie ne dadea un bun prilej de regasire. Stransi din toate colturile lumii, zecile de mii de pelerini luau drumul Moldovei, pentru a plange macar o lacrima la racla cu moastele Sfintei Parascheva de la Iasi.
Pe toti, cu mic, cu mare, ne strangea Sfanta sub umbrela sarbatorii ei, pentru a ne alina, pentru a ne odihni, pentru a ne reaminti ca suntem crestini ortodocsi, oricat de departe am ajuns. Bogati si saraci, batrani si bolnavi, tineri si copii, toti laolalta uniti in duh de rugaciune. De aproape 400 de ani, ocrotitoarea Moldovei isi cheama ca o mama puii aproape. Moastele Sfintei Parascheva, aduse in capitala Moldovei in vremea domnitorului Vasile Lupu, au fost mereu un nestemat pretios iubit de romani. Se spune ca acestea au fost daruite domnitorului Vasile Lupu de catre Patriarhia din Constantinopol dupa achitarea unor datorii imense pe care Patriarhia le avea catre turci. Au fost depuse in Biserica Sfintii Trei Ierarhi, ctitorie a domnitorului.
Din anul 1641, acest odor de pret revarsa neincetat binecuvantari asupra celor care se pleaca sa-i ceara ajutorul. An de an, la mijlocul lunii octombrie, inima Moldovei pulseaza cu speranta si nadejde intr-o zi mai buna. Intr-o hora a credintei se prind cei de un neam, rescriind pe strazile Iasiului povestea stramosilor nostri care au stiut ca au un Dumnezeu. Anul acesta insa, povestea credintei neamului nostru se scrie in inimi, de la distanta, se scrie cu multe suspine si durere. Ne-am imbolnavit sufleteste de ura, invidie, lacomie, necredinta. Boli grele, mai contagioase si mai paguboase decat orice virus, ne-au departat de neam, dar si de Dumnezeu. Am cucerit Europa si lumea intreaga, dar ne-am pierdut graiul, portul, sufletul. Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? (Ev. Marcu 8, 36)
Adormirea aceasta ne costa mult astazi, cand nu ne putem odihni tampla obosita la racla Sfintei Parascheva. Noi stim, ortodoxia e bucurie! Pelerinajele la raclele sfintilor sunt binecuvantare pentru trup si suflet, ele inalta si curatesc, ele vindeca si intaresc. Moldova si toata tara plange un dor nebun de Dumnezeu. Un cor de inimi rugatoare sunt pelerinii adunati in zi de sarbatoare. Un cor sa fim si noi, ca sa strigam puternic, sa ne auzim in Cer, sa ne unim in rugaciune si sa vestim in lume sa se stie ca suntem un popor iubit de Dumnezeu.

Avem un praznic mare,
si-n inimi il purtam,
Ortodoxia nu-i o masca,
Pe care o lepadam.

Strigam, ne aude Sfanta
Tot ea ne ocroteste,
Desi pastram distanta
O ruga ne-ncalzeste.

E multa-n inimi ura
Si-n jur e mult gunoi,
Dar multa e iubirea
Sfintilor pentru noi.

E sarbatoare azi,
Si stim ca doar cu lacrimi,
Oricat am fi de subrezi,
Noi ne spalam de patimi.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ramanem uniti, sa inmultim privegherea, postul si rugaciunea, caci vremurile sunt tulburi si inca multa orbire mai pot aduce.
Intru tine, maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioasa Maica Parascheva, duhul tau.

Fiii neamului - Elisabeta Rizea

 Ne uimesc oamenii de cultura, sportivii, artistii si toti cei care se remarca prin ceva de restul lumii. Cei care-si pun in valoare calitatile fizice sau intelectuale, printr-un efort sustinut continuu, reusesc sa depaseasca granite tot mai greu accesibile noua. Ii admiram, ii punem sub lumina reflectoarelor, le recunoastem valoarea, ne plecam inaintea lor, acordandu-le respectul cuvenit. Lumea noastra are laureatii ei, din cele mai diverse categorii. Insa nu doar valorile pe care societatea le promoveaza sunt demne de respectul si aprecierea noastra. Adesea putem intalni oameni care nu ies prin nimic in evidenta si totusi actiunile lor si felul firesc al vietuirii dovedesc tarie, vointa, credinta si inima de fier. Oameni necunoscuti si neapreciati de o lume grabita si modelata sa ia in vizor doar valori efemere. Cine apreciaza astazi o mama cu multi copii, o marturisire de credinta pana la mucenicie, un act de milostenie etc?

Sunt multe acte de curaj in istoria noastra pe care suntem datori sa ni le amintim pentru a nu uita cine suntem, iar poate cea mai prolifica perioada este chiar din vremea regimului comunist, care, mutiland destinele a mii de semeni, a nascut sfinti si eroi. Instalarea guvernului comunist in anul 1945 a creat disensiuni intre oameni. Cei mai multi au mers asa cum a dictat curentul, insa cei care au inteles scopul alunecos pentru care regimul de teroare s-a instalat au opus rezistenta, neplecandu-se noilor concepte ateiste, care aveau sa subjuge intreaga tara si de a crea o societate de tip materialist. Mai multe grupuri anticomuniste au opus rezistenta cativa ani. Retrasi in munti, ascunsi in crapaturile pamantului, pierduti de vremuri, dar ancorati trup si suflet in lupta pentru neam si tara. Arestati rand pe rand sau pur si simplu ucisi, cateva sute de oameni au scris cu sange povestea demnitatii romanilor, care nu au uitat ca au o datorie fata de inaintasi si de urmasi.
Justitia vremii i-a urmarit pana in cele mai ascunse locuri ale muntilor, aducandu-i la judecata, condamnandu-i si chinuindu-i cu scopul reeducarii. Astfel de grupuri de rezistenta au fost organizate in muntii de pe intreg teritoriul. Din Bucovina pana in Banat, din Apuseni pana in Fagaras, din Vrancea pana in Dobrogea, stalpii rezistentei aprinsi de acelasi clocot launtric au militat impotriva sovietizarii tarii. Pentru ca aceste grupuri sa reziste in pofida presiunilor securitatii, a fost creata o retea de sustinere, alcatuita din membrii famiilor, dar si din oameni simpli, localnici, sateni din apropierea locurilor de refugiu. Acestia aprovizionau grupurile din muntii cu cele necesare traiului. Securitatea, o caracatita perfida, urmarea sa taie si sa dezbine aceste retele, pentru a pune capat rezistentei. Pentru cei mai multi dintre ei a urmat o soarta grea si, desi au stiut de la bun inceput acest lucru, nu au ezitat sa ajute, platind cu pretul vietii sau cu ani buni din tineretea lor.
Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie ca eu am dat de mancare la partizani, marturisea Elisabeta Rizea, una dintre cele mai darze femei din vremea rezistentei anticomuniste. Nascuta la 28 iunie 1912, in Domnesti, judetul Arges, a patimit intemnitata timp de 12 ani pentru colaborarea cu partizanii. A cunoscut iadurile reeducarii de la Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, indurand batai si amenintari, greu de imaginat si de descris in cuvinte. Nu a fost nici savant, nici filozof, ci doar o femeie simpla de la tara care se indeletnicea cu agricultura. A simtit ca are o datorie, un sens in sanul poporului ei. Nu au speriat-o crimele ingrozitoare facute de comunisti, nici prigonirea cu care amenintau, nici norii negri care urmau sa se abata asupra viitorului ei si al familiei. Impreuna cu sotul ei, Gheorghe Rizea, a sprijinit grupul Arsenescu-Arnautoiu din Fagaras. Au fost prinsi si condamnati la inchisoare, iar cu toate acestea nu au divulgat nimic, nu au "turnat".
Mult mai tarziu avea sa spuna: Daca vorbeam, omorau jumate de sat... Asa ca au preferat sa taca, sa indure, sa rabde. Uimitor este ca, dupa sapte ani de temnita, Elisabeta Rizea din Nucsoara a continuat activitatea de sustinere a miscarii de rezistenta. Cata forta si cata determinare trebuie sa fi fost in inima acestei femei? Cata robustete a mintii trebuie sa fi avut sa nu renunte, in ciuda tuturor chinurilor pe care le-a indurat? I-au oferit chiar si bani in schimbul informatiilor, insa darzenia acestei femei a fost de neclintit. M-a tarat pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu', de la ceafa la calcai, si pe stanga si pe dreapta. Da' n-am luat banii lui! Ce vointa si cata putere...
La scurt timp, dupa alte anchete, este din nou arestata si condamnata, de data aceasta la 25 de ani de inchisoare. A fost eliberata in anul 1964, in urma decretului de gratiere a detinutilor politici. Dupa aproape 20 de ani, totul este trecut sub tacere. Comunismul gata instalat si-a urmat nestingherit planurile. Jertfa, efortul si chinul celor care nu s-au supus regimului a fost dat uitarii, ca si cum nici nu au existat. Cei mai multi dintre cei eliberati au continuat sa traiasca in tacere si uitare. La fel si povestea Elisabetei Rizea a ramas necunoscuta pana in anul 1992, cand a fost realizat serialul de televiziune Memorialul Durerii. Simpla, cu figura brazdata de suferinta, dar cu inima si constiinta curate, Elisabeta Rizea si-a spus povestea patimirilor ei, expresie fidela a chinului si suferintei fara margini. S-a dus sa-si doarma smeritul somn de veci la 6 octombrie 2003, fiind inmormantata in cimitirul din Nucsoara.
Ea ramane o farama din povestea poporului nostru care a supravietuit prin rugatori si marturisitori. Ea este un simbol, un model si dovada ca oricat de puternic este duhul lumii, oamenii darzi si determinati pot sa-i stea impotriva. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa avem si noi taria acestei marturisiri daca viitorul ne-o va cere in curand. 

Faclii ale neamului - Cuviosul Ioan de la Prislop

 Au aparut in ultima vreme foarte multe materiale care ne prezinta diverse tehnici de supravietuire. Filme, documentare, carti, echipamente, o intreaga industrie bine pusa la punct ne invata cum sa supravetuim si cum sa ne echipam pentru conditii extreme. Multi voinici, eroi ai zilelor noastre, ne povestesc despre cum sa rezisti cateva zile prin munti, prin paduri sau cine stie pe unde si sa te descurci cu ceea ce natura iti pune la dispozitie. Atat de extraordinar si atat de eroic, demn de toata lauda si consideratia. Citind insa vietile sfintilor constat ca abunda de exemple in care semeni de-ai nostri au trait chiar si zeci de ani in conditii extreme, fara hrana, fara echipamente, fara haine, ci doar cu mintea si inima la Dumnezeu.

In munti, in pustiu, in desert, pe stalpi, in pesteri, zeci, sute, mii de sfinti au biruit frigul, caldura, foamea, setea, au biruit insasi conditia umana cazuta, mergand pe apa, inaltandu-se de la pamant, traind cu fiarele salbatice, stralucind ca soarele etc. Dragostea de Hristos biruieste firea, nu numai ca o ridica din pacat, dar o si intareste la propriu, o face sa indraznesca dincolo de neputinte, sa nadajduiasca dincolo de limite, sa infrunte peste ceea ce mintea si trupul pot sa indure. In cazul lor, postul si rugaciunea s-au dovedit a fi cele mai avansate tehnici de supravietuire.
Chiar la noi in tara, in muntii nostri au trait Sfanta Teodora de la Sihla, Sfantul Cuvios Ioanichie cel Nou de Muscel, Sfantul Vasile de la Poiana Marului, Cuviosul Ioan de la Prislop si altii. Patericul romanesc vorbeste despre acesti sihastri iubitori de Dumnezeu care au imbracat haina luminoasa a sfinteniei prin lepadarea de lume, prin indepartarea de ea, prin imbratisarea unui trai aspru si solitar inchinat Creatorului. In mijlocul creatiei, doar cu cele ale creatiei au trait deplin, lasand peste veacuri cutremuratoare dovezi despre puterea pe care omul o are atunci cand se rastigneste cu tot sufletul si trupul pe cruce alaturi de Hristos.
In binecunoscuta Manastire Prislop din inima Hategului, s-a nevoit Cuviosul Ioan de la Prislop. Incins cu postul si rugaciunea, Ioan si-a gasit bucuria traiului pustnicesc in apropierea manastirii, sapandu-si in stanca o chilie. Se stiu putine despre viata sfantului si despre nevointele sale, insa traditia spune ca oamenii il cautau cu evlavie, considerandu-l un binefacator, care se ruga pentru lume si potolirea necazurilor ei, alinandu-i suferintele si greutatile. Mica lui chilie, rece si intunecata, se pastreaza pana astazi, fiind bun motiv de reflectie asupra vietuirii imbunatatite, dar mai cu seama aspre pe care a avut-o. Numai un placut al Domnului ar fi putut indura conditiile vitrege ale locului.
Numai un nebun pentru Hristos si-ar fi putut gasi linistea si bucuria in acest loc izolat si neprietenos. E greu de imaginat cum chilia cocotata intr-o stanca destul de greu accesibila a fost casa cuiva pentru vreme indelungata. Cateva icoane pe un perete rece si umed, cateva candele aprinse licarind o lumina slaba sunt tot decorul micii incaperi. In rest, linistea padurii e singura care imbraca spatiul cu o haina groasa aducatoare de pace. Simplu si patrunzator. Pentru noi - nebunie, pentru sihastri - calea catre Viata, scara catre Hristos, poarta catre Rai.
La chilia sapata chiar cu mainile lui oamenii gaseau nadejde si izbavire, gaseau alinare in rugaciunile lui, veneau sa-i ceara sfatul, pentru ca aflau mangaiere si asa razbeau printre incercarile vietii. E uimitor cum, desi nu avea nimic, multi veneau sa-i ceara. Nu avea nimic din cele materiale, insa se imbogatise in cele spirituale. Se imbogatise atat de mult, incat putea si sa ofere. Cum a dobandit acestea si cati demoni a avut de infruntat ramane insa o taina, numai de Dumnezeu stiuta. Sihastria este o taina. Ea se traieste cu mainile catre cer in permanenta, cu rugaciune neincetata, cu post, cu osteneala, cu infranare, cu dezlipire de orice din lume, cu genunchii tociti si chipul brazdat de lacrimi.
Asa s-a nevoit acest fericit despre care se vorbeste pana in zilele noastre si pe care inca il rugam sa mijloceasca pentru noi inaintea Preasfintei Treimi. Despre sfarsitul lui se spune ca a fost omorat de un vanator, care a crezut ca este un animal salbatic. Astfel si-a incheiat calatoria prin lume acest sihastru cu viata imbunatatita, un supravietuitor in conditii extreme, un om al padurilor, un om al muntilor, dar, mai presus de toate, un om al lui Dumnezeu. Sfantul Ioan de la Prislop a fost canonizat in anul 1992. Sihastrul rugator este praznuit in fiecare an la data de 13 septembrie. El ramane pentru noi pilda de curaj si indrazneala, dar si luminator si rugator al neamului peste veacuri.
Iubitorule de nevointa si ravnitorule intru cele sfinte, Cuvioase Parinte Ioane! Parasit-ai cele trecatoare si ai ales pe cele vesnice, luat-ai jugul lui Hristos in Manastirea Prislop si in pestera pustniceasca impreuna cu ingerii L-ai slavit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu inceta a te ruga pentru sufletele noastre!