Vino Gheorghe, vino Ioane!

Ne uitam in jur la implinirea a 100 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Regatul Romaniei si putem vedea fara prea mari eforturi ca am ramas din ce in ce mai putini. Tara se rupe in bucati pe zi ce trece. Au rontait-o sacalii pentru a-si satura pantecele lor lacome. Le-a trebuit pamantul, ca era bogat si rodnic, le-a trebuit padurea, ca avea lemn bun, le-au trebuit toate resursele, ca erau din belsug, le-au trebuit oamenii, ca erau muncitori, inca le mai trebuie aurul, gazele naturale si porcii! Cine stie ce urmeaza? Constatam ca le trebuie copiii nostri pentru ca sa-i dreseze pentru un viitor asa-zis mai bun si cu mai multe drepturi. 
Cand ne uitam insa la trecut, vedem ca in urma cu 100 de ani lucrurile nu au fost gandite sa fie asa. Nu pentru acest prezent au luptat cei care au infaptuit si si-au dorit unirea. Si nu ma refer numai la clasa politica a acelor vremuri, ci si la oamenii simpli, la taranii obisnuiti care ravneau la un trai mai bun in tara lor. La Gheorghe si Ion care munceau pamantul din tata in fiu. Taranul roman a fost intotdeauna legat de glie, a fost frate cu codrul, a iubit pamantul pe care l-a arat si semanat si din rodul caruia si-a hranit fiii, nepotii, stranepotii si toate generatiile pana la noi. Oamenii si-au dorit unitate, pace, liniste in tara lor. Nu au ravnit bogatiile altora si nu s-au dat inapoi de la munca niciodata, insa nu prea au fost luati in seama oricat s-au implicat. Interesele boierimii si ale clasei politice nu s-au intalnit cu interesele lor. Uneori au fost paralele, alteori chiar mai rau. 
Marele nostru povestitor Ion Creanga surprinde atat de bine acest aspect in sugestiva capodopera literara Mos Ion Roata si Unirea. Aceasta nu e doar o povestire pentru copii, ci este o radiografie cat se poate de reala a societatii acelei vremi. Ion Roata nu este un taran inventat, ci este un taran autentic, care pentru meritele sale a ajuns  deputat in Divanul Ad-hoc. A sustinul Unirea Principatelor sperand ca o tara condusa cu dreptate prospera in timp. Mos Ion Roata a inteles ca diferenta dintre paturile politice o face munca. In timp ce taranii trudesc campul, boierii conduc interesele tarii, insa idealul ar fi fost sa nu le conduca doar in interes personal. Drept ar fi fost ca toata lumea sa munceasca cinstit acolo unde i-a fost randuit si tara ar fi prosperat si toti ar fi trait mai bine. Ar fi trait mai bine si amaratul acela care din primavara pana in toamna a stat pe camp. 
Zicea Mos Ion - Da, cucoane, sa nu va fie cu suparare, dar de la vorba si pana la fapta este mare deosebire. Dumnevoastra, ca fiecare boier, numai ne-ati poruncit sa aducem bolovanul, dar n-ati pus umarul impreuna cu noi la adus, cum ne spuneati dinioarea, ca de-acum toti au sa ieie parte la sarcini: de la vladica pana la opinca. Bine-ar fi dac-ar fi asa, cucoane, ca la razboiu inapoi si la pomana navala, parca nu prea vine la socoteala... Iar de la bolovanul dumneavoastra am inteles asa: ca pana acum noi, taranii, am dus fiecare cate-o peatra mai mare sau mai mica pe umere; insa acum suntem chemati a purta impreuna tot noi opinca, o stanca pe umerele noastre. Sa dea Domnul, cucoane, sa fie altfel, ca mie unuia nu mi-a parea rau. Bietul Mos Ion, daca ar trai macar o zi in societatea actuala sa vada cum au evoluat lucrurile, s-ar intoarce fugind in mormant si s-ar acoperi cu bolovanii cei mai mari pentru ca nimeni niciodata sa nu-l mai gaseasca. 
Tot cam din acele vremuri in care se framanta intens aluatul Marii Uniri istoria aminteste un alt taran roman care a luptat pentru independenta romanilor din Transilvania, Gheorghe Cartan, cunoscut noua ca Badea Cartan. Acest taran a luptat pentru Unirea fratilor transilvaneni cu cei din Vechiul Regat, distribuind carti romanesti, trecute clandestin peste munti cu traista. Iubea istoria poporului roman, pe care a invatat-o de la oamenii de cultura din Bucuresti. Mai mult decat atat, a mers in mai multe tari pentru a cunoaste pe stramosii poporului roman. A mers pe jos pana la Roma, nu ca sa vada Italia si sa-i viziteze muzeele, ci ca sa vada Columna lui Traian pe care sunt reprezentati stramosii nostri daci. Ziarele din Roma au scris: Un dac a coborat de pe Columna: cu plete, cu camasa si cusma, cu itari si cu opinci. 
A calatorit in multe tari, insa nimic nu l-a impresionat si nu l-a oprit acolo. Nici nu ar fi avut cum. A plecat in cautarea radacinilor stramosesti, dorea sa vada cum sunt perceputi de straini si ce urme au lasat in istorie stramosii nostri. Nu a plecat pentru un trai mai comod in alta parte, ci a plecat pentru a intelege mai bine de ce stramosii nostri au luptat cu inversunare pentru apararea pamantului din care si-au tras seva. Seva ce se transmite din generatie in generatie si da identitate unui neam. Un Gheorghe de la oi, arestat pentru ca a dorit sa faca negot cu carti romanesti, s-a stins din viata cu putin timp inainte sa-si vada visul implinit: Marea Unire de la 1918. Si cine stie cati Gheorghe si cati Ioni nu s-or fi stins mistuiti de gandul Uniri fratilor romani? Ceva mai tarziu, dupa Marea Unire, intemnitatul si pe nedrept umilitul Radu Gyr striga catre cei carora jugul comunist le sufoca grumajii: Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!Si-i indemna, caci mai era speranta ca si cei simpli sa se bucure de libertate, de pamantul acesta bogat si de cerul de deasupra instelat. 
Nu pentru-o lopata de rumena paine,/ nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ ci pentru vazduhul tau liber de maine,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!/ Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,/ pentru cantecul tau tintuit in piroane,/ pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,/ ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si au trecut anii, cu bune si cu rele, iar astazi ne gasim parca mai rai si mai dezbinati ca niciodata. Multi Gheorghe si multi Ioni au plecat pe meleaguri straine, sa manance o paine mai buna, sa-si creasca fiii acolo, sa uite cu desavarsire de pamantul parintilor si bunicilor lor. Au plecat fiii taranilor, cum pleaca pasarile calatoare, stoluri, stoluri... si nu mai vin acasa. Nu mai arde in ei dragoatea de tara, si-au retezat radacinile si s-au dus departe. Doare gandul ca se destrama tara, ca se imputineaza fiii ei. Doare gandul ca nici cei ramasi nu mai pun rezistenta in fata noilor razboaie ce ne cotropesc si ce ne-a mai ramas. Acelasi Radu Gyr, cu aceeasi intuitie disperata si trista, ne lansa un Indemn la lupta inca din vremea cand abia incepea declinul: Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici ranile din piept nu dor,/ Cum dor acele brate slute/ Care sa lupte nu mai vor. 
In Anul Centenar, ne gasim saraci, ne gasim putini, ne gasim furati si manipulati mai mult ca niciodata. Ne gasim cu bratele amputate, cu gaturile sufocate si cu inimile golite de orice simtamant patriotic. Unde sunt patriotii de altadata, unde sunt eroii, unde sunt valorile si traditiile neamului? Satele sunt pustii, pamantul e exploatat de straini, iar la oras oamenii sunt bulversati si stresati de un guvern care serveste interesele altora. Doar in tinda bisericii cu ghenunchii slabanogiti si cu o lumanare tremuranda in mainile sbarcite mai vezi cate o mama suspinand soptit o rugaciune pentru fiii ei: vino Gheorghe, vino Ioane!