Sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, de la Catedrala
Patriarhala, este fara indoiala cel mai important si asteptat eveniment
al Bucurestilor. Este o sarbatoare a sufletului, un prilej de bucurie si
de marturisire a credintei noastre ortodoxe. Uniti in rugaciune,
pelerini din toata tara vin la racla Sfantului pentru a cinsti moastele
sale cu mare evlavie si multa recunostinta. Multe guri rele spun ca
pelerinajul ar fi un gest mostenit, ca o traditie banala, o superstitie
fara sens, insa grupurile de credinciosi care revin an de an dau
marturie pentru lucrarile minunate pe care sfintii le implinesc. Unii
vin cu necazuri, cu boli, cu multe tristeti adunate in suflet, insa tot
la fel de multi sunt si cei care vin doar pentru a multumi pentru
binefacerile primite. Pentru poporul nostru, cultul sfintilor este un
act plin de semnificatii, din cele mai vechi timpuri. In vreme de
apriga prigoana, in vreme de razboi, in vreme de seceta sau de boala,
oamenii s-au rugat sfintilor pentru pace, bunastare si sanatate, cu
nadejdea ca Dumnezeu se va indura si va indulci soarta lor.
Stramosii nostri aveau prieteni pe sfinti, iar legatura dintre ei era
cea mai strasnica asigurare de viata pe care o incheiau in numele
copiilor si al nepotilor. Sa nu uitam ca din insusi poporul roman s-au
ridicat mari sfinti, de-a lungul istoriei, meleagurile noastre fiind
sfintite de rugaciunile sihastrilor stiuti si nestiuti, iar libertatea
s-a castigat cu sangele martirilor. Poate de aceea romanii s-au simtit
mereu apropiati si ocrotiti de cei bineplacuti lui Dumnezeu, neuitand
ajutorul primit si invatand generatiile viitoare sa duca pe mai departe
aceasta legatura vie. La pelerinaj vin oameni diversi, din toate
colturile tarii. O mama ninsa de ani, cu multa suferinta cioplita pe
chip, tinand strans la piept poza unui fiu si un buchetel mic de flori,
urca cu pas hotarat Dealul Patriarhiei. Nu spune nimic, dar buzele ei
toaca marunt, abia soptit si necontenit rugaciuni. Parinti cu copii,
varstnici si tineri deopotriva pasesc plini de speranta si incredere,
rugandu-se sau ascultand slujbele care rasuna pe Colina Bucuriei.
Cu
binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, slujbele au
fost oficiate la Altarul de vara din apropierea Catedralei Patriarhale,
pentru ca toata lumea sa se poata bucura de cuvantul Domnului.
Preafericirea Sa, impreuna cu Inaltpreasfintitului Parinte Pavlos,
Mitropolit de Drama, special invitat pentru acest eveniment, alaturi de
numerosi preoti si ierarhi au slujit sfintele slujbe pe toata durata
sarbatorii.
Anul acesta, pelerinii s-au putut inchina la moastele Sfantului Cuvios
Dimitrie cel Nou si ale Sfintilor Imparati Constantin si Elena, dar si
la racla cu particele din moastele Sfintilor Trei Ierarhi, Vasile cel
Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul si Ioan Gura de Aur, adusa de la
Manastirea Sfantul Pavel din Sfantul Munte Athos. Un motiv in plus
pentru credinciosi sa vina la aceasta mare sarbatoare. Clerici si oameni
simpli, uniti prin rugaciune, impreuna au dat slava lui Dumnezeu pentru
toate. Zile si nopti de bucurie si recunostinta sfanta adusa celor ce
mijlocesc pentru binele si sanatatea noastra.
Zilele caldute si
noptile blande de toamna au scos din case zeci de mii de credinciosi
veniti de departe sa raspunda chemarii Divine. S-a indurat pana si cerul
vazand atata evlavie si recunostinta, desi se stie prea bine ca vremea
nu a fost niciodata un impediment cand a fost vorba de marturisirea
credintei. Indiferent de vreme, sfintii s-au bucurat de cinstirea
credinciosilor care, incalziti de rugaciune, nu au contenit sa vina, sa
multumeasca si sa dea slava lui Dumnezeu. Nicicand putina jerfa nu a
fost pe masura bogatei rasplatiri. Oamenii stiu asta si mai stiu ca
nimic nu este prea mult cand e vorba de Dumnezeu. In orele petrecute la
coada, pelerinul isi cerceteaza constiinta, facand totodata un pelerinaj
spre interior, spre sine, spre fiinta cazuta si impatimita, strans
legata de duhul lumii cu tentatii si ispite marunte. Pelerinajul te pune
fata in fata cu tine cel slab, risipit si neputincios, fiind un bun
prilej de bilant. E momentul in care-ti constientizezi starea si decizi
incotro. Si cu siguranta, alt moment mai bun nu exista.
Acum cand
te-ai aflat ticalos si in nevoie e momentul in care trebuie sa incepi sa
strigi catre ajutorul sfintilor, sa ti-i faci prieteni si mijlocitori
inaintea lui Dumnezeu. Ei sunt pemanent gata sa primeasca strigatul tau
de pocainta si umilinta si sa te impace cu Dumnezeu. Poti sa restaurezi
legaturile pe care le-ai pierdut ratacind prin lume fara sens, poti cere
iertate si vreme pentru indreptare. Trebuie doar sa vrei si imediat
rugaciunea ta, purtata de sfinti, strapunge cerul. Am vazut pe multi cu
bucurie si lumina pe chip dupa ce s-a inchinat la racle. Ei stiu deja ca
rugaciunea lor e pe maini bune si ca mila lui Dumnezeu se va revarsa
din plin asupra lor. E o credinta tare. Adevarata. Neindoielnica.
Credinciosii nu asteapta minuni, ci le traiesc pur si simplu, natural,
si asta se intampla deoarece legatura lor de prietenie cu sfintii este
una trainica si indelungata. Chiar fireasca. Si nici nu ar putea fi
altfel din moment ce pentru multi dintre ei comuniunea aceasta este o
stare de normalitate, mostenita de la bunici, strabunici, mosi si
stramosi. A fi in preajma Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou de ziua
praznuirii Sale este pentru multi ca si cum si-ar vizita un vechi
prieten sau o ruda apropiata. Prilejul reintalnirii e un moment de
bucurie autentica si sfanta care incalzeste inima.
Sarbatoarea
Ocrotitorului Bucurestilor devine sarbatoarea tuturor romanilor si nu
numai. Se stie ca sfintenia nu are granite si nu cunoaste limite,
sfintii fiind universali si ai tuturor ajutatori. Suntem cu totii frati
si egali in fata lui Dumnezeu indiferent de nationalitate, iar slujirea
din aceste zile in care cele doua Biserici si-au dat mana dovedeste
acest lucru.
Noi nu putem decat sa ne inclinam cu recunostinta in
fata Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, Intaistatatorul Bisericii
Ortodoxe Romane, si sa multumim pentru dragostea, implicarea si slujirea
neobosita de care permanent da dovada. De asemenea, multumim si tuturor
celor care au organizat acest eveniment, pentru grija pe care au
aratat-o fata de pelerini. Inca o data intelegem ca Biserica este casa
lui Dumnezeu in care petrec oameni si sfinti laolalta si ca doar
impreuna, intariti in credinta, putem trece cu pace in suflet peste
toate incercarile vietii.
Strainii care ne viziteaza tara raman adesea surprinsi sa descopere
un popor care isi pastreaza cu sfintenie mestesugurile populare ce
supravietuiesc in ciuda vremurilor moderne. Lumea intreaga s-a obisnuit
cu oferta pietei. Obiecte de serie, obiecte lucrate de masinarii roboti,
obiecte contrafacute, industriale, copii, kitsch-uri, chilipiruri... Pe
noi, romanii, insa, obiectele artizanale care au prins suflet din
stradania taranilor ne fac cunoscuti in lume pentru pricepere si
indemanare. Domeniul ceramicii ramane poate cel mai fascinant,
avand in vedere modul autentic de lucru care se pastreaza neschimbat de
mii de ani. Un mestesug stravechi, inca viu, care a inmagazinat toata
priceperea, stradania, simplitatea si iubirea de frumos a stramosilor
nostri. Olaritul este cunoscut pe teritoriul tarii noastre din cele mai
vechi timpuri, marturii evidente despre prelucrarea vaselor de lut fiind
mereu aduse in lumina de arheologi.
La inceput, vasele de lut aveau intrebuintari practice, fiind
folosite la depozitarea alimentelor. Oale, strachini, cani, urcioare,
ghivece si multe alte vase erau nelipsite din bucataria si gospodaria
taraneasca pana nu demult. Astazi, bucatariile moderne le-au uitat.
Locul vaselor de lut a fost luat de vase de inox, de portelan si de...
caserole. Sticla si plasticul ne-au devenit prietene. Doar batranii
nostalgici mai pastreaza astfel de obiecte pentru deosebita valoare
sentimentala. Ceea ce era practic si util odata a devenit cu trecerea
timpului cel mult obiect de decor. Statuete si vaze artizanale se mai
zaresc timid prin apartamentele orasenilor, amintind de vremurile de
odinioara. Mestesugul olaritului a ramas acelasi, doar intrebuintarea obiectelor s-a schimbat.
Pe
roata sa, olarul transforma lutul in arta in acelasi mod ca acum 2000
de ani. Dospirea si framantarea lutului, uscarea si arderea vaselor sunt
secrete bine pastrate, transmise din generatie in generatie, in general
in cadrul familiei, de la parinti la copii, de la bunici la nepoti,
fiecare generatie aducand un plus de noblete si rafinament,
perfectionand, diversificand si infrumusetand un mestesug cu o
indelungata istorie. Este o arta a pamantului. Toate materialele
folosite sunt naturale. Olaritul e rodul pamantului transpus in arta,
inmuiat cu apa si intarit cu foc, iar mai apoi infrumusetat in culori
naturale, care sunt obtinute tot din pamant. Este o alta relatie a
omului cu pamantul. Legatura cu pamantul ridicata la rang de arta, o
arta nascuta pe roata olarului. Unul dintre prestigioasele centre de
ceramica populara din tara pe care le-am vizitat de curand se gaseste la
Horezu. Toata lumea a auzit de Horezu si de bogatiile artizanale care
se lucreaza aici. Toti identifica ceramica de Horezu pentru
ornamentele specifice zonei: un motiv central, inconjurat de cercuri
concentrice, trasate cu gaita. Soarele, cocosul, pestele, pomul,
spicele, spirala sunt elemente des intalnite in zona.
Micile magazine
de la marginea drumului asteapta curiosi de toate felurile. Universul
interior este unul de poveste. Odata ce ai trecut pragul, intalnind
ceramica romaneasca, ai senzatia ca ai intrat intr-o lume de basm.
Obiecte mai mici sau mai mari, frumos impodobite cu motive traditionale,
colorate, smaltuite, dau o caldura deosebita locului. Ochii se bucura
impreuna cu sufletul la vederea atator obiecte vii care spun o poveste
straveche, aceea a culturii materiale si spirituale a poporului nostru.
Am privit, m-am incarcat de atata bucurie si am trecut dincolo, in
atelierul de lucru, acolo unde incepe povestea fiecarui vas. Pamant
framantat si modelat pe roata, pus la uscat, pictat manual, smaltuit,
apoi ars in cuptor. Aparent un proces simplu, insa tocmai in aceasta
simplitate sta toata frumusetea. Lucrul facut de mana omului dupa o
tehnica veche de cand lumea fascineaza si azi. Pacat ca acest mestesug
nu este pretuit la adevarata valoare. Ceramica romaneasca este un
brand de care nici nu suntem constienti. A trecut de mult granitele
tarii si ne da recunoastere la nivel mondial. Povestea simpla a lutului
ne da valoare si identitate in lume.
