Nemurire

 Demult, în vremurile de aur ale Ortodoxiei, rugăciunile izvorâte din inimi curate se întindeau ca firele de iarbă până la Dumnezeu și-i gâdilau tălpile. El îi mângâia pe toți, și-i întărea, iar ei urcau spre nemurire. Firesc!

Acum El Își tot coboară picioarele și nimic nu-i mai gâdilă tălpile, și Își tot lungește brațele și nimeni nu mai vrea să urce.

Lumea aceasta parcă nu mai are Cer. Și nici nu-i pasă. Ea își trăiește teleghidată „noul firesc”. …

continuarea o gasiti aici; https://familiaortodoxa.ro/2022/11/29/nemurire/

La multi ani, Romania! La multi ani romani de pretutindeni!

 In urma cu doar trei ani am sarbatorit 100 de ani de la Marea Unire. Tot in anul 2018 am avut privilegiul de a fi prezenti la slujba de sfintire a Catedralei Nationale, un eveniment menit sa incununeze izbanda celor 100 de ani. Multi dintre noi s-au simtit mandri ca sunt romani si datori sa contribuie intr-o forma sau alta pentru ca acest neam sa nu se stinga, pentru ca tara sa continue sa existe, pentru ca spiritul autentic romanesc sa fie transmis si retransmis nealterat generatiilor viitoare.

Ne-am gandit atunci la inaintasii nostri, la tot greul pe care l-au dus, la fiii neamului ce s-au facut una cu pamantul pentru libertate si credinta. Ne-am reamintit luptele importante si toate acele momente de zbucium prin care Romania s-a cladit. Cu sudoare, cu sange, cu lacrimi si mai cu seama cu vieti omenesti. I-am comemorat pe martirii neamului nostru, le-am plans o lacrima, le-am aprins o lumanare si le-am inaltat o rugaciune de pomenire si multumire pentru privilegiul nostru de a avea o tara, un pamant, o credinta si o identitate de care nicicum nu ne poate fi rusine. Ne-am bucurat de reusita noastra de a avea o catedrala la implinirea celor 100 de ani ai Romaniei.
Eram datori, iar dupa multe codeli si poticneli am reusit intr-un final sa ne dam mana in realizarea acestui demers curajos. Si nu-i putin lucru. Am reusit sa inaltam un frumos si trainic lacas de cult, spre pomenirea eroilor, spre pomenirea noastra si a urmasilor nostri, adica spre pomenirea intregului neam romanesc trecut, prezent si viitor. Timpul trece insa nemilos si iata-ne in tavalugul vremurilor, la numai trei ani distanta, prinsi in itele incurcate ale unei parsive pandemii, care pare ca ne sterge din memorie si din suflet ideea de neam si tara. Am uitat ca suntem romani. Bolnavi, fricosi, nesiguri si mai cu seama dezbinati ne zbatem intre sentimente din cele mai josnice.
Privind in istorie, am vazut cum greutatile i-au unit pe oameni, insa astazi nimic nu ne indeamna la unitate, ci, dimpotriva, toate ne dezbina. Doctori si pacienti, profesori si elevi, autoritati si oameni, angajatori si angajati, preoti si credinciosi, parinti si copii, oriunde privesti, spectacolul e garantat. Toti sunt contra, toti se cearta, toti au ceva de impartit. Ne-am scufundat in valurile vietii si distantati ne afundam unii pe altii de parca ne-am propus sa disparem complet. Niciodata omenirea nu a avut atata pofta de ura si insingurare. Nu s-a mai pomenit atata distantare sufleteasca intre cei de acelasi neam. Traim vremuri tare ciudate, care nu ne fac nici cinste si nici bine.
Pierderea identitatii si a credintei ne va demola din temelii si ne va pierde. Acum, in prag de sarbatori a venit vremea sa reflectam putin la felul in care fiecare dintre noi contribuim la stingerea sau nemurirea neamului, la binele sau distrugerea aproapelui, la imbogatirea sau saracirea traditiilor si valorilor romanesti. Iar pentru ca suntem la mijlocul postului Nasterii Domnului, va propun sa zabovim o clipa spre a ne curata sufleteste pentru a intampina Craciunul asa cum se cuvine.
Si pentru ca suntem un neam cu suflet sensibil, va reamintesc graitoarele versuri ale unui drag colind romanesc:
In coliba-ntunecata
Din carne si os lucrata,
A intrat Hristos deodata.
Nu faclie ce se stinge,
Nu icoana ce se frange.
Ci, El insusi trup si sange,
Preschimbat pentru faptura
Intr-o scumpa picatura,
Dulcea Cuminecatura.
Coliba cum L-a primit
S-a facut cer stralucit
Pe bolta de margarit
Iar in ea soare si stele
Cu Arhangheli printre ele.
In mijloc, Tron luminos
Si, pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfant s-alatura
Si acolo ramanea
Si acum si pururea.
Si noi, Doamne, ne-am sculat
Colibele-am curatat
Usi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intra si la noi.
La multi ani, Romania! La multi ani romani de pretutindeni!

Comori ale neamului - Manastirea Ianculesti

 Oamenii au avut mereu nevoie sa se apropie de Dumnezeu, sa-i simta caldura, ocrotirea si imbratisarea Sa calda. In multe feluri s-au straduit si de cele mai multe ori pentru putina lor stradanie El le-a venit in intampinare, deschizandu-le noi si noi cai spre Cer. Sunt multe scari care urca la Cer, unele sunt facute simplu din fapte bune, altele sunt din nevointe, altele din dragoste, iar altele, din toate acestea la un loc. Manastirile insa sunt adevarate poduri cu dublu sens ce leaga Imparatia de creatie. Prin ele oamenii urca adesea la Cer, dar tot prin ele adesea si Cerul coboara pe pamant. In tara noastra, manastirile sunt locuri seculare binecunoscute de pelerinaj, locuri incarcate de traditie si istorie, pline de spiritualitate, de unde s-au ridicat sfintii si marii duhovnici ai neamului nostru. Pagini si pagini de istorie, de rugaciune, de nevointe, incercari si truda. Ani si ani de minunate binecuvantari revarsate de sus, pentru putina rugaciune pe care cativa ravnitori au inaltat-o de-a lungul timpului. Zidurile vorbesc, icoanele binevestesc, toate freamata despre indelungata traditie si credinta a neamului nostru. Am descoperit de curand un loc care pare a spune aceeasi poveste veche, desi e un loc tanar, nascut la inceputurile acestui zbuciumat mileniu.

Manastirea Ianculesti, din judetul Prahova, ni se dezvaluie ca un copac abia plantat, dar care-si trage seva dintr-un pamant demult sfintit. Asezata pe o colina la marginea padurii, manastirea ce poarta hramurile "Inaltarea Sfintei Cruci" si "Sfantul Mare Mucenic Mina" pare ca exista aici de cand e lumea. La numai cativa kilometri de Ploiesti, in comuna Soimari, cu binecuvantarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, a luat fiinta in anul 2005 o noua vatra monahala, o noua stea pe sfantul cer al tarii noastre. Surorile Eleonora si Ecaterina Ianculescu au avut o dorinta si o menire, o datorie si o misiune, pe care, urmand-o, au deschis aici o mica usa catre Cer. In amintirea parintilor lor, fii ai comunei Soimari, au donat un teren de 32 ha pentru ridicarea unei manastiri. Un gand ambitios si indraznet la inceput de secol XXI. Biserica din lemn a fost donata de parohia Lunca din judetul Hunedoara, iar in anul 2005 s-a inceput constructia chiliilor si a unei trapeze.
Din danii adunate de pe te miri unde s-au asezat toate in buna randuiala, s-au adus utilitatile si astfel a inceput misiunea catorva calugari de a tine vie si aprinsa continuu o candela in aceste vremuri in care noul, modernul si luxul sunt la mare cautare, iar lepadarea de sine e catalogata a fi curata nebunie. Prin purtarea de grija a Inaltpreasfintitului Parinte Arhiepiscop Teodosie, manastirea a fost racordata la curent electric, iar cu ajutorul parintelui arhimandrit Nicodim Dimulescu, staretul Manastirii Crasna, mica bisericuta din lemn a fost impodobita cu o catapeteasma si celelalte piese de mobilier ce alcatuiesc spatiul liturgic. Astfel, la data de 17 aprilie 2005 a avut loc slujba de deschidere oficiala a Manastirii Ianculesti. Un inceput plin de speranta, insotit de increderea ca, acolo unde omul pune un genunchi la rugaciune, Domnul pune toate celelalte in miscare pentru ca nici un suspin sa nu ramana fara mangaiere si rasplata.
Zi dupa zi, vestea infiintarii unui nou loc de inchinaciune s-a raspandit, adunand laolalta credinciosi din toate partile si la numai trei ani distanta, la 14 septembrie 2008, de sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, a avut loc tarnosirea bisericii mari de catre Preafericitul Parinte Patriarh Daniel si Preasfintitul Parinte Varsanufie Prahoveanul. Tot acum manastirea s-a imbogatit primind si cel de-al doilea hram, „Sfantul Mare Mucenic Mina”. De atunci au trecut mai bine de zece ani, iar lucrarea spre slava lui Dumnezeu decurge fara incetare in biserica manastirii, care, desi mica si intunecata la prima vedere, e primitoare si tainica. Cateva raze de lumina patrund prin micile ferestre, formand o perdea ce pare ca separa spatiul din fata altarului de restul lacasului de cult. Invaluit in lumina alba, preotul rostind rugaciunile pare ca sta desprins de la pamant. Un fior si o clipa de reculegere te elibereaza de grijile cotidiene si te fac sa gusti putin din taina Raiului.
Gandurile tale capata un alt sens; unul mai profund si mai inalt. Numai o inima de piatra poate ramane nemiscata odata ajunsa pe aceste meleaguri binecuvantate. Pentru ceilalti insa, toate mustesc de prezența lui Dumnezeu. In linistea de la marginea padurii, Sfintele Liturghii se aud pana la Cer. Satenii se aduna multumiti si bucurosi de binecuvantarea care neincetat se revarsa peste satul lor. Aici lucrarile continua si astazi, atat cele duhovnicesti, cat si cele de extindere a ansamblului monahal. Acum gasim pe generoasa colina mai multe corpuri de cladiri, un pangar bogat, alei frumos pietruite, mici gradinite cu flori si arbusti ce dau un plus de culoare, un altar de vara pentru savarsirea Sfintei Liturghii in zilele calduroase. Urcand drumul pana la manastire, te cuprinde o emotie buna si te intrebi inevitabil ce vei gasi aici intre dealurile pe care padurile s-au cuibarit adanc.
De jos auzi ecoul care umple toata valea vestind chemarea la slujba. De sus, privirea lacoma face sa incapa in ochi intreaga frumusete a vaii. Odata ajuns, afli odihna cea mangaietoare a Duhului Sfant si regasesti incarcatura de credinta sfanta a vechilor vetre monahale romanesti. Pe drumul serpuind pe o salba de sate modeste, Manastirea Ianculesti se inalta ca o nestemata de mare pret. Din truda si dragostea catorva calugari tineri care ingrijesc acest boboc de floare, intelegem inca o data ca omul nu poate fi separat de Dumnezeu si ca orice drum al nostru se poate incununa cu un binemeritat popas sufletesc.

LOVITURA

 Copilăria mea dragă, dulcea mea copilărie, cu multă dragoste și fără de griji, cu părinții aproape, cu bunici, cu grădini înverzite, cu animale în curte, cu vacanțe lungi de vară, cu sărbători înzăpezite de iarnă și derdelușuri pline de sănii, cu mâini înghețate și obraji roșii, cu delicioșii cozonaci făcuți în casă, cu basme minunate și jocuri fel de fel… Copilăria mea demult apusă, rămasă icoană mângâietoare inimii mele, este ceva greu de închipuit și de pus în practică în zilele noastre. 

M-am născut într-un orășel mic, puțin înainte de ’89. Am prins și câțiva ani din perioada comunistă și-mi amintesc bine și cozile de la alimentară, și tichetele de rație, și penele de curent, când stăteam la lumina lumânării, și uniforma de pionier cu cravată roșie. Nu erau atâtea jucării și distracții ca acum, dar erau familii unite; nu erau atâtea posibilități, dar era mai multă dragoste și înțelegere între oameni. Deși părinții mei lucrau, găseau totuși timp să ne jucăm, să învățăm și să ne plimbăm împreună. Petreceam mult timp cu tata la Dunăre, la baltă și pe cursul repede al râurilor de munte în încercarea de a prinde vreun peștișor. Toamna, cu toții culegeam roadele livezilor și ale grădinilor, cutreieram pădurile în lung și-n lat după ciuperci, ajutam după puteri la pregătirea conservelor de iarnă. Petreceam mult timp simplu, în natură, în liniște, în frumusețea și armonia create de Dumnezeu. Îmi plăceu răsăritul și cerul înstelat noaptea, îmi plăcea iarba să-mi gâdile tălpile fragede, îmi plăcea toamna cu mormanele ei de frunze ruginii și iarna cu nămeții cât casa. 

continuarea aici/: https://www.familiaortodoxa.ro/2021/08/13/lovitura/

Manastirea Comana - credinta si istorie

 Pandemia de COVID-19 ne-a confiscat bucuria petrecerii timpului liber in spatiile in care cultura si istoria nu au fost uitate. A trecut mai bine de un an de cand obisnuiam sa mergem fara temeri si restrictii in muzee, la spectacole, la expozitii... Astazi, accesul e din ce in ce mai limitat, insa nadajduim spre binele nostru, al tuturor, ca macar interesul a ramas acelasi. Societatea s-a adaptat rapid conditiilor pandemice, s-a mutat in online pe alocuri, si-a gasit noi preocupari, si-a produs acele surogate menite sa inlocuiasca vechile deprinderi. Avem senzatia meschina ca ne descurcam, ca valurile au trecut, iar revenirea la normal va fi usoara si la indemana. Ma tem insa ca ne inselam, ma tem ca am lasat sa treaca prea usor peste noi acest timp in care simturile ni s-au atrofiat. Ne gandim cu jind la vacanta, la distractie, la mare, la terase, la o baie binemeritata in piscina, la toate acele lucruri care ne gadila simturile si ne relaxeaza. Sunt importante si acestea, insa nu trebuie sa uitam de cultura, de istorie, de traditie si de toate acele lucruri care ne dau identitate, verticalitate si un plus de valoare. Ne-am cultivat indelung si cu orice pret obsesia de satisfacere a instinctelor, insa cultivarea mintii e la fel de importanta, imbogatirea noastra culturala nu trebuie nicidecum amanata sau pusa pe un plan secund pentru mai tarziu. Copiii carora le cultivam inconstient aroganta si dispretul au nevoie de cultura mai mult ca oricand, generatiile tinere trebuie sa-si cunoasca istoria, traditiile si valorile neamului, pentru ca mai tarziu, avand o baza solida, sa stie cine sunt si de unde vin. Muzeele, expozitiile, salile de spectacole, atelierele sunt locurile unde ne putem gasi aceste resurse care ne pun in directa legatura cu trecutul neamului nostru si nu numai. Un astfel de loc, usor accesibil, bogat cultural si spiritual ramane fara indoiala manastirea Comana, judetul Giurgiu.

Tinut pitoresc marginit de o superba Delta, un loc de rugaciune avand in centru o frumoasa biserica, un loc incarcat de istorie, un loc unde traditia, cultura si credinta si-au dat mana. Atunci cand pasii pelerinului se indreapta spre manastirea Comana, intreaga fiinta freamata de incantare. Te astepti in mod firesc sa gasesti putina liniste si odihna pentru sufletul incarcat de grijile cotidiene, insa aici intalnesti mult mai mult de atat! Delta Neajlovului unduieste lin pe langa ansamblul monahal, de parca insasi natura ar vrea sa se binecuvinteze din aceasta minunata intrepatrundere. Privelistea este mai mult decat incantatoare. Pasarele, gaze, fluturi, papura si multicolore flori imbraca tabloul in culori ce-ti taie rasuflarea. Aici natura e inca libera si neimbanzita, e asa cu insusi Dumnezeu a desenat-o. Salciile groase saluta cu smerenie apa linistita si blanda care da un plus de racoare si prospetime locului. Corpurile de chilii, trapeza, muzeul, paraclisul si zidurile groase imprejmuiesc generoasa curte in centru careia se inalta semeata biserica mare.
Ctitoria domnitorului Vlad Tepes din anul 1461 deapana si astazi povestea grea a unui neam incercat, trecut prin foc si groaza, dar care in cele din urma a razbit. Daramata, ruinata, recladita si iar uitata, moarta si reinviata, batrana manastire este marturia vremurilor tulburi ale trecutului, dar si nadejdea vie a credintei adevarate care nu poate fi decat biruitoare. Istoria ei tesuta de-a lungul vremurilor vorbeste despre preocuparea domnitorilor si a boierilor pentru a tine neintrerupt firul credintei, al legaturii pamantului cu Cerul. Vlad Tepes, Radu Serban, Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat sunt doar cateva nume al caror ecou zidit la temelia ansamblui monahal a razbatut pana la noi. Aici isi dorm somnul cel de veci Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai Viteazul, Voievodul Radu Serban si mai multi membri ai familiei Cantacuzino. Un interes deosebit pentru inchinatori il prezinta si raclele ce adapostesc moastele mai multor sfinti, precum si Icoana facatoare de minuni a Sfantului Nicolae, ocrotitorul lacasului de cult.
O alta fila importanta din istoria neamului nostru s-a scris discret prin ridicarea unui mausoleu. Regina Maria si marele nostru istoric Nicolae Iorga au gasit poate cel mai graitor mod de a pastra vie memoria Eroilor Romani ce au luptat pentru libertate in zona Neajlovului in Primul Razboi Mondial. Osemintele soldatilor frati si dusmani odihnesc deopotriva intr-un micut osuar, deasupra caruia astazi sunt savarsite slujbe in mod regulat. Oasele nu poarta nici amprenta rangului militar, nici a nationalitatii, nici a statutui social. Poarta doar amprenta razboiului. Urmele gloantelor ce le-a curmat tineretea pot fi vazute astazi, ca dovada ca odinioara pentru tara s-a luptat si pentru tara s-a murit.
De-a lungul timpului multe schimbari s-au petrecut la manastirea Comana. Sub atenta pastorire a parintelui staret Arhimandrit Mihail Muscariu, pe langa frumoasele lucrari de restaurare, lacasului de cult i s-au adaugat o biblioteca si un muzeu. Infiintarea unui muzeu in zilele noastre poate fi vazuta ca un adevarat act de curaj, insa este fara indoiala un gest de pretuire pentru trecutul pe baza caruia societatea de astazi s-a cladit. Este o poza a memoriei pe care trebuie sa o purtam permanent cu noi, este o inramare a unui ADN amprentat in noi, desi, poate, uneori, am uitat ca-l avem.
Obiecte neolitice, armuri medievale, vesminte domnesti, arme, broderii, manuscrise, carti vechi, icoane si obiecte de cult, unelte traditionale nelipsite in gospodariile de odinioara, pietre tombale si multe alte lucruri descriu o lume nu demult apusa. Obiecte stranse cu multa grija si asezate in buna randuiala alcatuiesc un univers parca in antiteza cu vremurile inovatoare pe care noi cei de azi le traim. Cateva tunuri, sabii si armuri amintesc de razboaiele prin care inaintasii nostri au trecut. Vase de lut, pluguri si unelte traditionale, amintesc de traiul modest al oamenilor si de modul greu in care se muncea pamantul. Obiectele de cult si vechile icoane ne arata pretuirea pe care stramosii au avut-o pentru credinta. Cartile vechi si manuscrisele ne spun povestea inceputurilor transmiterii invataturilor din generatie in generatie. Cateva manechine infatisandu-i pe domnii Tarii Romanesti ne arata portul si decenta acelor vremuri. Toate ne vorbesc despre un trecut valoros, consistent si plin de verticalitate, dar si despre un prezent asumat, constient de temelia pe care se sprijina, increzator ca valorile nu s-au perimat inca si ca nu totul trebuie reinventat.
Sunt multe de spus despre manastirea Comana si despre lucrarea deosebita ce se savarseste aici unde trecutul si prezentul par ca se completeaza reciproc.
Dorinta afirmarii de sine, desfiintarea familiei crestine si a societii cu principii morale si religioase ne-au lasat in deriva, privandu-ne de repere si de acea privire atenta asupra celor inconjuratoare. Din fericire, la noi in tara gasim la tot pasul locuri care pastreaza nealterate credinta si valorile autentice ale trecutului, fara de care societatea noastra ar fi subreda si surpata in interior. Manastirea Comana este cu siguranta locul in care spiritualitatea ortodoxa si istoria impletite cu multe secole in urma, continua si astazi in aceeasi nota fireasca, specifica neamului nostru. 

Comori ale neamului - Manastirea Corbii de Piatra

 Cand ne gandim la bisericile si manastirile noastre, ni se umple inima de bucurie. Pelerinajele sunt pentru noi adevarate binecuvantari. Ne place sa vedem locuri bine pastrate, bine ingrijite, locuri pline de Duh Sfant, dar si frumos impodobite. Stim cum sa privim si sa apreciem o catapeteasma, o pictura si toate celelalte componente ale unui spatiu liturgic sfant, somptuos si elegant în acelasi timp. Ne plac manastirile in special vara, cand curtile lor sunt pline de flori multicolore, gazon proaspat tuns, alei pietruite si luminate. Notele noi ale lumii moderne se impletesc cu traditia mostenita din mosi-stramosi, aducand un plus de prospetime. Ne plac toate aceste lucruri si este firesc sa fie asa, insa stim oare sa distingem valoarea acolo unde notele moderne nu au patruns?

Stim oare sa apreciem incarcatura duhovniceasca si istorica a locului simplu si neschimbat de secole? Tara noastra se poate lauda cu multe astfel de locuri in aparenta uitate si parasite, dar in esenta inramate in mantia timpului in care au prins radacini. Pesteri, grote, manastiri rupestre in care sfinti sau oameni simpli au vietuit, s-au rugat si au slavit pe Dumnezeu au ramas marturie peste timp despre simplitatea si curatia inaintasilor nostri. O astfel de marturie intalnim la modesta si poate mai putin cunoscuta Manastire Corbii de Piatra, un loc de legenda, un loc de rugaciune de neinchipuit in zilele noastre. Situata in comuna Corbi, sat Jgheaburi, din judetul Arges, manastirea ascunsa sub o stanca, trezeste interes, dar si sentimente unice pelerinului. Micut si aparent neprimitor, lacasul cu hramurile Adormirea Maicii Domnului, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, Sfantul Voievod Neagoe Basarab descrie o fila din istoria trecutului locurilor.
Stanca impunatoare i-a primit ocrotitor pe cei care s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu in vremurile de inceput ale crestinismului. Sunt multe legende ce invaluie in mister istoria indepartata a acestor locuri, unele posibile, altele mai de graba fantastice. Se pare ca o biserica rupestra ar fi existat aici din vremuri foarte indepartate, insa o prima atestare documentara ar data din anul 1512, cand aici se infiinteaza o manastire de maici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Marele nostru istoric Nicolae Iorga considera ca aceasta ar fi prima manastire de maici din tara noastra. Datorita maicii Magdalina, matusa voievodului Neagoe Basarab, manastirea se bucura de sprijinul material atat de necesar traiului de zi cu zi, dar si de vizitele voievodului sau ale altor figuri marcante ale vremii. Se mentioneaza chiar vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, fapt consemnat chiar de fiul si insotitorul sau Paul de Alep, care a vizitat mai multe manastiri din tara.
Lacasul ce pare a tine in spate stanca robusta si grea a fost de-a lungul vremii manastire de calugari, biserica de mir, parasit, inchis, refacut, redeschis. Se spune ca biserica ar fi avut doua altare ortodoxe, separate de un zid ce nu se mai pastreaza, si doua hramuri. Pictura de pe piatra datand de mai bine de 500 de ani cu greu mai aminteste de frumusetea initiala a lacasului. Umezeala si frigul au muscat nemilos culoarea, inghitind aproape in intregime pictura. Icoanele pe lemn poarta cu ele povestea grea de secole a acestui ansamblu rupestru. Toate amintesc de vremurile simple, de mult apuse, cand singurul lucru important era slavirea lui Dumnezeu si nimic mai mult.
Redeschisa in anul 1996, manastirea s-a imbogatit in timp cu un mic paraclis si un corp de chilii, insa a ramas in continuare cu numai doi vietuitori. Astazi, oricine ii poate trece pragul, fie numai din curiozitate, fie pentru a inalta o rugaciune.
Aceasta nestemata inchisa in stanca invita la introspectie si la deconectarea de cele lumesti si materiale fie si numai pret de cateva clipe. Aici nu mai conteaza cine esti sau ce rang social porti. In racoarea peretelui gros din stanca te regasesti mic si firav. Esti tu cu toate neputintele si nemerniciile tale, cu inima si mainile goale, incercand sa toci din buze marunt un cuvant umil catre Dumnezeu. Simplitatea locului te da in vileag, te pune ca intr-o oglinda si-ti aminteste ca esti trecator. Un umil pelerin in aceste locuri, un umil pelerin pe acest pamant. 

Comori ale neamului - Manastirea Robaia

 Multe nenorociri s-au abatut asupra poporului nostru de-a lungul secolelor, insa, din toate suferintele, ai nostri au stiut sa aprinda macar o candela, sa ridice un altar, sa marcheze locul nenorocirilor si sa-l preschimbe in loc de rugaciune. Astfel au rasarit prin toate partile vetre monahale unde cei care au scapat de prigoana au cinstit cu rugaciune memoria celor care au pierit. Pe campurile de lupta sau in locurile unde prigonitorii au varsat fara mila sangele stramosilor nostri au prins suflet mici oaze duhovnicesti pentru alinarea si intarirea celor ramasi. Asa se pare ca a inceput si istoria Manastirii Robaia, aflata in comuna Musatesti, judetul Arges.

Traditia spune ca, in urma invaziilor tatare, mai multi localnici din aceste locuri au fost luati in robie, iar familiile lor au ridicat aici un mic schit, pe care l-au numit Robaia (de la robie). Istoria indepartata a schitului nu este cunoscuta in detaliu. Un lucru e cert: rugaciunea a continuat de-a lungul secolelor. Dupa anul 1640, aici este construita o biserica de piatra cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. In anul 1671, Manastirea Robaia a fost inchinata Manastirii Curtea de Arges. Dupa aproape 200 de ani, odata cu secularizarea averilor manastiresti revine la statutul initial. Retrasa de lume, asezata intr-o zona linistita si foarte frumoasa, manastirea i-a atras pe cei aflati in cautarea unui loc spre odihna duhovniceasca.
Asa se face ca, in anul 1731, la Robaia poposeste pana la sfarsitul vietii sale renumitul pictor Parvu Mutu Zugravul, Sfantul Pafnutie. Tot de Robaia se leaga si numele Sfantului Cuvios Sofronie de la Cioara, care i-a fost staret intre anii 1764 si 1766, dar si numele marilor copisti de manuscrise Partenie Ieromonahul si Dorotheu Ieromonahul. De-a lungul timpului, biserica a fost reparata, pictata, dotata cu mobilier nou si icoane sfinte, iar curtea s-a imbogatit cu un turn-clopotnita si alte corpuri de cladiri. Incepand din 1959, vreme de trei decenii, doar trei maici impreuna cu blandul parinte slujitor Taicu au tinut vie aceasta vatra duhovniceasca. Dupa anul 1990, Manastirea Robaia cunoaste o perioada de inflorire. Obstea creste, locul se infrumuseteaza si toate sporesc spre Slava lui Dumnezeu. In present, obstea numara aproximativ 30 de vietuitoare, care, pe langa menirea lor monahiceasca, implinesc si diverse ascultari in atelierele de broderie, de croitorie si de pictura ale manastirii.
Astazi, bisericuta ce poarta hramurile Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Izvorul Tamaduirii, desi nu impunatoare ca dimensiuni, se infatiseaza zvelta, ca o nestemata, frumos incadrata de corpurile de chilii si alte anexe gospodaresti. Zidurile groase amintesc de trainicia cu care se construiau odinioara lacasurile de cult. Ferestrele inguste sunt destul de zgarcite, nelasand sa patrunda prea multa lumina, astfel spatiul interior capata un aer tainic, propice destainuirii si despovararii de toate grijile lumesti. O racla ce adaposteste moastele mai multor sfinti primeste in cea mai mare liniste rugamintile si multumirile celor incercati. Aici linistea vindeca, rugaciunea inalta, iar locul odihneste orice suparare. Tristetea isi pierde din robustete, iar tolba cu griji se subtiaza. Maicutele harnice robotesc incoace si incolo.
Din loc in loc, cate o silueta neagra abia zarita si auzita mestereste cate ceva prin curte, pe la bucatarie, pe la trapeza sau pe la atelierul de vesminte. Discret la rugaciune, discret la treburile gospodaresti, in pace si perfecta armonie, de parca n-ar vrea sa deranjeze ingerii coborati pe pamant. La Robaia, totul e discret. In linistea dintre dealuri, toate au o buna randuiala si un ritm pe care lumea l-a pierdut demult. Un cimitir micut la poale de padure pastreaza ca pe o icoana scumpa amintirea micii obsti ce s-a nevoit aici. Brazii inalti de pe aleea generoasa tac semeti cu varfurile afundate in cer.
Ei stiu povestea cu bune si cu rele a locului. Se spune ca "Izvorul de leac" din apropierea manastirii vindeca pe oricine gusta apa lui rece si limpede. Natura ocroteste locul, pictand an de an tablouri enigmatice in fiecare anotimp. Tabloul ramane insa mereu pitoresc, caci pictorul suprem, Dumnezeu atoate Creatorul, picteaza cu insasi a Sa mana povestea, istoria si taina acestui loc. Toate invaluite in mister, ca si cum s-ar feri de lume. Doar raul ce trece grabit pe la poalele manastirii duce cu sine vestea binecuvantarii si a credintei ce lumineaza intre dealuri. 

Comori ale Ortodoxiei - Schitul Bradetu

 Tot calatorim prin tara si nu ne mai saturam de frumusetile pe care le intalnim. Sunt atatea locuri de vazut incat nu pot sa inteleg ingrijorarea unora la gandul ca pentru o perioada nu vor putea calatori peste granite. Avem un relief bogat, divers, care ne permite tuturor sa ne gasim oaza noastra de placere. Sunt locuri moderne sau rustice, mai noi sau mai pline de istorie, linistite sau zgomotoase, mai sus la munte si mai jos la mare, cu mult soare sau cu mai multa zapada... In functie de anotimp si de preferinte, fiecare isi poate petrece timpul dupa pofta inimii.

Pentru cei care ravnesc dupa un popas duhovnicesc, satul Bradetu, comuna Bradulet, judetul Arges, poate fi negresit o optiune. Linistea si izolarea fac din aceste plaiuri parca pustnicesti o adevarata oaza vindecatoare pentru sufletele insetate de dor de Dumnezeu. Dupa ce lasa in urma cateva case razlete, pe un drum serpuind, care pare sa nu duca nicaieri, pelerinul ajunge in locul unde linistea intalneste cerul. Aici unde ingerii par ca-si odihnesc aripile, timpul are alt ros. Un rost al rugaciunii, un rost al mantuirii. La Schitul Bradetu, timpul pare ca sta, ca nimeni nu-l grabeste. Sufletul se odihneste sub aripa cea larg intinsa a lui Dumnezeu. Istorie, traditie, credinta si sfintenie se intalnesc aici, unde putini pasi ajung.
Se pare ca istoria Schitului Bradetu ar fi inceput in vremea lui Mircea cel Batran. Desi a avut mereu o obste mica, rugaciunea a curs neincetat in aceste locuri pitoresti, unde Raiul imbratiseaza pamantul. In vremea reformelor lui Cuza, schitul a fost chiar biserica de enorie. Atunci satul era viu, casele, desi rasfirate, erau totusi pline. Timpul a trecut, satul s-a imputinat vazand cu ochii, insa, in pofida tuturor neajunsurilor, cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Parinte Calinic, Arhiepiscopul Argesului si Muscelului, cativa calugari s-au ostenit pentru a impodobi locul cu un lacas de cult nou ce poarta hramurile: Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul si Sfantul Nectarie Taumaturgul.
Astfel, din anul 2004, s-a inceput conturarea acestui demers indraznet si cu putine sanse de reusita, avand in vedere accesibilitatea locului si resursele limitate. S-a restaurat casa monahala, in care s-a amenajat si un mic paraclis in care se savarseau Sfintele Liturghii, acatiste si alte rugaciuni. In anul 2005, cu ocazia hramului Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul au fost aduse trei clopote din bronz pentru vestirea sfintelor slujbe. Tot in anul 2005 s-a constituit si paraclisul "Acoperamantul Maicii Domnului", din lemn. Cu ocazia hramului Sfantului Nectarie a fost adusa icoana sa, pictata de maicile din manastirea din Eghina. Treptat lucrarile de impodobire au continuat. Icoane pictate, un baldachin sculptat, o racla pentru sfinte moaste si alte piese de mobilier intregesc universul liturgic.
Mai tarziu, generoasa curte s-a imbogatit cu o a doua casa monahala pentru diverse activitati. In anul 2008 s-a adaugat si un micut Altar de vara, constructie cu specific romanesc. Amplasat spre centrul curtii, Altarul se dezvaluie ca o mica bijuterie ce aminteste de vechile casute romanesti ale mosilor si stramosilor nostri.
O racla ce adaposteste moastele mai multor sfinti si cateva icoane deosebit pictate sunt doar cateva dintre frumusetile pentru care merita sa ajungi aici. Peisajul este sublim, monahii sunt primitori, iar linistea imbraca totul intr-o haina subtire si diafana cum rar intalnesti. Departe de ochiul iscoditor al lumii si mult mai aproape de Cer, Schitul Bradetu pastreaza atmosfera sfanta a vechilor vetre monahale, incanta sufletul si bucura privirea, odihneste inima, descreteste mintea si mangaie placut urechea. Desi cu obste putina, totusi cu multa ravna. Desi cu putine resurse materiale, totusi cu mari rezerve duhovnicesti. Schitul Bradetu este un loc cu adevarat binecuvantat. O oaza duhovniceasca odihnind in palma lui Dumnezeu. 

Comori ale neamului: icoana Maicii Domnului Siriaca

 Nu de putine ori, noi, romanii, am simtit ajutorul direct si binecuvantarea Maicii Domnului sau al anumitor sfinti. De ce ne-au ales pe noi si tara noastra, nu stim. Un lucru e cert: de-a lungul timplui, ne-am bucurat de protectia si mila lui Dumnezeu. De la plantarea semintei crestine in sanul poporului nostru de catre Intaiul chemat dintre Apostoli, ne-am pomenit cu oameni imbunatatiti si bineplacuti lui Dumnezeu, icoane, sfinte moaste, carti si alte odoare de mare pret, venind in tara noastra, oferindu-ne ocrotire, invatatura si mult folos duhovnicesc. Tot astfel s-a petrecut si cu icoana Maicii Domnului Siriaca de la Manastirea Ghighiu.

Aceasta icoana a fost adusa tocmai din Antiohia, la cererea specifica a Maicii Domnului, care i-a descoperit Episcopului Vasile Samaha de Sergiopolis ca doreste sa ajunga in Romania, la manastirea prahoveana Ghighiu. In anul 1958, pe cand vizita manastirile din tara noastra, Episcopul Vasile a daruit icoana vrednicului de pomenire Patriarh Justinian. Astfel, acest odor pretios infatisand pe Maicii Domnului Siriaca, vechi de peste patru sute de ani, si-a inceput lucrarea binefacatoare pentru semenii neamului nostru.
Greu incercati de vicisitudinile vremii, cei care au trecut pragul manastirii au lasat la icoana framantarile, grijile, bolile si neputintele. Maica Domnului fara preget le-a primit si a rasplatit lacrimile cu zambet, suferintele cu bucurie si slabiciunile cu putere. Minuni peste minuni, binecuvantari peste binecuvantari, de peste saizeci de ani, romanii au gasit inca o data in Maica Domnului un aliat de nadejde in lupta cu furtunile vietii. Rugaciunile curg neincetat, genunchii se pleaca plini de nadejde, iar candela arde zi si noapte. O noua fereastra spre Cer s-a deschis romanilor in clipa cand Maica Domnului a binecuvantat Manastirea Ghighiu cu prezenta ei.
Pentru evlavia credinciosilor, pentru oceanul de minuni si binecuvantari revarsate, pentru deosebita recunostinta adusa neincetat de pelerinii veniti din toate colturile tarii, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a decis, in anul 2018, inscrierea in calendar a praznicului icoanei Maicii Domnului Siriaca. Si pentru ca cinstirea sa fie una cu totul deosebita, praznuirea icoanei se face intr-o zi de mare sarbatoare: in vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii.
Simtind atata ocrotire, suntem fara indoiala mai increzatori avand alaturi icoana Maicii Domnului Siriaca, izvor nesecat de tamaduiri si binefaceri. Oricat de incercati am fi, avem nadejdea ca Maicuta draga nu ne va lasa, purtandu-ne de grija discret si intelept asa cum o face prin sfintele sale icoane. La cateva zile distanta de minunata Inviere a Domnului, bucuria continua cu sarbatoarea Izvorului Tamaduirii, dar si cu praznuirea icoanei Maicii Domnului Siriaca, comoara neamului nostru. O noua zi mare traita cu recunostinta in suflet si rugaciune pe buze. (Bianca Sarbu, Foto: Ziarul Lumina)

Bucura-te, pavaza nebiruita a Manastirii Ghighiu;
Bucura-te, Maica Fecioara, usa milostivirii.

Cu Dumnezeu de mana suntem un neam unic in lume

 Fara indoiala romanii se deosebesc in Europa prin felul lor de a fi. Carcotasii ar spune ca suntem hoti, tigani, saraci, inculti, nespalati etc. Cred cu tarie ca oricine indrazneste sa ne insulte astfel nu cunoaste nici istoria, nici traditiile, nici ospitalitatea, nici spiritualitatea poporului nostru. A cataloga un neam dupa un individ sau dupa o situatie este o dovada clara de superficialitate. Poate ca la un moment dat vreun oarecare frate de-al nostru sa fi gresit, insa a judeca la gramada este si mai gresit. Cei care ne-au acordat ragazul de a ne cunoaste stiu: romanul este harnic, primitor, iubitor de frumos, pastrator de traditii, credincios.

Poate mai sarac material, dar bogat sufleteste, poate mai putin conectat la ultimele tehnologii, dar mai creativ, poate mai putin atins de postmodernism, dar mai ancorat in credinta si mai atasat de valorile trecutului. Cei care au trecut pragul tarii noastre au simtit ca romanii sunt oameni calzi, cu suflet mare, bucurosi de oaspeti, omenosi. Cei care i-au primit pe romani in tarile lor au constatat ca ei sunt de cuvant, empatici, dedicati, cu simt jertfelnic, cu mare putere de a se darui. Nu de putine ori s-au auzit pe undeva prin lume uimitoare povesti despre faptele si credinta celor de un neam cu noi. Nevoia i-a impins pe multi departe de tara.
Cu inima stransa, cu un gram de speranta si cu credinta in suflet, multi au plecat la studii sau pentru a castiga un ban in plus. Au luat cu ei un geamantan de haine, cateva amintiri si felul lor de-a fi. Astazi ai nostri formeaza peste granite adevarate comunitati, care nu numai ca s-au integrat perfect, dar s-au si impus, purtand cu ei cate o bucatica din Romania pe care au si-au recladit-o acolo unde s-au dus. Au luat cu ei familiile, obiceiurile si traditiile, mancarea, portul, biserica. Au continuat sa traiasca romaneste si printre straini si nu de putine ori i-au molipsit si convertit si pe acestia sa traiasca romaneste. Roman cu roman, s-au regasit si unit peste granite, devenind impreuna mai puternici.
Ei s-au inteles atunci cand soarta le-a fost potrivnica, s-au ajutat atunci cand poate nimeni nu le-a intins o mana, s-au sprijinit cand valurile vietii i-au purtat in deriva, si-au deschis unul altuia o usa atunci cand ziduri reci pareau de netrecut. Cu Dumnezeu de mana, dor in suflet si cu sudori pe frunte, roman langa roman, au razbit printre straini. Departe de casa si de cei dragi, au indurat multe, fiind adesea desconsiderati, marginalizati, pusi la muncile cele de jos, inselati, exploatati. Cu rabdare, au muncit din greu, iar pentru seriozitatea lor au fost usor, usor acceptati si integrati. S-au zbuciumat mult, dar cu nadejde in Dumnezeu au indurat toate. Credinta a fost salvarea multora. Asa au rezistat, asa s-au intarit.
Cu Dumnezeu de mana si-au facut un nume, si-au castigat o paine si un statut. Au castigat respectul celor care i-au privit la inceput cu reticenta si astfel diaspora romaneasca a capatat sens. Pandemia care a zguduit lumea incepand din 2019 a facut sa creasca intre noi granite de netrecut. De ceva vreme ne-am distantat unii de altii. Nu ne-am mai vazut, nu ne-am mai strans in brate si dorul ne-a cioplit in suflet rani. Sarbatorile parca n-au mai avut aceeasi lumina, desi Hristos a fost cu fiecare in parte, ne-a lipsit faptul ca nu am fost cu totii impreuna. Casele si mesele ne-au fost mai sarace, bisericile mai putin pline.
Cu voia Bunului Dumnezeu, vom iesi din aceasta cumplita incercare si ne vom regasi unii cu altii, insa avem nevoie de multa forta si dragoste pentru a umple prapastia ce s-a sapat intre noi. Distantarea care ni s-a impus ne-a atrofiat radacinile, dar nadajduim ca nu le-a rupt. Legatura de sange ramane marturie ca suntem un neam. Fratii raman frati chiar daca distanta face imposibila o imbratisare. Sarbatoarea Invierii Domnului ne gaseste anul acesta in conditii mai prietenoase. Restrictiile de calatorie s-au mai relaxat, iar fratii nostri se intorc acasa la batranii lor, care cu bratele intinse ii cheama sa le treaca pragul. Casa parinteasca, fantana din gradina si pomii infloriti asteapta in tacere ca fiii sa revina. Mormintele strabunilor ravnesc de setea lacrimilor celor care mult au pribegit. In prag de sarbatoare, romanii vin acasa si candela sperantei se umple cu ceea ce in suflet cu totii am adunat. In ziua Invierii aprinde si lumina ca neamul nostru intreg sa creada si sa simta ca pentru noi Hristos a Inviat! (Bianca Sarbu)

A fost o iarna mult prea lunga
Din care am iesit treptat,
Spre-a nu gusta aceasta veste,
Hristos a Inviat!

Din noaptea lumii suferinde
Chiar melcii coarnele si-au scos,
Se canta psalmi, se-aud colinde,
Se-ntoarce pruncul la parinte
Si e lumina pe morminte
Conform vointei sfinte
A Inviat Hristos! (Colind de Pasti - Adrian Paunescu)

Uniti pentru viata

 De mai bine de un an ne luptam pentru sanatatea si viata noastra. Pandemia de COVID-19 ne-a facut sa ne gandim mai mult la sanatatea noastra si a celor din jur, sa pretuim mai mult starea de bine pe care o aveam ca pe un firesc, sa fim mai atenti la felul in care ne desfasuram activitatile zilnice. Viata este cel mai de pret dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, prin parintii nostri si avem datoria de a ingriji si ocroti acest dar minunat. Ne-am unit eforturile pentru combaterea pandemiei, iar fiecare din locul in care s-a aflat a facut cate ceva. Medicii in spitale, autoritatile la carma tarii, profesorii in scoli, parintii la casele lor, fiecare a ajutat in felul sau.

Fie ca doar am stat in izolare, sau doar am purtat o masca, sau am facut cumparaturi pentru cineva aflat in neputinta, cu totii ne-am dat mana intr-un efort comun pentru supravietuire. Pandemia a scos la iveala foarte multe lucruri urate si ne-a aratat ca suntem vulnerabili, fricosi si instabili din multe puncte de vedere, insa a pus pe tapet si multe lucruri bune, pe care numai la nevoie le puteam proba. Am dat adesea dovada de compasiune, empatie, atentie la nevoile celorlalti, descoperind cum aceste trairi nobile dau sens si bucurie vietii. Un efort sustinut de oameni, pentru oameni.
Protejarea vietii si perpetuarea ei este obiectivul suprem pe care omenirea nu trebuie sa-l scape niciodata din vedere. Este important si laudabil ca ne-am unit eforturile pentru binele nostru al tuturor, insa este imperios necesar sa ne unim cu cel putin la fel de multa ravna si pentru a da viata si a asigura conditiile necesare vietii in viitor. Actiunile pro-viata au continuat asa cum era firesc chiar si in vremea pandemiei. Din varii motive, natalitatea este in continua scadere. Instabilitatea cu care ne-am confruntat in ultima perioada a adancit si mai mult problema. Din ce in ce mai multe femei si-au pus, pe buna dreptate, intrebari cu privire la siguranta lor si a pruncilor pe care-i vor naste in contextul actual.
Din ce in ce mai multe cupluri au resimtit efectele negative ale pandemie si s-au clatinat la gandul procrearii. Important este insa sa intelegem ca viata trebuie sa continue, in pofida tuturor greutatilor, si ca exista solutii si oameni de bine care pot da o mana de ajutor. In luna martie, "Luna pentru viata", asa cum ne-am obisnuit de cativa ani, se desfasoara o multitudine de actiuni pentru constientizarea acestor probleme. Anii trecuti erau poate mai vizibile, pentru ca parte dintre ele adunau laolalta o multime de oameni care se intalneau militand pentru viata. "Marsul pentru viata", care pana nu de mult se desfasura in zeci de orase, din zeci de tari, era o portavoce importanta in tragerea unui semnal de alarma.
Acum, acest eveniment s-a mutat in mediul online, insa mesajul ramane acelasi: orice viata conteaza, orice viata trebuie sprijinita si oricine poate sustine la un moment dat o viata. Mesajul si actiunile pro-viata trebuie sa continue si sa se materializeze prin noi si noi generatii care se nasc si cresc alaturi de noi. Viata este importanta din momentul zero, din prima secunda si depinde de noi cum incurajam si cum armonizam lucrurile pentru ca ea sa existe. Nici o femeie aflata in criza de sarcina nu trebuie ignorata, tratata cu dispret sau impinsa spre avort. Cu putin ajutor si consiliere, ea poate depasi criza in care se gaseste si poate aduce pe lume un copilas. Uniti pentru viata putem face mult bine, aducand bucurie si speranta celor din jur.

Valeriu Gafencu - un tanar, o torta, un marturisitor

 Exista multa suferinta, necredinta si debusolare acum in lume. Parca din zi in zi ne prabusim tot mai adanc, ne sufocam si ne pierdem speranta. E greu pentru toti, insa poate cel mai greu este pentru tineri. Lipsa reperelor si a valorilor, incertitudinea, instabilitatea politica, sociala, economica au naucit la propriu o intreaga generatie care acum ar fi trebuit sa invete sa zboare. Tot mai multi tineri cu aripi frante, tot mai multe starturi amanate. Tinereti cu visuri amputate pentru moment, in asteptarea unui alt moment mai bun. Lipsa unei educatii solide, lipsa unei familii bine inchegate si ancorate in realitate, lipsa credintei, lipsa unor lideri cu initiativa, lipsa modelelor au condus la formarea unei generatii fara viziune si fara perspectiva.

Tineri in deriva, care nu stiu incotro sa o apuce si care nu stiu unde sa caute un sfat. E drept ca a fost greu mereu, dar parca astazi e de-a dreptul cumplit. Tot citesc de ceva vreme despre marturisitorii din temnitele comuniste si ma impresioneaza povestile lor. Cat curaj, cata demnitate, cata putere de jerfire...  Multe destine frante, multa amaraciune, dar peste toate razbat pana la noi multe valori si modele care ne-ar putea invata sa infruntam cu mai mult curaj provocarile zilelor noastre. Mai ales pe tineri. Ma impresioneaza mult povestea de viata, maturitatea si naturaletea mult prea tanarului si incercatului Valeriu Gafencu.
Originar din Basarabia, Valeriu Gafencu este unul dintre cei mai vii marturisitori ai credintei din perioada comunista. Un tanar vertical, cu multe ambitii, demn si mai ales cu multa credinta in Dumnezeu. Un caracter nobil, care ar putea fi un model si un simbol demn de urmat pentru toti fiii acestei tari. Arestat si condamnat de regimul ateu in 1941, la frageda varsta de 20 de ani, a ramas in constiinta neamului nostru cu numele de "Sfantul inchisorilor". Nu era nici preot, nici teolog, dar avea o credinta autentica, nativa, lucratoare si molipsitoare. Un firesc si bun fel de a fi. Era simplu student al Facultatii de Drept si seful Fratiilor de Cruce din Iasi, la inceput de drum. Un drum pe care, desi scurt, l-a parcurs arzand precum o torta ce lumineaza in noapte, nu pentru mistuire, ci pentru vesnicie. Pentru indrazneala de a insufla tinerilor valori nationale si crestine (considerate ostile regimului), a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. 25 de ani, intreaga tinerete a unui om si totusi avea sa marturiseasca: Am facut închisoare cu dragoste. La proces, cand mi-au dat sentinta de 25 de ani, am zambit. Sufletul meu a primit cu bucurie aceasta osanda. "Uite banditul - au spus ei - a primit o condamnare asa mare si el zambeste!"
A zambit pentru ca a trait totul ca un pelerin pornit din Aiud, trecand prin Galda, Pitesti si Targu Ocna spre Imparatia cerurilor, in bratele lui Hristos, pe care L-a iubit si L-a marturisit cu fiecare gest. S-a bucurat in rugaciune, intre fratii de celula, pe pat de sanatoriu, stiind ca Hristos il poarta in sus spre Rai in orice clipa. Un intemnitat ce se simtea liber, un sarac ce se imbogatea sufleteste cu fiecare zi, un flamand ce se satura cu fiecare rugaciune, un infrigurat ce ardea de dragoste si dor de Dumnezeu, un bolnav tot mai slabit la trup care crestea si se-ntarea la gandul vietii vesnice. Scria poezii, scria scrisori celor dragi, iar prin fiecare rand marturisea pacea si bucuria la care ajunsese. Se detasase de peretii mucegaiti si reci ai inchisorilor, de toate mizeriile celor care-l tineau in lanturi, de privirea rea si inima nemiloasa a tortionarilor sai. El era viu, fericit, impacat, cum avea sa marturiseasca intr-o scrisoare adresata mamei sale: Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire... (Galda, 7 martie 1946). El si-a inteles calea, a acceptat-o si a lucrat-o in cel mai frumos fel cu putinta. Atat de tanar si totusi atat de matur, atat de fraged si totusi atat de adanc. Ca orice om si-ar fi dorit sa se intoarca acasa la familia lui, insa, oricat de mare ar fi fost dorul, nu a facut nici un compromis. Nici macar atunci cand, rapus de boala, ar fi putut beneficia de medicamentele ce l-ar fi tinut in viata. El a ales Viata vesnica, iar dupa trei ani de boala cumplita (care i-a mistuit plamanii) pleaca din aceasta lume, la 18 februarie 1952.
Privesc la dimineata minunata/ A Invierii Tale din mormant,/ Ca Magdalena, ca si altadata,/ Ingenunchez ’naintea Ta plangand/ Si-s fericit si plang cu Tine-n gand. (Mi-s ochii tristi)
A trait putin, insa permanent cu Hristos. Acesta i-a dat forta si a facut din Gafencu un nume pe care neamul are datoria sa nu-l uite. Sunt putine torte intr-o generatie, insa toate stranse de-a lungul timpului sunt lumina unui neam. Poate ca romanii nu au fost nici prea bogati, nici prea puternici, dar au avut intotdeauna lumini aprinse pe bolta tarii. Ele au tinut neamul si l-au calauzit in vremuri grele. Privind catre ele, tinerii nostri ar putea accepta cu seninatate toate incercarile. Vremurile grele sunt prilej de curatire si de slefuire. In vremuri grele ni s-au nascut sfintii si eroii, in vremuri grele ne-am sudat ca neam si nu putini dau marturie pentru aceasta. Valeriu Gafencu a biruit asa. Nu sunt vrednic sa-I multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat suferinta. Pentru mine, temnita a fost cristelnita de aur in care am primit, in buna parte, botezul dragostei de Dumnezeu si de neam. 

Intoarcerea la radacini. Fericiti cei ce au o palma de pamant

 De buna vreme, marile orase au fost o atractie pentru oameni. Posibilitatea unor studii mai bune, a unui loc de munca mai bine platit, accesul facil la diverse necesitati, confortul si alte oportunitati au reprezentat motoarele ce au pus populatia in miscare. Un adevarat exod al populatiei de la sat spre oras. Munca grea si conditiile de trai mai putin prietenoase au facut pe multi sa renunte la casa parinteasca si la bucata de pamant mostenite din mosi stramosi. Confortul orasului a atras ca un magnet. Satele s-au pustiit, parte din traditii au disparut, obiceiurile s-au schimbat, dragostea oamenilor pentru pamant s-a atrofiat. Taranii traiau muncind pamantul, crescand animale, mancand din rodul muncii lor, iar casele lor erau mereu indestulate. Pamantul tarii noastre a fost generos, hranind generatii dupa generatii. Odata cu plecarea oamenilor la oras, pamantul a ramas necultivat, gospodariile in paragina, iar vetrele satelor, pustii. Am devenit dependenti de magazine, traind in stres, mancand din ce in ce mai prost si mai procesat, am ajuns agresivi, fricosi si depresivi.

Viata la oras nu a fost chiar o bomboana. Ne-a promis comfort, distractie si bunastare, dar ne-a lipsit de multe si pe zi ce trece ne zdrobeste si mai tare. Pandemia de SARS-CoV-2  ne-a aratat unde suntem. Dupa ce ne-am calcat in picioare in goana prin magazine, ne-am trezit inchisi in case, speriati si tot mai debusolati. Cu camarile pline de pungi si conserve, cu inimile pline de spaima si cu mintile trepidand intre ganduri tot mai negre. Marile orase au devenit marile inchisori. De un an de zile, ne chinuim facand slalom printre restrictii. Viata noastra s-a schimbat, iar neputinta, furia si indihnarea au pus stapanire pe noi. Viata la oras a devenit un chin, iar daca lucrurile vor scapa de sub control, ar putea deveni chiar cosmar. Tot mai des aud si vad cum multi decid sa se intoarca la vechile lor radacini, acolo unde seva e inca buna si nesperiata de o biata pandemie. Oamenii se intorc spre vetrele uitate ale satelor, spre casele parintesti, spre traiul simplu si cinstit de la tara. Au regasit binecuvantarea si rostul unui petic de pamant, binefacerea unui timp trait in comuniune cu natura, tihna vietii fara zgomote, lumini si haos. Intoarcerea la radacini a redeschis in noi o alta perspectiva, una mai trainica si mai greu de zdruncinat. Reinvatam sa traim intr-un firesc, asa cum au trait odinioara bunicii si strabunicii nostri, mancand sanatos din truda noastra, traind in tihna viata noastra. Insamantam pamantul cu speranta unui viitor mai bun, iar oricat de grele ar fi vremurile, perspectiva unei camari pline din truda noastra are in ea mai multa demnitate decat o camara umpluta de pe rafturile magazinelor.
Traim vremuri incerte, insa trebuie sa avem nadejde ca Dumnezeu nu ne lasa si ca modelul dupa care poporul acesta a supravietuit secole la rand e unul de succes. Fericit a fost si fericit va fi in continuare cel ce a are o bucatica de pamant. Intoarcerea la radacini este cea mai potrivita alegere a unei generatii atat de zduncinate. Ne dorim intoarcerea la normalitate, trebuie doar sa intelegem la care normalitate suntem datori sa ne intoarcem. Cautam fericirea si am vazut ca nu sta in luminile si zgomotele oraselor. Trebuie sa cautam mai adanc in ADN-ul neamului nostru si sigur vom gasi mai multa speranta.

Ion Creanga, amintirea unei lumi apuse

 1 Martie este fara indoiala o data atribuita martisorului. Doamnele si domnisoarele sunt rasfatate cu mici atentii la inceput de primavara. O traditie care a supravietuit vremii si s-a adaptat in timp, nedevenind un obicei invechit, ci din contra, este din ce in ce mai apreciat si raspandit. Mediatizat intens, martisorul, a devenit o adevarata sarbatoare, de pe urma carora multi prospera.

Putini mai stiu insa ca la 1 martie 1837 s-a nascut, la Humulesti, Ion Creanga, cel ce a bucurat copilariile a zeci de generatii de romani. Nelipsit pana nu demult din programa scolara, Creanga este considerat cel mai de seama povestitor al neamului nostru. Vremurile insa s-au schimbat.
A mai vorbi in zilele noastre despre universul copilariei lui Creanga a devenit aproape hilar. Inocenta, simplitatea si firescul ce reies din opera marelui scriitor sunt de neinteles astazi.

Stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc...
Ce vremuri si ce lume...
Din pacate, astazi toate acestea nu mai sunt nici macar o amintire.... Universul copiilor de secol XXI e plin de jucarii si jocuri complicate, multa culoare, mult zgomot, multe lumini. Copiii invata sa mearga in premergator, au de foarte mici la indemana jucarii inteligente, gadget-uri si cate altele. Nici matele nu se mai incanta de o "sfoara cu motocei la capat"....
Farmecul traiului simplu alaturi de cei dragi, casele pline de copii neastamparati si ghidusi, bucuria, munca si greutatile din familie, comuniunea dintre vecini, ulitele vuind de chiotele copiilor etc., toate aveau o insemnatate in viata satului de odinioara. Toate aveau rostul lor, vremea lor, ciclicitatea lor. Opera lui Ion Creanga este o radiografie atenta a unei lumi disparute, uitate si prea putin sau deloc pretuite astazi. Ce farmec mai are astazi cocotatul in cires, mancatul fructelor nespalate direct din pom, efortul culesului si al fugitului in graba peste garduri si gradini pentru o poala de cirese viermanoase, cand astazi le cumparam civilizat din supermarket-uri si le mancam comod pe canapea in fata televizorului, spalate si sigure pentru consum? Usor, sigur si cinstit.
Ce farmec mai are scaldatul la rau printre pesti si broaste, cu hainele lasate in voia sortii pe caldaram, cand astazi putem merge la piscina igienizata, cu apa limpede si dezinfectata, cu sezlong, cu prosop si cu vestiar pentru siguranta bunurilor noastre? Cine mai intelege obiceiul mersului la colindat, printre nametii cat casa, chiuind si stigand pana tarziu in noapte cu gandul la vreun colac cald si la o traita de nuci? In zilele noastre toate acestea par adevarate barbarii, lipsite de orice logica. Astazi copiii nu prea mai colindat, ei au alte preocupari, alt fel de a intampina sarbatorile. Ei scriu scrisori lui Mos Craciun si asteapta cuminti langa bradul frumos impodobit sa primesca tot ceea si-au dorit si ceva peste.
Citindu-l pe Creanga ai senzatia unei alte dimensiuni. O cu totul alta lume, paralela de-a dreptul cu a noastra. Cuvinte neintelese, obiceiuri neintelese, descriu cu haz un intreg univers neinteles.
Lucrurile au evoluat si este firesc sa fie asa, insa nu putem ramane indiferenti negandindu-ne si la costuri. Toate au un pret. Lumea lui Creanga e lumea stra, stra, strabunicilor nostri. E poza draga a sufletului neamului nostri, o poza pe care trebuie sa o inramam adanc in camara inimii noastre pentru a nu uita cine suntem si de unde venim. Inocenta, firescul si simplitalea acelor vremi sunt perle rare pe care fiecare roman le poarta are in ADN-ul sau. Daca am uitat cine suntem, daca nu stim incotro ne indreptam, putem reaprinde in memoria noastra candela unei lumi incet apuse. Satul romanesc, bogat in obiceiuri si traditii, cu suflet pur si bun, traieste si va trai mereu prin opera lui Creanga, iar daca vrem sa dainuim, trebuie sa-i oferim cinstirea cuvenita.

Aspazia Otel Petrescu - o vointa de otel

 Spunea Avva Pimen: Cu cat mai putine dorinte lumesti avem, cu atat mai putine lanturi purtam. Pesemne asa se explica sentimentul libertatii pe care l-au trait cei inchisi in temnitele comuniste. Eliberati de orice duh lumesc, s-au descatusat de lanturi, zabrele, ziduri si bariere, traind intens in bucuria si lumina lui Hristos. Zeci si zeci de condamnati ai regimului comunist ateu au marturisit despre focul curatitor ce i-a modelat si intarit, nascand caractere vii, torte arzand pentru credinta, neam si tara. Marturisea peste ani poate cea mai chinuita femeie a acelor vremuri, insasi Aspazia Otel Petrescu: Experimentul cu totul iesit din tiparele umanitatii a dus la un rezultat la fel de exceptional: a slefuit o generatie capabila sa ierte. (Strigat-am catre tine, Doamne...)

Barbati si femei deopotriva au scris cu lacrimi si sange povestea dura prin care comunismul a vrut sa stearga din constiinta acestui neam credinta. Nascuta in anul 1923 in comuna Cotul Ostritei, Ucraina de astazi, Aspazia Otel Petrescu a fost una dintre marturisitoarele credintei in modul cel mai autentic si mai inversunat in conditiile date, indurand regimul aspru al inchisorilor vreme de 14 ani, fara sa fi comis vreo crima. Studenta inca a Facultatii de Litere si Filosofie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, in 1948 a fost arestata, deoarece facea parte din organizatia de tineret a femeilor din Miscarea Legionara, din cadrul Liceului Ortodox Elena Doamna din Cernauti.
Acest lucru i-a fost suficient pentru pronuntarea grelei sentinte. Guvernul ateu avea o singura tinta: reeducarea celor care nu se supuneau noilor ideologii. De cele mai multe ori, acest lucru se confunda cu exterminarea. Pe ea, insa, o chema Otel si de otel a fost in tot acest timp, cat si dupa. A fost condamnata la 10 ani de temnita, pe care i-a ispasit in mai multe inchisori: Mislea, Dumbraveni, Miercurea Ciuc. Cu sufletul otelit de rugaciune si cu gandul la ziua eliberarii, a indurat tortura cea mai grea, menita sa-i amputeze sufletul, sa-l scoata din piept si sa-l faca pierdut. Insa sufletul ei s-a aprins si a luminat mai tare cu fiecare zi de chin. Carcera, bataie, foamete, frig, umilinta, fiecare zi altfel si totusi la fel de chinuitoare. A fost condamnata si tratata ca o criminala.
Ea insa se incalzea cu rugaciunea, se invelea cu gandul la Hristos, manca din mana Lui si se intarea cu nadejdea Invierii. In calvarul si intunericul cel mai de jos, a gasit cea mai de pret ancora: Hristos. Aceasta a tinut-o intreaga la minte si la trup, recladind-o mai robusta, restaurand-o, innobiland-o. A renascut spiritual, a crescut, a inflorit sufleteste, invatand sa ierte, sa iubeasca si sa se daruiasca. Numai asa cu mintea atasata de Hristos a reusit sa se imbogateasca, culegand ori de cate ori avea ocazia zeci de diamante dragi sufletului pe care avea sa le pretuiasca toata viata. Alaturi de celelalte femei condamnate a trait bucuria prieteniei ce sta intr-o mana calda, o lacrima stearsa, o feliuta uscata de paine. Se odihneau sufleteste rostind impreuna rugaciuni, cantand, mancand un castron cu zoaie. Se imbarbatau, se sfatuiau, se alinau.
Strecurau printre lacrimi cate o Sfanta Liturghie, formata din raspunsurile pe care le da strana, sau gaseau prilejul unui te miri ce cadou. O mica broderie cusuta pe vreo bucatica de panza rupta dintr-o haina, sau un tort facut din paine uscata stransa saptamani intregi si putina marmelada au fost daruri regesti pentru cei pe care regimul ii socotea dusmani ai poporului. Aveau atata noblete sufleteasca, incat lacrimau de fericire la vederea unui fir de papadie rupt pe furis atunci cand mai ieseau pe afara. Dupa terminarea celor 10 ani in 1958, cand credea din tot sufletul ca pentru ea s-a incheiat calvarul, mai primeste inca 4 ani de inchisoare, executati la Mislea, Jilava, Botosani si Arad. A fost ca o lovitura puternica de ciocan, care a zdruncinat-o din temelii, insa nici aceasta nu a doborat-o.
Eliberarea mult asteptata a fost pentru ea o palma la fel de grea. Cu tineretea franta si zdrobita de povara atator nimicnicii, gaseste totusi puterea sa reia viata, cu firescul ei. Era dezamagita de felul cum societatea evoluase si se transformase. In sinea ei, aproape ca incepuse sa simta binecuvantarea anilor de inchisoare. Se angajeaza, se casatoreste si traieste mai departe cu demnitatea care i-a caracterizat intreaga existenta. A povestit cu impacare despre tineretea ei petrecuta in inchisoare, despre cei 14 ani de foc, prin care intreaga ei fiinta a capatat valoare. A scris despre toate acele lucruri cioplite pentru totdeauna in celula inimii ei. Avea o fata luminoasa si privire patrunzatoare, glas duios si zambet pe buze. Avea multa suferinta stransa in suflet, dar nu ura. Avea multe amintiri urate adunate in minte, dar nu se vedeau pe chipu-i senin, caci oricate aduna mintea, inima e cea care razbate.
Ninsa de ani, se muta la Domnul la 23 ianuarie 2018, lasand marturie ca omul si tot ce face el are valoare doar in Hristos. Marturisitorii din temnitele comuniste au fost ofranda unei generatii. O generatie care avea un crez pe care avem datoria sa nu-l uitam.
In jurul meu era numai alb. Un alb ca de zapada proaspata sub un soare stralucitor. Simteam o incredere netarmurita in ceva nespus de binefacator, in ceva binecuvantat si totusi mistuitor, ca un rug fara arsura. E greu sa definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. (Strigat-am catre tine, Doamne...) 

CANDELA DIN PIEPT

 E mare lumea aceasta în care trăim și parcă mă înspăimântă cât de puțin mai arde. Ne-am stins rând pe rând și ne-am depărtat de Lumină, așa cum se îndepărtează pământul nostru de soare, iarna. Înghețul inimilor nu se mai odihnește în Lumină, nici ea pare că nu-l mai îmbracă, căci nu e vrednic. Am ajuns ca buzele lui Iuda, dând ultima sărutare vicleană. Am ajuns absenți ca tâlharul de-a stânga, ce, stând lângă Hristos, nu s-a aprins de dor. Suntem fariseii pălmuitori ai veacului acestuia, și mincinoși, și hulitori, și vameși lacomi, și epigonii fără inimă și minte. Suntem vasalii atâtor patimi care ne-au devenit valori. Avem atâta toamnă în oase, și-atâta frig în noi… Ne zgribulim cu inima cimpoi de îndoială, sub streșini de iluzii, menite să ne-aducă o fericire imediată. Nu avem pic de pocăință, nici plecare și nici lacrimi. Suntem marionete dirijate într-o ordine câinească, mușcând din frați și din părinți, purtând în colți, spre nicăieri, destinele crude ale copiilor noștri. Scrâșnim în măsele sufletele lor, le mestecăm lacom și le pierdem printre noi curente „educative”, la fel de șubrede ca zborul unei păsări în bătaia vântului. Ei ‒ mici și fragezi; noi ‒ mici și-atât.

continuarea o puteti citi aici: https://www.familiaortodoxa.ro/2020/11/15/candela-din-piept/

Pelerini cu inima la sarbatoarea Sfintei Mucenite Filofteia de la Curtea de Arges

 Nu de putine ori imbracam mizera haina a camuflajului religios uitand ca nu putem "sluji si lui Dumnezeu, si lui mamona". Cand suntem crestini ortodocsi, cand mergem dusi de val cu bratele deschise spre promisiunile desarte ale lumii acesteia. Suntem slugile satanei, facand jocurile satanei si nici macar nu ne dam seama cum joaca tontoroiul dracii in capul nostru. E un fir subtire si, daca nu-l vedem, avem toate sansele sa cadem in cursa diavolului, crezand ca ardem dupa Hristos. Ne-am nascut dintr-un popor crestin, ne-am botezat crestini ortodocsi, dar respingem tot ceea ce are legatura cu Dumnezeu.

Vremurile pandemice pe care le traim par sa cearna si mai mult bruma subtire de ortodoxie pe care o purtam in noi. Din ce in ce mai putini pun nadejdea in Dumnezeu, din ce in ce mai putini trec pragurile bisericilor. E adevarat ca nu e momentul sa ne imbulzim la slujbe, in pelerinaje etc., dar nu e nici momentul sa uitam sa ne plecam genunchii, traind impietriti de teama ca urmandu-L pe Hristos ne-am putea imbolnavi. Nu suntem nici implinitori ai poruncilor, nici marturisitori ai credintei. Se rasucesc inaintasii nostri in mormant si plang in ceruri sfintii pentru raceala sufletelor si ratacirea mintilor noastre.
Un popor atat de binecuvantat si totusi atat de nerecunoscator. Un neam iubit si ocrotit de sfinti, care se teme de marturisire. Am ajuns mai rau ca mortii din morminte, stafii ratacitoare intr-o lume guvernata de demonii lui antihrist. O lume in slujba raului. Noi ne-am predat demult, dar ce vom raspunde copiilor nostri cand ne vor reprosa ca le-am furat copilaria, ca le-am vandut tara si le-am batjocorit neamul, ca le-am cenzurat zborul spre Cer, le-am pangarit credinta si le-am taiat radacinile. Nu i-am invatat omenia, nu le-am insuflat iubirea, nu i-am sadit pentru frumos si nu i-am ingrijit pentru Adevar. Ce le vom spune? De unde sa invete, daca nu le-am picurat in suflet dragoste si lumina? Cum sa lumineze, daca i-am crescut in intunericul unei lumi cazute?
Ma gandeam la draga noastra Sfanta Mucenita Filofteia de la Curtea de Arges, care, desi s-a nascut in Tarnovo (Bulgaria), a ales sa fie ocrotitoarea noastra, a romanilor. O copilita care, petrecand doar cativa anisori alaturi de mama sa, a deprins de la aceasta iubirea de Dumnezeu si de semeni. I s-au sadit in suflet pentru totdeauna milostenia, grija de saraci, bucuria si nobletea care vin din ajutorarea aproapelui. Si-a scris in inima cu litere de aur Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei 5, 7) si astfel a trait implinind toate derivatele iubirii, desi era doar un copil. Ramasa orfana de mama, a pastrat ca pe un odor de mare pret invatatura pe care a primit-o de la ea si a facut din aceasta scara catre Cer.
Aspru pedepsita de tatal si mama vitrega pentru multimea actelor de bunatate pe care cu generozitate le impartea celor oropsiti de soarta, Filofteia nu s-a inspaimantat, ci a continuat sa fie prelungirea mainilor mamei ei, iubind si miluind, bucurand si ajutand. Toate acestea au starnit mania amagitorului care, intunecand la minte pe tatal copilei, l-a facut sa arunce in ea cu un topor, iar sfanta a cazut secerata la pamant, dandu-si sufletul in mainile Domnului. Un copil iubitor de numai 12 ani, rapus din ura. In acel moment, din randuiala dumnezeiasca, trupul firav al copilei s-a ingreunat si nu a putut fi ridicat decat dupa ce Arhiereul a facut mai multe rugaciuni si a pomenit de biserica domneasca din Curtea de Arges.
Asa au inteles cei adunati in jurul trupului neinsufletit ca sfanta doreste sa fie adusa in Tara Romaneasca. Astfel, Radu Voievod a primit cu multa bucurie sfintele moaste pe care le-a asezat in biserica domneasca spre mangaierea, luminarea si ocrotirea poporului roman. De atunci, prin sfintele ei moaste continua minunata sa lucrare, miluind pe oricine cu indrazneala si nadejde cere ajutorul. Sfanta noastra ne asteapta mereu la Curtea de Arges, pentru a ne vindeca de multe si felurite tulburari sufletesti sau trupesti, dar mai cu seama pentru a aminti ca avem o datorie imensa fata de copiii nostri. Ca trebuie sa le sadim in suflete intai de toate iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Ca doar asa vom continua sa existam. Trebuie sa luptam pentru recapatarea vietii crestine pe care noile ideologii vor sa o inlature. Sa renastem spiritual in ortodoxie si sa ne educam copiii pentru o viata autentic ortodoxa pentru ca aceasta valoare, odata pierduta, duce la pierderea sufletului, a mantuirii proprii si a omenirii.
Doar crestinismul asumat, trait si propovaduit in Duh si Adevar, ne aseza in firescul asemanarii cu Dumnezeu, Cel ce ne invata sa ne iubim unii pe altii. Hristos este contagios, dar numai in sensul in care intelegem ca atingandu-ne de El ne indumnezeim, ne ridicam si ne curatim de orice intinaciune sau boala. Chiar daca in 7 decembrie cei mai multi dintre noi nu vor putea ajunge la Curtea de Arges la praznicul sfintei, sa nu ezitam ca in intimitatea camarii inimii sa ne spunem durerea catre Sfanta Mucenita Filofteia, iar ea fara preget va raspunde usurand poverile noastre.
Intru rabdarea ta ti-ai agonisit plata ta, Fericita Filofteia, intru ispite neincetat rabdand, batai suferind, in necazuri binevoind, pe saraci miluindu-i si pe flamanzi saturandu-i; roaga-te lui Hristos Dumnezeu, buna fecioara, sa mantuiasca sufletele noastre. 

Pelerini cu inima la Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor

 Iata ca a venit si vremea bucurestenilor sa resimta gustul amar al restrictiilor in vreme de sarbatoare. De ziua Sfantului Dimitrie cel Nou, Bucurestiul este in stare de alerta din cauza noului coronavirus SARS-CoV-2. Cu toate necazurile pe care le avem, actiunile noastre ne vadesc in mod clar necredinta. Cu boli, cu scoli si institutii de cultura inchise, cu spitale pline, cu restrictii fel de fel si totusi cu spatele la Dumnezeu. Unde ne este credinta? Ne declaram crestini, dar unde ne este inima? Oare a renuntat si ea la contactul direct cu Dumnezeu si face conferinte online? De fapt, Dumnezeu pare sa fi fost pus pe hold cu mult timp in urma, cand inima noastra a raspuns altor chemari.

Raspundem repede tuturor invitatiilor cu care lumea aceasta ne ademeneste. Dupa ce am huzurit intr-o lume fara griji, cu concedii si calatorii pana in cele mai exotice locuri, dupa ce ne-am imbracat de la cele mai renumite branduri si am mancat la cele mai faimoase restaurante, dupa ce am petrecut in cluburi, la petreceri private, pe iahturi, pe insule, in aer, in apa, in spuma de sampanie, cu cer inrosit de artificii, de cateva luni ne-am afundat in pandemie, depresie, tristete. Ne-am izolat, ne-am distantat, ne-am inarmat cu masca si dezinfectant. Socializam online, ne vizitam si ne imbratisam online. Dintr-o extrema in alta, de la sclipici la deprimare, de la Ana la Caiafa, dar nicicum cu Dumnezeu.
Traim vremuri pentru care ochii nostri nu sunt pregatiti, iar inima nu poate sa le priceapa. Inca mai asteptam sa treaca pandemia, sa ne putem intoarce la luxul si bunastarea de dinainte. Ne-am invatat sa gravitam in jurul a ceva si sa nu ne plasam in centru. Ne trece viata gravitand, asteptand oportunitatea si neasumandu-ne nimic. Dam vina pe autoritati, pe doctori, pe biserica, pe profesori, pe oricine, numai pe noi nu. Toti sunt hoti, profitori, manipulatori, tapi ispasitori. Cat oare o sa mai dormim? Radem de pupatorii de moaste, de cei care merg la biserica, de oamenii simpli de la tara, de cei care vorbesc de neam, de traditii, de stramosi, de sfinti si credinta etc. Ii consideram invechiti, "medievali", traditionalisti, visatori, conservatori inapoiati, involuati etc. Radem de cei care traiesc smerit, cumpatat, atasati de valori precum neam si credinta.
Am fost in extaz si am ajuns in depresie, in timp ce aceia au ramas neschimbati, ancorati in valorile in care cred. Aceasta este frumusetea lor, nu sunt efervescenti pana la epuizare, dar nici deprimati pana la sinucidere. Oamenii credinciosi raman mereu constanti, indiferent de situatie. Se bucura in inima si sufera in inima, caci stiu unde le este inima. Dar inima noastra unde e? Cand sus, cand jos, ca mingea de ping-pong, intr-o continua trepidatie. Nu-i de mirare ca mai si plesneste din cand in cand, ca un balon strapuns de un fir de praf. Credinta ne lipseste. Ne-am indepartat de Hristos, iar acum ne este greu sa acceptam realitatea, sa o traim asa cum este. Viata e o cruce, cu bune si rele, insa inima ce-L gazduieste pe Hristos devine puternica. Ea nu se sperie, nu simte frica, nu deznadajduieste. Hristos e Calea, iar sfintii ne sunt modele si ajutor pentru a fi pe Cale.
Bucurestiul isi cinsteste la data de 27 octombrie ocrotitorul: Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov). Originar din satul Basarabov, Bulgaria, in tinerete a fost un simplu pastor. Simtind chemarea dumnezeiasca,  a primit schima monahala la o manastire retrasa din apropierea Lomului, unde a trait in smerenie, post si rugaciune. In anul 1774, moastele au fost aduse in Muntenia si asezate in biserica de pe Dealul Mitropoliei. De atunci a devenit ocrotitorul nostru, mijlocind neincetat pentru cei aflati in nevoi. Oamenii si-au pus mereu nadejdea in Sfantul Dimitrie, si in vremea ciumei, si in vreme de seceta, si in timpul prigoanei ateist comuniste. Nenumarate minuni s-au intamplat la racla ce adaposteste moastele sale. A sosit iar vremea sa ne plecam genunchii inimilor noastre pentru ca Bunul Dumnezeu sa ne scape de noua boala molipsitoare care a pus stapanire pe intreaga lume. Poate ca anul acesta nu vom putea fi pelerini in adevaratul sens al cuvantului, insa, de oriunde am fi, putem inalta un suspin catre Cer, astfel incat gandurile noastre sa se intalneasca in rugaciune si impreuna sa cerem mila izbavitoare a lui Dumnezeu.
Intru tine, parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

Pelerini cu inima la sarbatoarea Sfintei Parascheva

 E trista Moldova zilele acestea. Dupa depopularea satelor, dupa plecarea fiilor, dupa secatuirea resurselor, dupa uitarea obiceiurilor, ne sunt rapite, rand pe rand, ca secerate de o molima grea, si putinele licariri de lumina care mai aduc bucurie si speranta. De-a lungul istoriei, Moldova a fost poate cel mai greu incercata dintre provinciile Romaniei, insa poate si cea mai statornica in Duh si Adevar. Oricate razboaie, oricate greutati au avut moldovenii, le-au trecut cu Dumnezeu alaturi. De sute de ani ard neincetat candelele credintei pe aceste locuri pline odinioara de freamat si de viata.

Unde sunt razesii de altadata, unde sunt frumoasele traditii si obiceiuri, unde sunt monahii si sihastrii tai, Moldova? Satele sunt pustii, scolile s-au inchis, vetrele monahale sunt din ce in ce mai sarace, nici potecile nu se mai cunosc, iar noi, cei de azi, suntem prea grabiti. Putin, prea putin mai privim in timp, sa ne amintim de un Sfant Stefan, de Eminescu, de Creanga... Si, cu toata graba si nesabuinta noastra, luna octombrie ne dadea un bun prilej de regasire. Stransi din toate colturile lumii, zecile de mii de pelerini luau drumul Moldovei, pentru a plange macar o lacrima la racla cu moastele Sfintei Parascheva de la Iasi.
Pe toti, cu mic, cu mare, ne strangea Sfanta sub umbrela sarbatorii ei, pentru a ne alina, pentru a ne odihni, pentru a ne reaminti ca suntem crestini ortodocsi, oricat de departe am ajuns. Bogati si saraci, batrani si bolnavi, tineri si copii, toti laolalta uniti in duh de rugaciune. De aproape 400 de ani, ocrotitoarea Moldovei isi cheama ca o mama puii aproape. Moastele Sfintei Parascheva, aduse in capitala Moldovei in vremea domnitorului Vasile Lupu, au fost mereu un nestemat pretios iubit de romani. Se spune ca acestea au fost daruite domnitorului Vasile Lupu de catre Patriarhia din Constantinopol dupa achitarea unor datorii imense pe care Patriarhia le avea catre turci. Au fost depuse in Biserica Sfintii Trei Ierarhi, ctitorie a domnitorului.
Din anul 1641, acest odor de pret revarsa neincetat binecuvantari asupra celor care se pleaca sa-i ceara ajutorul. An de an, la mijlocul lunii octombrie, inima Moldovei pulseaza cu speranta si nadejde intr-o zi mai buna. Intr-o hora a credintei se prind cei de un neam, rescriind pe strazile Iasiului povestea stramosilor nostri care au stiut ca au un Dumnezeu. Anul acesta insa, povestea credintei neamului nostru se scrie in inimi, de la distanta, se scrie cu multe suspine si durere. Ne-am imbolnavit sufleteste de ura, invidie, lacomie, necredinta. Boli grele, mai contagioase si mai paguboase decat orice virus, ne-au departat de neam, dar si de Dumnezeu. Am cucerit Europa si lumea intreaga, dar ne-am pierdut graiul, portul, sufletul. Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? (Ev. Marcu 8, 36)
Adormirea aceasta ne costa mult astazi, cand nu ne putem odihni tampla obosita la racla Sfintei Parascheva. Noi stim, ortodoxia e bucurie! Pelerinajele la raclele sfintilor sunt binecuvantare pentru trup si suflet, ele inalta si curatesc, ele vindeca si intaresc. Moldova si toata tara plange un dor nebun de Dumnezeu. Un cor de inimi rugatoare sunt pelerinii adunati in zi de sarbatoare. Un cor sa fim si noi, ca sa strigam puternic, sa ne auzim in Cer, sa ne unim in rugaciune si sa vestim in lume sa se stie ca suntem un popor iubit de Dumnezeu.

Avem un praznic mare,
si-n inimi il purtam,
Ortodoxia nu-i o masca,
Pe care o lepadam.

Strigam, ne aude Sfanta
Tot ea ne ocroteste,
Desi pastram distanta
O ruga ne-ncalzeste.

E multa-n inimi ura
Si-n jur e mult gunoi,
Dar multa e iubirea
Sfintilor pentru noi.

E sarbatoare azi,
Si stim ca doar cu lacrimi,
Oricat am fi de subrezi,
Noi ne spalam de patimi.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ramanem uniti, sa inmultim privegherea, postul si rugaciunea, caci vremurile sunt tulburi si inca multa orbire mai pot aduce.
Intru tine, maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip; ca, luand crucea, ai urmat lui Hristos; si lucrand, ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Preacuvioasa Maica Parascheva, duhul tau.

Fiii neamului - Elisabeta Rizea

 Ne uimesc oamenii de cultura, sportivii, artistii si toti cei care se remarca prin ceva de restul lumii. Cei care-si pun in valoare calitatile fizice sau intelectuale, printr-un efort sustinut continuu, reusesc sa depaseasca granite tot mai greu accesibile noua. Ii admiram, ii punem sub lumina reflectoarelor, le recunoastem valoarea, ne plecam inaintea lor, acordandu-le respectul cuvenit. Lumea noastra are laureatii ei, din cele mai diverse categorii. Insa nu doar valorile pe care societatea le promoveaza sunt demne de respectul si aprecierea noastra. Adesea putem intalni oameni care nu ies prin nimic in evidenta si totusi actiunile lor si felul firesc al vietuirii dovedesc tarie, vointa, credinta si inima de fier. Oameni necunoscuti si neapreciati de o lume grabita si modelata sa ia in vizor doar valori efemere. Cine apreciaza astazi o mama cu multi copii, o marturisire de credinta pana la mucenicie, un act de milostenie etc?

Sunt multe acte de curaj in istoria noastra pe care suntem datori sa ni le amintim pentru a nu uita cine suntem, iar poate cea mai prolifica perioada este chiar din vremea regimului comunist, care, mutiland destinele a mii de semeni, a nascut sfinti si eroi. Instalarea guvernului comunist in anul 1945 a creat disensiuni intre oameni. Cei mai multi au mers asa cum a dictat curentul, insa cei care au inteles scopul alunecos pentru care regimul de teroare s-a instalat au opus rezistenta, neplecandu-se noilor concepte ateiste, care aveau sa subjuge intreaga tara si de a crea o societate de tip materialist. Mai multe grupuri anticomuniste au opus rezistenta cativa ani. Retrasi in munti, ascunsi in crapaturile pamantului, pierduti de vremuri, dar ancorati trup si suflet in lupta pentru neam si tara. Arestati rand pe rand sau pur si simplu ucisi, cateva sute de oameni au scris cu sange povestea demnitatii romanilor, care nu au uitat ca au o datorie fata de inaintasi si de urmasi.
Justitia vremii i-a urmarit pana in cele mai ascunse locuri ale muntilor, aducandu-i la judecata, condamnandu-i si chinuindu-i cu scopul reeducarii. Astfel de grupuri de rezistenta au fost organizate in muntii de pe intreg teritoriul. Din Bucovina pana in Banat, din Apuseni pana in Fagaras, din Vrancea pana in Dobrogea, stalpii rezistentei aprinsi de acelasi clocot launtric au militat impotriva sovietizarii tarii. Pentru ca aceste grupuri sa reziste in pofida presiunilor securitatii, a fost creata o retea de sustinere, alcatuita din membrii famiilor, dar si din oameni simpli, localnici, sateni din apropierea locurilor de refugiu. Acestia aprovizionau grupurile din muntii cu cele necesare traiului. Securitatea, o caracatita perfida, urmarea sa taie si sa dezbine aceste retele, pentru a pune capat rezistentei. Pentru cei mai multi dintre ei a urmat o soarta grea si, desi au stiut de la bun inceput acest lucru, nu au ezitat sa ajute, platind cu pretul vietii sau cu ani buni din tineretea lor.
Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie ca eu am dat de mancare la partizani, marturisea Elisabeta Rizea, una dintre cele mai darze femei din vremea rezistentei anticomuniste. Nascuta la 28 iunie 1912, in Domnesti, judetul Arges, a patimit intemnitata timp de 12 ani pentru colaborarea cu partizanii. A cunoscut iadurile reeducarii de la Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, indurand batai si amenintari, greu de imaginat si de descris in cuvinte. Nu a fost nici savant, nici filozof, ci doar o femeie simpla de la tara care se indeletnicea cu agricultura. A simtit ca are o datorie, un sens in sanul poporului ei. Nu au speriat-o crimele ingrozitoare facute de comunisti, nici prigonirea cu care amenintau, nici norii negri care urmau sa se abata asupra viitorului ei si al familiei. Impreuna cu sotul ei, Gheorghe Rizea, a sprijinit grupul Arsenescu-Arnautoiu din Fagaras. Au fost prinsi si condamnati la inchisoare, iar cu toate acestea nu au divulgat nimic, nu au "turnat".
Mult mai tarziu avea sa spuna: Daca vorbeam, omorau jumate de sat... Asa ca au preferat sa taca, sa indure, sa rabde. Uimitor este ca, dupa sapte ani de temnita, Elisabeta Rizea din Nucsoara a continuat activitatea de sustinere a miscarii de rezistenta. Cata forta si cata determinare trebuie sa fi fost in inima acestei femei? Cata robustete a mintii trebuie sa fi avut sa nu renunte, in ciuda tuturor chinurilor pe care le-a indurat? I-au oferit chiar si bani in schimbul informatiilor, insa darzenia acestei femei a fost de neclintit. M-a tarat pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu', de la ceafa la calcai, si pe stanga si pe dreapta. Da' n-am luat banii lui! Ce vointa si cata putere...
La scurt timp, dupa alte anchete, este din nou arestata si condamnata, de data aceasta la 25 de ani de inchisoare. A fost eliberata in anul 1964, in urma decretului de gratiere a detinutilor politici. Dupa aproape 20 de ani, totul este trecut sub tacere. Comunismul gata instalat si-a urmat nestingherit planurile. Jertfa, efortul si chinul celor care nu s-au supus regimului a fost dat uitarii, ca si cum nici nu au existat. Cei mai multi dintre cei eliberati au continuat sa traiasca in tacere si uitare. La fel si povestea Elisabetei Rizea a ramas necunoscuta pana in anul 1992, cand a fost realizat serialul de televiziune Memorialul Durerii. Simpla, cu figura brazdata de suferinta, dar cu inima si constiinta curate, Elisabeta Rizea si-a spus povestea patimirilor ei, expresie fidela a chinului si suferintei fara margini. S-a dus sa-si doarma smeritul somn de veci la 6 octombrie 2003, fiind inmormantata in cimitirul din Nucsoara.
Ea ramane o farama din povestea poporului nostru care a supravietuit prin rugatori si marturisitori. Ea este un simbol, un model si dovada ca oricat de puternic este duhul lumii, oamenii darzi si determinati pot sa-i stea impotriva. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa avem si noi taria acestei marturisiri daca viitorul ne-o va cere in curand.