Catedrala Nationala - usa spre Cer

In Anul Centenar se cuvine sa cinstim fara preget memoria Eroilor Neamului care au platit pret de sange pentru scumpul lor pamant. L-au iubit si l-au respectat, l-au aparat si l-au lasat mostenire din tata in fiu, l-au muncit si l-au udat adesea, cand cu sudoare, cand cu lacrimi, cand cu sange. In pamantul patriei si-au semanat graul din care si-au hranit copiii, pentru el si-au dat viata, si in maruntaiele lui si-au gasit odihna oasele lor. Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Geneza, cap 3. 19). 

Lor le datoram faptul ca avem o tara si libertatea de care ne bucuram astazi. Catedrala Mantuirii Neamului este un simbol nascut din jertfa celor care s-au facut una cu pamantul pentru viitorul mai bun al urmasilor lor. Ca o incununare a celor 100 de ani trecuti de la Marea Unire a Principatelor Romane, zilele acestea am fost martorii unui rasunator si unic eveniment in istoria poporului roman: Sfintirea Altarului Catedralei Nationale.
Slujba de sfintire a fost oficiata de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu si Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in dimineata zilei de 25 noiembrie 2018, zi care va ramane bine intiparita in memoria zecilor de mii de romani care au participat la prima Liturghie savarsita in frumosul lacas. 

Desi multi si-au facut un obiectiv din a denigra orice actiune care are in centru biserica, evenimentele petrecute vor ramane cu siguranta peste veacuri ca adevarate acte de patriotism, de dragoste si de pretuire pentru tara noastra si a eroilor ei. Nu vor trece fara ecou aceste  binecuvantari revarsate de Sus inca o data peste poporul acesta incercat, care se incapataneaza sa reziste pastrandu-si identitatea si credinta, intr-o lume care a pierdut comunicarea cu insusi Creatorul ei. Catedrala Nationala ramane un simbol si o cununa binemeritata, care sta marturie ca generatia noastra are inca memorie si pretuieste trecutul, valorile, traditiile, cultura si credinta neamului din care s-a nascut.
Marea sarbatoare a debutat in seara de 24 noiembrie 2018, cu oficierea unei slujbe de pomenire cand s-au pus sub Sfanta Masa a Altarului Catedralei Mantuirii Neamului numele tuturor eroilor romani cunoscuti care si-au jertfit viata in Razboiul de Independenta (1877), in Razboaiele Balcanice (1913), in Primul Razboi Mondial (1916-1919) in al Doilea Razboi Mondial (1944-1945), precum si numele fauritorilor Marii Uniri de la 1918 (din cuvantul Preafericitului Parinte Patriarh Daniel).
Un bun prilej sa reflectam putin la cele 350.000 de nume care s-au scris in cartea vesniciei in numai cativa ani si sa incercam sa intelegem cam care a fost pretul platit de inaintasii nostri pentru libertatea noastra. Sa ne imaginam toate aceste victime ale razboiului adunate intr-un singur loc. Cu siguranta, Catedrala Nationala ar parea mica in comparatie cu multitudinea ramasitelor care nu sunt altceva decat fundatia Romaniei de astazi. Nu este deloc mult ceea ce s-a infaptuit. Se cuvenea sa punem caramida peste caramida din pamantul tarii pentru fiecare trup strapuns de gloante sau sfredelit de tunuri. Se cuvenea ca Sfanta Masa sub care au fost puse numele celor care poate nici mormant nu au avut sa fie realizata din cea mai fina marmura. Maruntaiele pamantului nostru au rodit la Ruschita, marmura de cea mai inalta calitate pentru a innobila Sfantul Altar al Catedralei.  

Pe altarul tarii s-au adus cele mai grele jertfe din istoria neamului nostru. Se cuvenea, prin urmare, sa aducem ca omagiu cel mai frumos iconostas al tuturor timpurilor. Realizat integral din mosaic, iconostasul infatiseaza istoria mantuirii, insa noi putem citi, daca vrem, in fiecare pietricica istoria neamului nostru. 

Pietricelele galbene ar putea fi medalii de aur pentru fiecare soldat care a luptat pe front. Cele rosii ar putea fi stropii, raurile si baltile de sange ramase in urma luptelor grele, sau ranile si plagile cioplite ca amintiri in trupurile soldatilor. Cele albastre ar putea fi lacrimile soldatilor pentru fiecare infrangere suferita, lacrimile mamelor pentru fiecare fiu plecat la oaste, lacrimile sotiilor si ale pruncilor ramasi acasa fara sprijin. Cele albe ar putea fi mormanele de oase ramase pe campurile de lupta, iar cele verzi, iarba care a crescut peste ele. Cele negre si gri ar putea fi norii de fum lasati in urma de fiecare obuz ce a sfredelit pamantul, iar cele portocalii, focul ce l-a parjolit. Cele violet ar putea fi vanataile si cangrenele in urma carora s-au amputat trupeste si sufleteste mii de oamenii... Si tot asa am putea gasi insemnatate pentru fiecare culoare care in locul tabloului unui adevarat carnagiu infatiseaza atat de frumos icoanele care indeamna la rugaciune.
Se cuvenea ca in aceasta catedrala sa rasune cel mai mare clopot si sa acopere groaza fronturilor de lupta si urletul pruncilor ramasi fara tata. Nu puteam pune o talanga agatata in cui, cand tara a vuit de jale. Era nevoie de un sunet puternic, ferm, sa adune poporul la rugaciune, caci atunci, in vremurile cele mai grele, rugaciunea l-a tinut unit si i-a dat tarie sa infrunte razboiul. Se cuvenea sa-i punem usi trainice de bronz, caci ea devine usa sper Cer. 

Se cuvenea ca toate sa fie frumoase si bune foarte, caci am dat Domnului ale Sale dintru ale Sale, nu am dat nimic de la noi si nu am facut nimic pentru noi. Sfantul si Marele Stefan nu a facut frumoasa Manastire Putna pentru el sau pentru mana de razesi pe care i-a condus in lupte. A lasat totul mostenire urmasilor, urmasilor lor... Se cuvenea sa ridicam un edificiu trainic, demn de trecut si demn de viitor, pentru ca si urmasii nostri sa ne pomeneasca si sa ne poarte in rugaciunile lor cata vreme va dainui neamul romanesc pe acest pamant.