Catedrala Nationala - usa spre Cer

In Anul Centenar se cuvine sa cinstim fara preget memoria Eroilor Neamului care au platit pret de sange pentru scumpul lor pamant. L-au iubit si l-au respectat, l-au aparat si l-au lasat mostenire din tata in fiu, l-au muncit si l-au udat adesea, cand cu sudoare, cand cu lacrimi, cand cu sange. In pamantul patriei si-au semanat graul din care si-au hranit copiii, pentru el si-au dat viata, si in maruntaiele lui si-au gasit odihna oasele lor. Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Geneza, cap 3. 19). 

Lor le datoram faptul ca avem o tara si libertatea de care ne bucuram astazi. Catedrala Mantuirii Neamului este un simbol nascut din jertfa celor care s-au facut una cu pamantul pentru viitorul mai bun al urmasilor lor. Ca o incununare a celor 100 de ani trecuti de la Marea Unire a Principatelor Romane, zilele acestea am fost martorii unui rasunator si unic eveniment in istoria poporului roman: Sfintirea Altarului Catedralei Nationale.
Slujba de sfintire a fost oficiata de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu si Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in dimineata zilei de 25 noiembrie 2018, zi care va ramane bine intiparita in memoria zecilor de mii de romani care au participat la prima Liturghie savarsita in frumosul lacas. 

Desi multi si-au facut un obiectiv din a denigra orice actiune care are in centru biserica, evenimentele petrecute vor ramane cu siguranta peste veacuri ca adevarate acte de patriotism, de dragoste si de pretuire pentru tara noastra si a eroilor ei. Nu vor trece fara ecou aceste  binecuvantari revarsate de Sus inca o data peste poporul acesta incercat, care se incapataneaza sa reziste pastrandu-si identitatea si credinta, intr-o lume care a pierdut comunicarea cu insusi Creatorul ei. Catedrala Nationala ramane un simbol si o cununa binemeritata, care sta marturie ca generatia noastra are inca memorie si pretuieste trecutul, valorile, traditiile, cultura si credinta neamului din care s-a nascut.
Marea sarbatoare a debutat in seara de 24 noiembrie 2018, cu oficierea unei slujbe de pomenire cand s-au pus sub Sfanta Masa a Altarului Catedralei Mantuirii Neamului numele tuturor eroilor romani cunoscuti care si-au jertfit viata in Razboiul de Independenta (1877), in Razboaiele Balcanice (1913), in Primul Razboi Mondial (1916-1919) in al Doilea Razboi Mondial (1944-1945), precum si numele fauritorilor Marii Uniri de la 1918 (din cuvantul Preafericitului Parinte Patriarh Daniel).
Un bun prilej sa reflectam putin la cele 350.000 de nume care s-au scris in cartea vesniciei in numai cativa ani si sa incercam sa intelegem cam care a fost pretul platit de inaintasii nostri pentru libertatea noastra. Sa ne imaginam toate aceste victime ale razboiului adunate intr-un singur loc. Cu siguranta, Catedrala Nationala ar parea mica in comparatie cu multitudinea ramasitelor care nu sunt altceva decat fundatia Romaniei de astazi. Nu este deloc mult ceea ce s-a infaptuit. Se cuvenea sa punem caramida peste caramida din pamantul tarii pentru fiecare trup strapuns de gloante sau sfredelit de tunuri. Se cuvenea ca Sfanta Masa sub care au fost puse numele celor care poate nici mormant nu au avut sa fie realizata din cea mai fina marmura. Maruntaiele pamantului nostru au rodit la Ruschita, marmura de cea mai inalta calitate pentru a innobila Sfantul Altar al Catedralei.  

Pe altarul tarii s-au adus cele mai grele jertfe din istoria neamului nostru. Se cuvenea, prin urmare, sa aducem ca omagiu cel mai frumos iconostas al tuturor timpurilor. Realizat integral din mosaic, iconostasul infatiseaza istoria mantuirii, insa noi putem citi, daca vrem, in fiecare pietricica istoria neamului nostru. 

Pietricelele galbene ar putea fi medalii de aur pentru fiecare soldat care a luptat pe front. Cele rosii ar putea fi stropii, raurile si baltile de sange ramase in urma luptelor grele, sau ranile si plagile cioplite ca amintiri in trupurile soldatilor. Cele albastre ar putea fi lacrimile soldatilor pentru fiecare infrangere suferita, lacrimile mamelor pentru fiecare fiu plecat la oaste, lacrimile sotiilor si ale pruncilor ramasi acasa fara sprijin. Cele albe ar putea fi mormanele de oase ramase pe campurile de lupta, iar cele verzi, iarba care a crescut peste ele. Cele negre si gri ar putea fi norii de fum lasati in urma de fiecare obuz ce a sfredelit pamantul, iar cele portocalii, focul ce l-a parjolit. Cele violet ar putea fi vanataile si cangrenele in urma carora s-au amputat trupeste si sufleteste mii de oamenii... Si tot asa am putea gasi insemnatate pentru fiecare culoare care in locul tabloului unui adevarat carnagiu infatiseaza atat de frumos icoanele care indeamna la rugaciune.
Se cuvenea ca in aceasta catedrala sa rasune cel mai mare clopot si sa acopere groaza fronturilor de lupta si urletul pruncilor ramasi fara tata. Nu puteam pune o talanga agatata in cui, cand tara a vuit de jale. Era nevoie de un sunet puternic, ferm, sa adune poporul la rugaciune, caci atunci, in vremurile cele mai grele, rugaciunea l-a tinut unit si i-a dat tarie sa infrunte razboiul. Se cuvenea sa-i punem usi trainice de bronz, caci ea devine usa sper Cer. 

Se cuvenea ca toate sa fie frumoase si bune foarte, caci am dat Domnului ale Sale dintru ale Sale, nu am dat nimic de la noi si nu am facut nimic pentru noi. Sfantul si Marele Stefan nu a facut frumoasa Manastire Putna pentru el sau pentru mana de razesi pe care i-a condus in lupte. A lasat totul mostenire urmasilor, urmasilor lor... Se cuvenea sa ridicam un edificiu trainic, demn de trecut si demn de viitor, pentru ca si urmasii nostri sa ne pomeneasca si sa ne poarte in rugaciunile lor cata vreme va dainui neamul romanesc pe acest pamant.

Catedrala Mantuirii Neamului, liant intre generatii

Constata atat de frumos Ecleziastul ca toate raurile se varsa in mare, si marea tot nu se umple. Unele lucruri au firescul lor indiferent cat ne-am framanta, lucrurile chiar au firescul lor. Despre Catedrala Mantuirii Neamului, al carei Altar se va sfinti in data de 25 Noiembrie, s-a scris atat de mult si cu toate acestea inca mai e loc. As spune ca abia acum incepe sa se scrie faptic si sa prinda contur istoria unui ideal. Acum incepe anul zero despre care vor scrie generatii la rand si se vor minuna cu siguranta de intelepciunea si priceperea cu care s-a zidit cel mai de pret lacas de cult, inchinat Eroilor Neamului Romanesc. Am convingerea ca nici toate cuvintele din lume nu vor putea descrie insemnatatea de a fi contemporani acestui moment unic in istoria noastra. Nadajduim sa prinda ecou in viitor doar partea luminoasa a framantarilor care a dus la desavarsirea acestui ideal nascut in constiinta poporului nostru ortodox acum mai bine de un secol si implinit intr-un 2018 destul de agitat si lipsit de busola. 

Traversam vremuri tulburi, cu o Europa ideologizata si marcata de crize financiare, instabilitate si ateism. La ceas aniversar, cand noi romanii, celebram implinirea a 100 de ani de la unirea Tarii Romanesti cu Moldova, Transilvania, Basarabia si Bucovina, suntem atacati si loviti pe toate planurile, iar credinta si familia ne sunt puse sub semnul intrebarii. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa Romana, atat de ponegrita ea insasi, gaseste totusi resurse sa duca la bun sfarsit acest gand menit sa cinsteasca jerfa de veacuri a inaintasilor nostri. In acest timp, foarte multi dintre noi si-au pus problema banilor cheltuiti si a necesitatii acestui edificiu impozant. 

Stau uneori si ma intreb daca noi romanii am devenit foarte sensibili cand vine vorba de finante, ori suntem de-a dreptul bolnavi? Sufeream din vechime de "capra vecinului", insa se pare ca alti virusi au facut ravagii in popor de cand ne-au invadat noile ideologii si tehnologii ce stapanesc lumea de astazi. Suntem suspiciosi pana la prostie cand vine vorba de banii publici. Dracul crizelor financiare ne face zgarciti si economi pe segmentele care-i convin lui. Am fost otraviti si manipulati prin intermediul mass-media sa ne intereseze cat si cum se cheltuiesc ANUMITI bani din bugetul statului, in timp ce tara e jefuita pe toate partile de sume colosale, care pur si simplu se evapora si pentru care nimeni nu cere socoteala. Are dracul acesta cateva subiecte fierbinti care sunt reluate periodic si scoase anume la inaintare pentru a agita spiritele. Este un demon care ne gadila intr-un puct intentionat creat vulnerabil pentru a ne distrage atentia, pentru a ne invrajbi, pentru a ne dezbina, pentru a ne pune pur si simplu pe unii impotriva altora si pe toti impotriva bisericii. De fapt Biserica Ortodoxa Romana a adevenit de ceva timp Cenusareasa societatii, cosul cu gunoi si ligheanul cu laturi in care mai toata lumea isi spala mainile, dar mai ales picioarele. Terfelim imaginea Romaniei, caci s-a sters din vocabular notiunea de patriotism si am facut din Biserica un tap ispasitor care ne scapa pe noi de orice vina. Aceasta institutie e de vina ca suntem saraci, tot ea e de vina ca nu avem autostrazi, ca nu avem scoli si spitale, e de vina pentru toate relele din tara asta. Indiferent cum ar fi, imediat se creaza o legatura intre eveniment si Biserica, iar vina este transferata integral cu dovezi si argumente care au naucit poporul si l-au facut intr-adevar sa creada ca asa stau lucrurile.
Oamneni scoliti, intelectuali, oameni respectabili ai societatii noastre au ajuns sa creada, sa gandeasca si chiar sa se exprime jignitor fata de niste lucruri care nu exprima realitatea. Perceptia a fost deformata, iar valorile au fost rasturnate. Am vazut asta foarte clar la referendumul ce a avut loc cu putin timp in urma. S-a picurat cu pipeta, strop cu strop, seva ortavitoare, hranind intreaga societate, iar acum se nasc monstri cu mintea bolnava si fara pic de rusine, pentru care se pare ca nu exista antidot.
De departe cel mai fierbinte subiect al generatiei noastre, pus pe esafod si tocat bine de toate televiziunile si ziarele, este de cativa ani buni Catedrala Mantuirii Neamului, necesitatea si banii cheltuiti pentru construirea acesteia. Gandita dintr-un incept ca un simbol national inca din vremea lui Carol I, catedrala care este foarte aproape de finalizare, este cel mai batjocorit edificiu construit vreodata in Romania. Ceea ce ar fi trebuit sa fie prilej de bucurie si de mandrie nationala, a fost transformat in groapa cu gunoi a Capitalei, locul despre care s-au spus si s-au scris cele mai urate cuvinte din ultimul deceniu. Ba ca nu e unde trebuie, ba ca e prea inalta, ba ca e prea lata, ba ca e prea scumpa... si tot asa, de vreo 10 ani, se intretine un circ mediatic smintitor si josnic, dar aducator de rating. Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte, ne-o spune chiar imnul national, in timp ce noi cu ratiunea adormita ne declaram adesea liber cugetatori. Am facut dintr-un simbol o sminteala paguboasa, ne-am manjit de noroi de sus pana jos, ne-am calcat in picioare demnitatea, istoria, neamul si credinta pe care acest popor a avut-o de la crestinarea lumii incoace.
Nu intamplator Catedrala Mantuirii Neamului va avea Hramul "Inaltarea Domnului" care coincide cu Ziua Eroilor, si Hramul "Sfantul Apostol Andrei", care este crestinatorul stramosilor nostri daci, ce traiau pe aceste meleaguri in urma cu 2.000 de ani, si care este socotit ocrotitorul Romaniei. Este un ideal nascut din jerfa neamului pentru libertatea si demnitatea noastra, este un gand pios de recunostinta pentru darzenia si evlavia pe care au avut-o inaintasii nostri care au murit la propriu pentru a apara hotarul dintre Tisa si Nistru, este un simbol de unitate, menit sa spuna peste veacuri nepotilor nostri povestea frumoasa a romanilor din care se trag, a romanilor care si-au iubit cu vehementa pamantul si biserica.
Intr-un an cu asa o importanta, prin celebrarea a 100 de ani de la Unirea Principatelor Romane, avem ONOAREA de a fi contemporani cu ridicarea si sfintirea altarului celui mai mare lacas de inchinare construit vreodata de romani, iar noi nu ne mai saturam sa aruncam cu venin in zidurile lui si in institutia care a facut posibila constructia lui. Avem privilegiul de a fi binecuvantati de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, mana de otel a Bisericii Ortodoxe Romane, care a reusit in aceste vremuri potrivnice sa infaptuiasca o lucrare de o asa amploare si insemnatate. Cand multi s-au ridicat impotriva, biserica, maica spirituala a neamului romanesc, cum a numit-o Mihai Eminescu, a ramas ferma, neclintita. O realizare durabila pentru care statul, biserica si credinciosii si-au dat mana. E incununarea unui vis la care multi nici macar nu au indraznit sa viseze.
S-au dus mereu discutii despre necesitatea acestei catedrale din vremea lui Carol I pana in zilele noastre, insa lucrurile nu au prins contur. Poate ca a lipsit climatul propice, mai ales in perioada comunista, cand demolarea lacasurilor de cult era prioritatea numarul unu a regimului ateu. Poate ca au lipsit banii. Si acum au lipsit si s-au strans cu greu, dar acest lucru trebuia facut. Avem destule mall-uri, parcuri de distractie si cluburi. Trebuie sa punem in viata noastra si putina grija pentru suflet si pentru istoria acestui neam. Nu ne putem ignora trecutul si credinta, si nu putem fugi de ele, oricate autostrazi am avea. Suntem un popor pentru ca avem un trecut, pentru ca altii s-au ingrijit sa fim. Sa nu uitam sa-i pomemenim si sa nu-i necinstim. Catedrala Mantuirii Neamului nu e nicidecum un pret prea mare in comparatie cu jerfa atator generatii. Sa nu uitam ca noi cheltuim pe tutun si alcool, intr-un singur an, pretul a vreo cinci-sase catedrale. Nu cred ca moare nimeni de sete daca pune in cutia milei banii de o bere. Macar cu o caramida putem cu toti sa contribuim in semn de respect pentru neamul din care facem parte. Aceasta catedrala este a noastra, a tuturor. Ea devine capitala credintei romanesti, kilometrul zero al Romanilor de pretutindeni si punctul de intalnire dintre generatii. Este liantul dintre generatiii, mortarul care astazi leaga trecutul de viitor.
Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale, se cuvenea sa avem si noi una dupa atata amar de vreme. Pentru sarbatori nationale si religioase, pentru pomenirea celor raposati, pentru mantuirea neamului, pentru sufletele noastre obosite de goana dupa cele materiale.
Sa speram ca generatiile viitoare vor trece sub tacere truda noastra neghioaba de a-i demonstra inutilitatea. In veci sa nu fie pomenita poticneala noastra si sa nu ramanem in istorie aratati cu degetul pentru ca preferam pustiirea bisericii in detrimentul impodobirii ei.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa participam cu bucurie si cu inima curata la Sfintirea Altarului ce va avea loc in data de 25 Noiembrie si macar atunci sa avem intelepciunea vamesului de a spune: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. (Ev. Luca, cap 18)

 (Foto: Wikipedia)

Manastirea Chiajna - istorie si traditie romaneasca

Auzim discutandu-se tot mai des despre identitate europeana, valori europene, norme si standarde europene, drepturi europene, cultura europeana... etc. O lista intreaga de expresii europene, menite sa ne scoata din minte, din inimi si daca se poate chiar si din vocabular tot ce tine de identitatea, cultura, credinta si traditiile noastre romanesti. Se vorbeste despre o reanalizare a valorilor, despre redefinirea si readaptarea lor, potrivit noilor curente pe care le-am adoptat odata cu intrarea in Uniunea Europeana. 

Consider ca este importanta si benefica aderarea Romaniei la UE, insa ma tem ca pretul pierderii identitatii noastre de neam si a credintei este unul prea mare. Norocul nostru este ca avem o mostenire culturala si spirituala solida, care, daca nu o punem la gunoi, ne va ajuta sa transmitem generatiilor viitoare macar putin din ceea ce au fost romanii pe teritoriul dintre Tisa si Nistru. Nu ne lasa istoria, nu ne lasa faptele de vitejie ale inaintasilor nostri, nu ne lasa monumentele si ctitoriile lor, nu ne lasa sfintii pe care acest neam i-a rodit.
Calatorind prin tara, gasim la tot pasul cate ceva care sa ne aminteasca cine au fost stramosii nostri si care a fost credinta care i-a tinut uniti peste veacuri. Numeroase dovezi gasim chiar in Capitala. Am vizitat recent Manastirea Chiajna din cartierul Giulesti, unde am gasit un crampei de istorie, anume parca pastrat de pronia divina pentru ca noi sa intelegem de ce trebuie sa ne ingrijim de pastrarea valorilor nationale, de buna chivernisire a patrimoniului cultural si spiritual in care este imprimat ADN-ul poporului roman.
Pentru unii, biserica Manastirii Giulesti este doar o ruina, insa acest monument istoric pentru multi reprezinta un minunat loc de reculegere, de reflectie, o fila de istorie, inca o marturie a evlaviei neamului nostru de acum cateva secole. Inceputa in anul 1780 de domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti, constructia marii biserici este finalizata in anul 1790 de un alt domnitor fanariot, Nicolae Mavrogheni. O constructie impunatoare, care uimeste prin dimensiuni, dar in care din pacate nu s-a slujit niciodata. In anul 1814, manastirea a fost bombardata de turci, iar din ea a ramas doar ruina bisericii mari, pe care o putem vedea si astazi. 

S-a pus in discutie, in repetate randuri, restaurarea ei, insa abia in anul 2011 se reia vietuirea pe vechea vatra monahala, iar in anul 2012 se contruieste in imediata vecinatate o bisericuta in stil maramuresean, cu hramurile “Acoperamantul Maicii Domnului si Sfantul Cuvios Ioan Iacob Romanul”. Tot in anul 2012, noua manastire a fost binecuvantata cu odoare de mare pret: fragmente de sfinte moaste ale Sfantului Cuvios Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul si ale Sfantului Mare Mucenic Efrem cel Nou. Aceste odoare au fost asezate in biserica, iar credinciosii se pot inchina la ele ori de cate ori au nevoie de ajutorul sfintilor. Vechi si nou, istorie si traditie la un loc.
Un loc care impresioneaza si predispune la reflectie. Biserica mare - ruina care pastreaza amintirea stradaniei domnitorilor de a ctitori lacasuri de inchinare, dar si greutatile pe care acest popor le-a indurat din cauza cotropitorilor care au venit sa prade si sa distruga o tara crestina si pasnica. Bisericuta mica din lemn, construita in stil maramuresean, dovada ca romanii sunt iubitori si pastratori de traditii, este o oaza de lumina in umbra marii biserici, este un simbol al renasterii. Chiar daca aici un gand pios s-a stins cu secole in urma, locul a chemat la rugaciune. Ramane o taina cum se propaga in timp, peste generatii, acest sentiment de evlavie care a mocnit in inimile romanilor inca de la inceputurile crestinismului. Manastirea Chiajna este oglinda trecutului in prezent, este icoana a ceea ce am fost si radiografie a ceea ce suntem.
Avem o identitate de neam si o credinta pe care trebuie sa stim sa le pastram si chiar sa le valorificam daca vrem sa ne asumam in mod cinstit o identitate europeana. Nu trebuie sa uitam ca suntem intai de toate romani, ca ne-am nascut din framantatura a 2000 de ani de latinitate si romanitate si ca avem o credinta crestina care a stat la baza formarii acestui popor. Avem un nume, o identitate, o cultura, un set de valori care ne definesc. Avem o zi nationala pe care anul acesta o serbam a 100-a oara si nu e lucru putin. De aceea consider ca e oportun sa vorbim mai mult despre unitatea de credinta si de neam, rescriind in inimile noastre bucuria si mandria de a fi romani. Invatam sa fim europeni si sa ne adaptam noilor cerinte, insa nu putem sa inaintam in afara identitatii noastre de neam.