In memoria Sfintilor Martiri Brancoveni

La 15 august 1714, Constantin Brancoveanu avea sa rosteasca pentru ultima data: Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa ne salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru. Cinste lor! Cinste celor care au aparat onoarea tarii cu pretul vietii lor, refuzand orice bucurie a acestei lumi trecatoare pentru pastrarea demnitatii nationale, nealterata. Adesea ne este rusine sa spunem ca suntem romani, uitand istoria si oamenii care au facut cinste acestui neam.
Suntem datori sa ne cunoastem istoria pentru ca numai asa putem intelege cum stramosii nostri nu s-au lasat ingenuncheati de greutati, asa si noi trebuie sa continuam lupta pentru unitate si libertate. Un gest nobil facut acum 300 de ani ne da astazi prilejul sa ne numim romani, sa fim crestini liberi, sa ne bucuram cu demnitate de viata, fara a purta povara unui trecut rusinos.
Dragostea de tara nu a putut fi cumparata nici prin avutii si nici prin tortura. Brancovenii au fost tari in credinta, neclintiti in hotarare. Sangele si lacrimile fierbinti au fost pretul demnitatii noastre. Pe scena urgiilor, cortina demnitatii si a constiintei nationale a acoperit masacrul si astfel s-a decis soarta noastra.
Mantia sfinteniei s-a asternut peste carnagiul ingrozitor. Ingerii au ridicat pe aripile lor sufletele martirilor, ducandu-le la Hristosul Invierii intru viata vesnica. Din robie, din tortura, din venin si fiere s-a ridicat sfintenie vesnica pentru neamul nostru si s-au sters lacrimile durerilor. S-a spalat tristetea unei tari adesea asuprite, care a castigat sfinti rugatori in cer.
O istorie vie care continua s-a mutat de pe pamant in cer. Mostenirea culturala lasata de Brancoveni este marturia vizibila care leaga generatiile, insa sfintenia este liantul care leaga valtoarea cotidiana de cer. Suntem datori astazi sa aducem un gand de recunostinta si un omagiu la ceas de sarbatoare, in cinstea celor ce vegheaza neincetat la nemurirea neamului nostru.