Manastirea Brancoveanu, marturia demnitatii nationale

Cand am ajuns la Manastirea Brancoveanu, ma asteptam sa gasesc linistea si sfintenia caracteristice manastirilor din tara noastra, insa am gasit mult mai mult de atat. Am gasit aici toata constiinta si demnitatea nationala, am trait cele mai puternice sentimente de mandrie ca m-am nascut in Romania si am descoperit o reala emotie; o intensa bucurie. Ctitorita de domnitorul Constantin Brancoveanu acum mai bine de 300 de ani, manastirea de la Sambata de Sus este un asezamant monahal de calugari cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".

La infatisarea actuala a ajuns dupa mai multe restaurari, deoarece timpul si luptele grele pe care Romania le-a dus si-au pus de nenumarate ori amprenta. Istoria asezamantului este una foarte interesanta, insa, cu toate greutatile care s-au abatut asupra locului, oamenii au reusit sa refaca si chiar sa dezvolte ctitoria ca semn de recunostinta pentru jertfa Martirilor Brancoveni. Scena jertfei este foarte frumos reprezentata aici si reuseste sa transmita o stare cu adevarat cutremuratoare, de parca ai senzatia ca traiesti exact acel moment macabru, dar in acelasi timp atat de plin de semnificatii. Pentru cateva clipe am incercat sa ma rup de realitate si sa patrund tainele picturii. 

Este coplesitor numai gandul ca, in numele credintei, Domnitorul impreuna cu cei 4 fii ai sai si sfetnicul si-au dat cu bucurie viata, fara sa clinteasca la ofertele generoase pe care le-au primit. Ma intrebam oare cati ar fi capabili de un asemenea gest in zilele noastre… Cati si-ar da cu bucurie viata pentru Hristos si cati ar fi dispusi sa renunte la cineva sau la ceva drag in numele mantuirii? Cate familii ar primi cu bucurie chinuri pentru copiii lor doar ca acestia sa ajunga sfinti in fata lui Dumnezeu? Cate familii se mai intemeiaza astazi pornind de la ideea ca sotii au datoria de a se ajuta reciproc spre mantuire, iar zamislirea de prunci este spre implinirea creatiei si spre slava lui Dumnezeu?
Ce aveau oamenii in inimile lor in acele vremuri si ce le dadea atata putere, curaj si indrazneala de a nu se lasa despartiti de credinta lor? Iar gandurile si intrebarile nu mai conteneau sa-mi treaca prin minte… Ce frumos trebuie sa fi cunoscut ei pe Creatorul lumii si fara lipsa de indoiala sa creada Lui. Noi, astazi, desi avem mult mai mult acces la informatie si cunoastem atatea lucruri, se pare ca am scapat din vedere esenta vietii, ne-am pierdut calea, adevarul si lumina. Nu mai suntem constienti de scopul nostru si nu mai avem demnitate.
Norocul nostru este ca nu mai trebuie sa infruntam asa chinuri si umilinte cum au suferit inaintasii nostri care au avut grija sa castige libertatea tarii chiar cu pretul vietii lor. Ar fi vai si amar de noi daca ne-ar pune acum cineva la incercare credinta, loialitatea sau onoarea.
Probabil ca ar iesi la iveala doar lasitatea si fatarnicia, iar poate daca am avea un gram de sinceritate, atunci ar iesi la iveala frica si rusinea ca ne-am pierdut cu totul demnitatea nationala.
Ar fi cazul sa palim in fata sacrificiului Martirilor Brancoveni si sa ne cercetam putin constiinta. Este o jertfa si o proba de credinta mult prea mare ca sa nu ne fie macar putin rusine de ceea ce am devenit. Ma intrebam oare cate popoare se pot mandri cu un asemenea moment? Acte de bravura sunt nenumarate in istoria omenirii, insa cu adevarat acte de credinta si de lepadare de sine ca acesta cu care se poate mandri poporul roman nu sunt foarte multe. Sa nu uitam sa cinstim asa cum se cuvine numele lor si sa avem grija ca fapte lor brave sa nu ramana necunoscute copiilor nostri. Suntem un popor binecuvantat, un popor ce a nascut sfinti si si-a platit libertatea cu sangele lor.