Valea Plopului, camin a sute de suflete

Doresc sa va impartasesc o experienta unica si sa indemn prin intermediul vostru pe toti sa viziteze Valea Propului din judetul Prahova, in speranta ca, punand mana de la mana, aducem o farama de speranta si un zambet celor ce au atata nevoie. Lasati copiii sa vina la mine, cu acest mesaj suntem intampinati cand ajungem la tabara de copii din Valea Plopului. Suna ciudat sau nu, insa asa stiu copilasii de aici. Ei stiu ca sunt in tabara, ca Dumnezeu are grija de ei si ca le-a trimis inger bun sa-i pazeasca la orice pas.

Sunt peste 400 de suflete carora Parintele Tanase le ofera un adapost. Sunt 400 de suflete de care altii au uitat, insa un singur om a reusit, printr-o stradanie imposibil de descris in cuvinte, sa le intinda o mana atunci cand familia si sistemul au considerat ca nu valoreaza nimic. Au ajuns aici prin diverse imprejurari, multi dintre ei nici nu stiu cum, insa acum sunt o familie mare si unita, binecuvantata, care demonteaza toate teoriile lumii moderne si sta marturie ca poti infrunta viata avand doar o inima larga si curajoasa. Fiecare poarta cu sine o poveste trista, dar nu este greu sa vezi in ochii lor inocenta. Vieti nevinovate care-si cer dreptul firesc de a avea un camin.
Parintele, asa cum il cunosc toti, reuseste sa le ofere toate cele necesare de zi cu zi si chiar siguranta zilei de maine. A construit case, o cantina, locuri de joaca si incet-incet tabara s-a dezvoltat, luand forma unui mic satuc, care creste cu fiecare zi. Cand ghinionul i-a lovit si cantina a luat foc, arzand din temelie, parintele nu s-a descurajat. Cu ajutor din partea celor care au inteles drama lor, a reusit sa stranga toate cele necesare pentru reconstructie. Armata le-a donat un cort care le-a fost multa vreme sala de mese, pentru ca nu mai aveau unde sa manance.

Este greu sa intelegi cum poti sa faci fata atator incercari si totusi sa ramai senin, increzator si convins ca se poate. Zambetul copiilor, dragostea pe care o exprima unul fata de altul, bucuria cu care impart totul sunt lucruri de nepretuit, pe care numai aici le-am intalnit.
Am mers impreuna cu niste prieteni sa-i cerem sfatul Parintelui in niste probleme personale. Parintele ne-a binecuvantat si ne-a invitat in biserica sa stam de vorba. Cand am pasit in bisericuta mica si veche din cimitir, pentru o clipa m-am blocat, nestiind unde ma aflu. Biserica era plina de scaunele mici; parca eram intr-o sala de gradinita. Am inteles imediat cine sunt cei mai fideli enoriasi ai locului. Copiii sunt nelipsiti de la frumoasele slujbe, de la cantarile bisericesti si de la toate celelalte ceremonii.
Ne-am asezat la vorba, ascultand cu luare aminte cuvintele preotului Tanase. Dupa mai bine de o ora si jumatate in care a avut cate un sfat bun pentru fiecare, ne-a invitat sa-l insotim in tabara si sa luam masa impreuna cu copiii. Am intrat timizi in cort. Ceea ce era firesc pentru ei era ceva nou pentru noi. Parintele a binecuvantat bucatele si cu mare bucurie, cu totii impreuna, am mancat. Dupa masa, copiii au mers la somn, iar Parintele a trecut pe la fiecare casa interesandu-se daca sunt probleme, daca au nevoie de ceva.

L-am urmarit cu cata blandete trecea pe la fiecare si m-am gandit cat de incercat trebuie sa fii cand ai in grija peste 400 de copii, cate probleme trebuie sa stii sa gestionezi, cata rabdare si intelegere trebuie sa ai pentru a face fata diferitelor situatii care se ivesc. M-am minunat de usurinta cu care vorbea si de smerenia pe care o emana si pe data mi-am dat seama ca nici nu mai stiam care era problema mea. Si cum eu sa am o problema, sau cum puteam eu sa ma plang de ceva, cand aveam in fata un exemplu de tarie si de vointa care intrece orice limita?
Am realizat instantaneu cat de mici sunt problemele noastre, cat de mici si plini de mandrie suntem noi, cei care nu cunoastem care sunt cu adevarat greutatile vietii. Aici am vazut atat de multa intelegere si armonie si am priceput ca putem fi mai buni; trebuie doar sa vrem sa schimbam ceva. Ei au nevoie de ajutorul nostru pentru un trai decent, iar noi avem nevoie de ei ca sa demonstram lumii ca iubirea nu are limite. Ei sunt Roamnia de maine; ei sunt cei care stiu sa imparta bucurie si dragoste fata de semeni, fara a pretinde ceva in schimb. 

CUVINTE DUHOVNICESTI

Monahul care s-a invrednicit sa manance impreuna cu Hristos!
Acesta, inainte de a deveni monah era cioban si singurul lucru care il preocupa era cum sa se mantuiasca.
Odata, prin partile unde locuia, a trecut un pusnic si i-a spus: Daca vrei sa te mantuiesti, sa mergi pe calea ce dreapta". El insa a luat cuvantul asta dupa litera. A apucat, asadar, pe un drum si a mers trei zile doar drept inainte, pana ce in cele din urma a ajuns la o manastire. Acolo egumenul, cand i-a vazut dorul lui de mantuire, l-a facut indata monah si l-a pus sa slujeasca in biserica. Intr-o zi in timp ce facea curatenie in biserica, egumenul a trecut pe acolo si l-a sfatuit sa-si faca treaba bine. Acela, dupa ce a ascultat sfaturile, l-a intrebat pe egumen aratand spre Mantuitorul Rastignit: "Gheronda, cine este Cel Care sta acolo atarnat? Sunt aici de cateva zile, dar nu L-am vazut sa coboare ca sa manance sau sa bea ceva". Cand a auzit acestea, egumenul s-a minunat de simplitatea lui si ii spune: " Eu L-am pedepsit sa stea acolo sus, fiindca nu-Si facea bine treaba". Monahul l-a ascultat fara sa spuna nimic. Seara si-a luat portia de mancare si s-a incuiat in biserica. S-a oprit la picioarele Celui Rastignit si I-a spus  cu durere: " Coboara, frate, ca sa mancam impreuna!". Atunci Hristos a coborat si a mancat impreuna cu monahul cel simplu, dupa care i-a fagaduit ca il va lua in Casa Tatalui Sau, ca sa se desfateze vesnic. Si intr-adevar, dupa cateva zile acest monah simplu a adormit in pace.
Vedeti, avea o desavarsita nestiinta, dar ce s-a invrednicit sa traiasca, datorita multei simplitati si curatiei pe care le avea!

" Patimi si virtuti" (vol. 5), Cuviosul Paisie Aghioritul

Luna octombrie, dovada unui viitor crestin

Dupa o luna plina de evenimente religioase foarte importante, am decis sa trag concluziile... Necazurile, greutatile sau poate doar credinta i-a adus pe romani la Moastele Sfintilor care s-au sarbatorit in luna octombrie: Sfantul Ciprian, Sfanta Cuvioasa Parascheva sau Sfantul Dumitru. Intamplator sau nu, am realizat mai mult decat oricand ca suntem un popor crestin si din ce in ce mai multi au inteles ca nu putem ignora adevarata semnificatie a vietii pe acest pamant.
Sentimentul care m-a incercat de fiecare data a fost acela ca lumea si-a reamintit de cele sfinte, de bucuria sufleteasca pe care am cam uitat s-o cultivam, de faptul ca nimic nu este posibil fara Dumnezeu. Am vazut mii de oameni frumosi cu o singura nadejde: aceea ca o soarta binecuvantata vine de Sus si ca trebuie doar sa o cerem. Credinta oamenilor poate schimba viitorul acestei tari.
Cred cu tarie ca Romania de maine va fi una binecuvantata de Dumnezeu. Zeci de mii de romani au scris deja istoria tarii de maine. Au scris-o cu sufletul si cu gandul, cu smerenie si rabdare, si asta ma face sa cred va veni o vreme de liniste pentru toti cei care au sufletele prea incercate de un trecut zbuciumat.