"Traditii care alina suferinta...

Bineinteles ca plecarea cuiva dintre noi inseamna durere, tristete,.…deznadejde si multe alte stari determinate de relatia dintre noi si cel raposat.

Pana si durerile sunt diferite atunci cand vine vorba de relatii interumane.

Cel ce pleaca la ceruri poate fi tata, sot, frate, fiu, prieten sau o ruda indepartata si asta determina masura suferintei noastre, insa dincolo de toate trairile pe care le avem, viata merge mai departe, iar noi cei ramasi pe acest pamant avem datoria morala sa ne ingrijim de toate ritualurile necesare sufletului plecat.

Inca de la inceputurile acestui neam, din vremea Dacilor, obiceiurile si traditiile aveau mare insemnatate pentru oameni. Credinta Dacilor tinea de Zalmoxis – Zeul Geto-Dacilor, zeul mortilor si al viilor, simbolul vietii dupa moarte, in care Dacii credeau si la care se inchinau cerand purtare de grija pentru sufletul plecat.

De mii de ani, ritualul inmormantarii pare sa fi evoluat odata cu trecerea anilor si in acelasi timp pare sa fi ramas neschimbat, cu oarecare diferente in functie de zona.

O cruce, un sicriu, coroane, lumanari, coliva…..cu totii stim, insa ne trece un fior rece si nu vrem sa ne gandim…, cu totii am vazut, am auzit si cu totii suntem datori la un moment dat sa facem pentru cineva apropiat un act de credinta.

Durerea din suflet ne uneste, ne aduce impreuna spre savarsirea celor necesare si ne aminteste ca trebuie sa respiram, sa plangem, sa ne imbratisam si sa ne ajutam unii pe altii. Ne amintim ca suntem egali, ca viata nu dureaza la nesfarsit si ca nu exista comori care sa-ti poata cumpara timp.

Parcurgem ritualul inmormantarii si cei 7 ani de parastase, asa cum ne-au invatat bunicii nostri, cu neclintita credinta ca tot ceea ce facem este spre usurarea de pacate,  spre iertare si spre dobandirea vietii vesnice.

Traditiile ne fac sa trecem mai usor peste tot ceea ce inseamna suferinta si sa nadajduim la izbavire.

Traditiile ne aduc impreuna sa simtim Romaneste asa cum au facut mosii si stramosii nostri."