In urma cu doar trei ani am sarbatorit 100 de ani de la Marea Unire. Tot in anul 2018 am avut privilegiul de a fi prezenti la slujba de sfintire a Catedralei Nationale, un eveniment menit sa incununeze izbanda celor 100 de ani. Multi dintre noi s-au simtit mandri ca sunt romani si datori sa contribuie intr-o forma sau alta pentru ca acest neam sa nu se stinga, pentru ca tara sa continue sa existe, pentru ca spiritul autentic romanesc sa fie transmis si retransmis nealterat generatiilor viitoare.
Ne-am gandit atunci la inaintasii nostri, la tot greul pe care l-au dus, la fiii neamului ce s-au facut una cu pamantul pentru libertate si credinta. Ne-am reamintit luptele importante si toate acele momente de zbucium prin care Romania s-a cladit. Cu sudoare, cu sange, cu lacrimi si mai cu seama cu vieti omenesti. I-am comemorat pe martirii neamului nostru, le-am plans o lacrima, le-am aprins o lumanare si le-am inaltat o rugaciune de pomenire si multumire pentru privilegiul nostru de a avea o tara, un pamant, o credinta si o identitate de care nicicum nu ne poate fi rusine. Ne-am bucurat de reusita noastra de a avea o catedrala la implinirea celor 100 de ani ai Romaniei.
Eram datori, iar dupa multe codeli si poticneli am reusit intr-un final sa ne dam mana in realizarea acestui demers curajos. Si nu-i putin lucru. Am reusit sa inaltam un frumos si trainic lacas de cult, spre pomenirea eroilor, spre pomenirea noastra si a urmasilor nostri, adica spre pomenirea intregului neam romanesc trecut, prezent si viitor. Timpul trece insa nemilos si iata-ne in tavalugul vremurilor, la numai trei ani distanta, prinsi in itele incurcate ale unei parsive pandemii, care pare ca ne sterge din memorie si din suflet ideea de neam si tara. Am uitat ca suntem romani. Bolnavi, fricosi, nesiguri si mai cu seama dezbinati ne zbatem intre sentimente din cele mai josnice.
Privind in istorie, am vazut cum greutatile i-au unit pe oameni, insa astazi nimic nu ne indeamna la unitate, ci, dimpotriva, toate ne dezbina. Doctori si pacienti, profesori si elevi, autoritati si oameni, angajatori si angajati, preoti si credinciosi, parinti si copii, oriunde privesti, spectacolul e garantat. Toti sunt contra, toti se cearta, toti au ceva de impartit. Ne-am scufundat in valurile vietii si distantati ne afundam unii pe altii de parca ne-am propus sa disparem complet. Niciodata omenirea nu a avut atata pofta de ura si insingurare. Nu s-a mai pomenit atata distantare sufleteasca intre cei de acelasi neam. Traim vremuri tare ciudate, care nu ne fac nici cinste si nici bine.
Pierderea identitatii si a credintei ne va demola din temelii si ne va pierde. Acum, in prag de sarbatori a venit vremea sa reflectam putin la felul in care fiecare dintre noi contribuim la stingerea sau nemurirea neamului, la binele sau distrugerea aproapelui, la imbogatirea sau saracirea traditiilor si valorilor romanesti. Iar pentru ca suntem la mijlocul postului Nasterii Domnului, va propun sa zabovim o clipa spre a ne curata sufleteste pentru a intampina Craciunul asa cum se cuvine.
Si pentru ca suntem un neam cu suflet sensibil, va reamintesc graitoarele versuri ale unui drag colind romanesc:
In coliba-ntunecata
Din carne si os lucrata,
A intrat Hristos deodata.
Nu faclie ce se stinge,
Nu icoana ce se frange.
Ci, El insusi trup si sange,
Preschimbat pentru faptura
Intr-o scumpa picatura,
Dulcea Cuminecatura.
Coliba cum L-a primit
S-a facut cer stralucit
Pe bolta de margarit
Iar in ea soare si stele
Cu Arhangheli printre ele.
In mijloc, Tron luminos
Si, pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfant s-alatura
Si acolo ramanea
Si acum si pururea.
Si noi, Doamne, ne-am sculat
Colibele-am curatat
Usi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intra si la noi.
La multi ani, Romania! La multi ani romani de pretutindeni!
