Fiecare moment are cheia lui și omul lui, iar nu de puține ori, cheia este la omul care pare cel mai neînsemnat, cel la care nici nu te uiți, cel de la care poți să juri că nu ai ce învăța. Așa a fost Bița, omul neluat în seamă de zeci și sute de semeni grăbiți și prea egoiști ca să plece ochii și urechea la o bătrână a nimănui, venită parcă de nicăieri. O, de-aș fi știut…
Cu mersul încet și puțin legănat de povara anilor pe care-i purta în spate, cu mâinile groase și noduroase în care purta mereu o sacoșă, două, cu vocea răgușită și totuși domoală, urca dealul către biserică aproape la fel de des ca Părintele. O bătrânică aparent ca oricare alta, modestă și așezată, ocupând mereu același loc în strană, la fiecare liturghie, acatist, parastas…
Nu rata niciodată prilejul de a fi în biserică, o vedeai chiar și pe la hramuri, la rând la moaște, la vecernii, la privegheri. Ai fi zis că nici nu are altă casă în afară de biserică, care-i era mereu dragă și la care ajungea indiferent de vreme sau stare de sănătate. Stătea în strană ore în șir, ascultând slujbele și tocând mereu din buze cine știe câte rugăciuni. Nu vorbea prea mult. Deși era mai mereu cufundată în rugăciune, reușea să rămână atentă la cei din jur. Dădea tuturor binețe, în special tinerilor, pe care cred că-i percepea ca pe propriii copii. Înclina ușor capul și zâmbind șoptea către tine: „Bine ai venit, puiuțu’!”.
Avea mereu o pâine printre prinoasele pe care preotul le binecuvânta. Îndată ce se termina rugăciunea de binecuvântare, mama Bița lua pâinea și ți-o întindea, zicând cu convingere: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Nu scăpai până nu rupeai o bucățică, și o vedeai cum se întoarce către altă persoană: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Lua fiecare, căci nu dorea nimeni să supere o bătrânică atât de hotărâtă și binevoitoare. Unii mai zâmbeau pe ascuns, însă ea era atât de convinsă, încât parcă-ți transmitea și ție încredințarea că te-ai sfințit. Credea întocmai, căci avea inima curată și mintea deprinsă cu rugăciunea, credea cu sinceritatea cu care crede un copil. Noi toți cei din jurul ei, risipiți în prea multe griji lumești, cu mintea împrăștiată aiurea la tot felul de fleacuri, nu auzeam cuvântul Părintelui și nici nu acordam importanța cuvenită rugăciunii. Când slujba se termina, Bița își aduna sacoșele și lua încet și legănat drumul spre casa ei din Centrul Vechi al Bucureștiului.
continuarea o puteti citi aici; http://www.familiaortodoxa.ro/2019/05/07/de-as-fi-stiut/
