Ne confruntam astazi cu fenomenul laicizarii ce a cuprins toata tara si intreaga lume. Chiar si satele care pastrau credinta vie par ca au abdicat in fata tavalugului propus de societatea moderna. Tinerii au plecat din tara, iar multi dintre batrani au cam uitat de Dumnezeu dupa ce au dat de gustul telenovelelor si al emisiunilor de scandal. Cand s-a produs ruptura, nimeni nu vrea sa stie. Unii spun ca de vina este regimul comunist ateu, care i-a indepartat pe oameni de credinta, a denaturat scopul vietii si al familiei. Ca generatia din vremea comunismului a suferit mult de pe urma regimului dictatorial din Romania, care s-a impus fortat, netinandu-se cont de interesele nationale si nevoile poporului.
Au fost persecutate minoritatile etnice, culturale, religioase. Au fost exterminati detinutii politici si grupurile de partizani care opuneau rezistenta. S-a dus o acerba lupta de represiune impotriva cultelor. Arestarea, deportarea si chiar uciderea taranilor care se opuneau colectivizarii. A fost cenzurata cultura, iar intelectualii erau frecvent umiliti. S-a distrus patrimoniului cultural in anii ‘80, s-au demolat multe cladiri valoroase din punct de vedere artistic si istoric. Au fost create lagare pentru copiii abandonati. Infometarea populatie, rationalizarea alimentelor si a electricitatii au generat o stare de nesiguranta si de conflict. Frica a devenit instrument de mentinere a puterii, astfel incat oamenii se temeau de vecini, de prieteni, de familie. Abuzul si cenzura erau unelte de control al populatiei.
Securitatea intocmea dosare de urmarire din te miri ce, iar unul din trei romani era informator. Temnitele comuniste erau locurile de corectie pentru cei care aveau alta opinie decat cea a partidului. Pentru multi, inchisorile au fost ultimul loc vazut pe fata pamantului, temnita devenind un sumbru cimitir, fara cruce si sicriu.
Intr-adevar, o mostenire grea. Mult prea grea pentru un popor si asa destul de chinuit. Si totusi, cu toata cenzura si teroarea instaurata de-a lungul a catorva zeci de ani, oamenii nu au abdicat de la credinta, traditia si cultura lor. Au pastrat chiar si in inchisori vie identitatea si fundamentele pe care s-a cladit acest neam de la inceputurile sale. Au marturisit cu pretul vietii lor o credinta adanc inradacinata in fiinta lor si o dragoste de tara rar intalnita si imposibil de descris in cuvinte. In penitenciare s-a scris cu sange istoria grea din timpul regimului comunist ateu. Oameni simpli si intelectuali laolalta s-au imbratisat in suferinta, devenind frati ai durerii.
Nimic nu i-a departat de Hristos si nu le-a clatinat convingerile. A luptat fiecare cum a putut, au cazut si s-au ridicat, s-au umilit si s-au inaltat, s-au hranit unii pe altii cu Painea Vietii, caci hrana cea de toate zilele lipsea, si s-au adapat din izvorul credintei cand nimeni nu le-a dat o cana cu apa. In vreme de cenzura, oamenii au gasit resurse sa priveasca spre interior si acolo au gasit Cerul care i-a salvat.
In vreme de prigoana s-au ascuns in camara inimii lor si acolo s-au aflat liberi. Liberi suntem si noi azi. Liberi sa facem ce vrem, unde si cat vrem, insa orbecaim in intuneric pentru ca nu stim unde sa ne uitam. Am scapat de regim, de cenzura, de securitate..., dar ne-am pierut in placeri si tentatii. Nu regimul ne-a laicizat, ci propria noastra indiferenta. Poporul era mai viu sub comunism decat astazi; ardea rugaciunea in ascuns si sporea credinta. E important sa incercam sa intelegem trecutul pentru ca sa stim cum ne construim viitorul. Cunoasterea istoriei e o datorie inainte de toate. Nu putem fi repetenti, caci nu stiu daca avem taria celor de odinioara, daca istoria s-ar repeta.
